Sfântu Gheorghe, Delta Dunării (II)

În Sfântu Gheorghe, ca și în Sulina de altfel, plaja este la o distanță considerabilă de sat, mai exact, la 4 kilometri, care pot fi parcurși fie cu trocariciurile de care începusem să vă povestesc data trecută, fie pe jos. Trocariciurile te duc cu hurducături, prin nisip și praf și, după caz, soare arzător contra sumei de 3 lei. Nu vă așteptați să primiți bilet sau bon fiscal, este nevoie de o razie pentru asta, așa cum am aflat în ultima zi petrecută acolo. Drumul pe jos durează cam jumătate de oră de mers susținut, mai întâi prin sat, unde te uiți la case, la curți, la grădini, apoi iese din civilizație și-și continuă sinuos traseul până la mare. Nisip, vegetație țepoasă, animale (cai și vaci) lăsate de capul lor și urme ale trecerii lor pe acolo, câte o lebădă sau un pelican, multe gâze.

DSCN5968

DSCN5967Problema cu mijloacele de transport autohtone era lipsa de organizare (ca să nu zic de considerație din partea proprietarilor și a angajaților lor). Mai exact, dimineața trebuia să aștepți pe termen nedeterminat până se adunau turiștii de prin sat să plece spre plajă sau până când te enervai/plictiseai și o luai pe jos. În plus, șoferul nu voia să consume combustibil numai pentru 4-5 persoane, ci aștepta să se umple trocariciul, timp în care amărâții de turiști dornici de plajă băteau din picior pe lângă. Le-am sugerat să facă un orar cu plecări la ore fixe din centru, ca să știe toți turiștii la ce oră au transport și să vină în stație la ora stabilită. Așa, nici turiștii n-ar mai fi frustrați și enervați de așteptare, nici ei n-ar mai pierde clienți care preferă să plece pe jos. Mi s-a răspuns cu o ridicare din umeri și cu fatalistul „asta e”. Drept urmare, în diminețile următoare am făcut drumul pe jos. La plecarea de la plajă, problema se inversează: mașinile pleacă cu remorcile arhipline, iar tariful rămâne același indiferent că stai în picioare, agățat de o bară, sau relativ confortabil pe băncuță, sau că mergi până la „capăt de linie”, în centru, ori cobori la jumătatea drumului, în camping. Ca să vă faceți o idee, iată cum arăta trocariciul în ultima zi, când a avut loc razia de care vă spuneam mai sus și, din trei mijloace de transport, rămăsese numai unul, dotat pentru prima oară cu casă mobilă de marcat:

DSCN5985

DSCN5987

Prin urmare, preferam să stăm la o bere, două, trei până când ne puteam urca oarecum decent într-o mașină, iar între timp observam spectacolul uman, întotdeauna un prilej de meditație, dacă nu chiar de amuzament.

Plaja, în schimb, este foarte plăcută: lungă de vreo 15 kilometri, suficient de lată încât nisipul încins să-ți ardă tălpile până ajungi la mal, apă destul de mică, presărată cu insulițe la margine, trebuie să mergi un pic să ajungi la adâncime (dar eu sunt o înotătoare începătoare, așa că am fost mulțumită), loc din plin ca să nu te deranjeze vecinii de rogojină, nisip fin, liniște și pace cât cuprinde. De altfel, de frumusețe și relaxare păreau că se bucură și animalele care își făceau tacticos apariția pe plajă pe la 9-10 dimineața și priveau meditativ înspre mare.

Iată-l pe Ferdinand, „amicul nostru”, suflet sensibil și contemplativ, pe care ni-l și imaginam mirosind florile. 🙂

Ferdinand

InsulițeDSCN5974

Nisipul fin a oftat…DSCN5905

Ei, după atâta plajă, înot și bere, urmate de aventura drumului până în centrul satului, meritam cu vârf și îndesat un prânz copios cu pește, pregătit în toate felurile: storceag de sturion, borș de perișoare din pește, somn și crap prăjit cu mămăliguță și mujdei, icre, saramură, salată cu ton, chifteluțe din pește și minunații cartofi aurii pregătiți ca garnitură la Pensiunea Ancora. Nu toate odată, bineînțeles, că altfel mesele noastre ar fi căpătat dimensiuni pantagruelice. Din păcate, n-am poze cu mâncarea ca să ilustrez, eram prea flămânzi și pofticioși ca să mai pierdem vremea cu poze, dar credeți-mă pe cuvânt că arătau și bine, erau și gustoase. Sigur, dacă nu vă place în mod deosebit peștele, aveți și alte opțiuni. Atenție, însă, dacă sunteți vegetarieni sau pur și simplu nu aveți chef de carne, la restaurantul de la pensiunea Marina nu veți fi serviți. Mie mi-era poftă de un orez sârbesc și mi s-a dat răspunsul meu preferat „Nu vindem garnituri separat!”.

Ajung și la activitățile principale din Deltă și îmi dau seama că n-am zis mare lucru despre ele: în excursie cu barca n-am mai fost, pentru că, de exemplu, la Pădurea Letea și Sulina fuseserăm deja, așa că ne-am mulțumit să ne plimbăm prin sat și pe malul Dunării și să observăm viața molcomă a unui sat de pescari. Am văzut pescarii locului cârpindu-și plasele, am văzut pescari amatori, localnici sau turiști, șezând cuminți cu undițele pe pontoane, trezindu-se cu noaptea în cap, privind obsesiv pluta, bucurându-se la fiecare peștișor, pescari ocazionali de toate felurile, de la copii, la tineri și bătrâni, femei și bărbați, uniți de voluptatea datului cu bățu-n baltă și de virtutea răbdării.

DSCN5926

Pescari

Să trag și o concluzie: am mers în Sfântu Gheorghe așteptându-mă la un peisaj mai sălbătic și la condiții mai rudimentare decât în Sulina (cu care puteam face comparație), la multă liniște și relaxare. Exact de asta am avut parte, așa că sunt mulțumită că am văzut și Sfântu, că am avut timp berechet să citesc, să dorm, să mă relaxez, să mănânc mult pește și, în general, să mă rup un pic de lume și de rutina zilnică. Ce nu mi-a plăcut a fost că, acolo unde sunt pretenții de turism serios (vezi Pensiunea Marina sau asigurarea transportului la/de la plajă), impresia mea a fost că responsabilii nu văd interesul clientului, ci numai interesul propriu. Pe termen lung, atitudinea asta este păguboasă, pentru că informația circulă, iar dacă clientul nu este mulțumit, nu numai că nu va reveni acolo, dar le va povesti și altora.

Leave a Comment

Filed under Călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *