Semn de viață

A trecut aproape un an de când am scris aici ultima dată, lucru de neconceput în urmă cu 3-4 ani, când blogul era un fel de al doilea job. Acum constat că și setările de WordPress s-au schimbat, abia dacă mă mai orientez printre atâtea butoane, comenzi, blocuri și simboluri. Cu toate că nu credeam că o să mai vină vreodată momentul ăsta, mi s-a făcut dor de scris aici. 🙂 Așa că am revenit cu un semn de viață.

Ce am mai făcut între timp? Ei bine, am continuat să citesc, chiar mai mult decât înainte, când și scriam despre asta, am continuat să călătoresc pe ici, pe colo, am continuat să traduc. S-ar zice că nu s-au schimbat prea multe. Și totuși eu, cea de azi, mă simt diferită de cea care eram acum câțiva ani. Cred că, mai ales în ultimul an, m-am întors mai mult și spre interior, dar și spre oameni.

Lucrul ăsta s-a reflectat și în lecturile mele: au fost multe momente când nu am putut să citesc ficțiune și atunci m-am aplecat spre cărțile de non-ficțiune. Găsiți aici o trecere în revistă a titlurilor din aproximativ ultimul an, unele cu steluțe, altele fără, vedeți și voi ce vi se potrivește sau ce vă inspiră.

Am fost mai zgârcită cu notarea pe Goodreads, doar câteva cărți au primit cinci steluțe de la mine în ultima vreme, unul dintre motivele pentru care la sfârșitul lui 2018 nici nu am mai făcut obișnuitul top anual (celelalte motive fiind lipsa de timp și de motivație). Aș vrea totuși să vă atrag atenția asupra a trei titluri care m-au impresionat, din registre și genuri diferite:

18211778

Evadarea imposibilă, de Lena Constante, despre care, când am citit-o, am scris așa:

Cutremurătoare carte! Cutremurătoare chinurile, lipsurile, condițiile inumane și degradante din închisorile comuniste (în cazul de față, cea de la Miercurea-Ciuc), dar și cruzimea torționarilor. În egală măsură, sunt admirabile solidaritatea, voința, puterea spiritului și inventivitatea care le-au ajutat pe deținute să supraviețuiască.

Lena Constante a fost condamnată din considerente politice, pe nedrept, la 12 ani de închisoare. Din aceștia, 8 ani i-a petrecut singură în celulă, fără să aibă dreptul să vorbească cu nimeni, să vadă pe nimeni (în afară de gardieni și anchetatori), să se întindă sau să se așeze pe pat în timpul zilei, în condiții mizere, inumane, fără vești de afară. A rezistat comunicând prin alfabetul lung sau prin morse cu vecinele de celulă și compunând și repetându-și în minte povești și versuri.

Volumul de față descrie experiența ei în următorii patru ani (1957-1961), pe care i-a petrecut în câteva celule mai mari, cu alte deținute de diverse origini și niveluri umane și intelectuale. Lipsurile, umilințele, pedepsele, într-un cuvânt, suferințele continuă, dar de data asta par mai ușoare pentru că le împarte cu celelalte. Solidaritatea, prieteniile legate, poșta clandestină, micile privilegii împărțite (câte un cub de margarină sau o felie mai mare de pâine) o ajută pe naratoare, la fel ca și pe celelalte, să-și îndure viața mai ușor. La acestea, se adaugă poveștile spuse pe rând, care sunt și o modalitate de educare, dar și, mai ales, o modalitate de evadare din cotidian.

O carte care ar trebui citită de oricine se îndoiește de tarele comunismului și de oricine vrea să cunoască istoria propriului popor. Eu o să caut și primul volum, Evadarea tăcută, despre primii opt ani solitari.

23528360

Și cuvintele sunt o provincie, de Adela Greceanu, un volum de poezii de câteva zeci de pagini, care pe mine m-a marcat profund. Cu riscul de a spune un truism, esențele puternice se țin în doze mici. Câteva cuvinte despre ele, amestec de impresii de atunci și de acum:

M-am recunoscut în poeziile Adelei Greceanu la fel ca în proza Laviniei Braniște. Tot o provincială și eu, fizic și sufletește, doar că blocul meu nu era separat printr-o străduță de un cimitir, ci de o piață. 🙂

Poeziile sunt legate între ele nu numai prin atmosferă, ci și prin repetiții de fragmente, idei, cuvinte, formând o mică poveste. Adela scrie despre ea, dar și despre mine, și despre toți aceia care se simt sau, la un moment dat, s-au simțit dezrădăcinați, străini, sensibili la lumea din jur, nedumeriți, obosiți, căutându-și un rost și un eu care să rămână al lor, dar care să se și adapteze.

Mie poeziile ei mi s-au părut atât de frumoase, de oneste și de reale că le-am citit încet, cu atenție, cu pauze între ele, ca să nu se termine prea curând. Volumul ăsta va ocupa un loc aparte în biblioteca mea.

40130367

Grădina de sticlă, de Tatiana Țibuleac, pe care și acum o asociez cu începutul verii trecute, cu minutele furate în timpul zilei, când nu mă puteam dezlipi de carte ca să mă întorc la muncă. Reiau ce scriam atunci:

Când am citit Vara în care mama a avut ochii verzi, m-am gândit că am descoperit o voce originală, care știe nu numai să se joace cu emoțiile, ci și să o facă inteligent, frumos, cu atenție mare pentru limbă și cu talent de povestitor. După un debut literar așa de apreciat, de la Grădina de sticlă aveam așteptări mari, dar mă și temeam în secret că m-ar putea dezamăgi. Nu îmi închipuiam însă că mi se va părea chiar mai bună decât prima carte a Tatianei Țîbuleac și că mă va zdruncina și mai tare.

Povestea unei orfane crescute de o rusoaică aprigă în Chișinău și confruntată cu diverse drame personale, pe fundalul prefacerilor politice și sociale din Republica Moldova, m-a frapat în primul rând prin stil. Din nou am simțit nevoia să subliniez, să citesc cu voce tare diverse pasaje, să o recomand tuturor celor care m-au văzut cu cartea în mână. Mi-a părut rău că nu cunosc alfabetul chirilic ca să pot citi inserțiile din rusă și să mă scufund și mai adânc în atmosferă. Ciocnirea dintre două culturi, două limbi, este atât de intens trăită de protagonistă și are consecințe atât de mari asupra devenirii ei că este egalată numai de ciocnirea dintre viața ei privată de bucurii, limitată la suferințe proprii și ale cartierului, pe de o parte, și viața de orășeancă realizată, de doctor în România, la care visează ca la singura portiță posibilă de scăpare.

Grădina de sticlă este genul de carte pe care simt nevoia să o recitesc periodic, pentru că o singură lectură nu-mi este de ajuns.

Cam atât am avut de spus azi. Hm, și bloggingul ăsta e cam ca mersul pe bicicletă (pe care, apropo, tot astăzi am scos-o prima dată la plimbare după o pauză destul de lungă). Sper să ne mai vedem pe aici. 😉

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *