Room, de Emma Donoghue

Room, Emma DonoghueDe cartea asta am auzit prima dată prin 2012, nu mai știu de unde, dar mi-am comandat-o pe Book Depository, alături de alte titluri care îmi făceau atunci cu ochiul. Mi-aduc aminte și acum cât de înfrigurată am deschis pachetul, atât de nerăbdătoare încât am tăiat și coperta. Cu părere de rău, am încercat s-o repar, lipind-o cu scotch, dar urma a rămas acolo, ca o cicatrice.

Extrapolând, cam asta e și impresia de după lectura cărții. Irlandeza Emma Donoghue ne introduce într-o lume mică, limitată, atipică, în care își duc existența repetitivă o mamă cu fiul ei. Povestea ne este spusă prin cuvintele copilului, iar dincolo de viziunea lui simplistă și inocentă, intuim cu groază adevărul.

Jack tocmai a împlinit cinci ani şi aici, în Room, trăieşte el cu mama lui. Altfel de viață nu cunoaște. Ma le ştie pe toate, îi numără cerealele la micul dejun şi îi dă fasole verde, care lui Jack nu-i place. Îi citeşte cele cinci cărţi de pe raft şi improvizează pentru el tot felul de jocuri şi jucării. Uneori se uită amândoi la TV, unde este o altă lume. Preferata lui este Dora, o fetiţă care trăieşte pe o insulă. Toate obiectele din cameră sunt personalizate, iar apariţia accidentală a vreunui păianjen sau şoricel e văzută ca o intruziune ce trebuie pedepsită. Seara, Jack doarme în Cupboard, în timp ce Door, care face beep-beep, anunţă sosirea lui Old Nick. Lui Jack îi e teamă de el, deşi nu l-a văzut niciodată. Doar l-a auzit scârţâind patul şi schimbând câteva cuvinte ocazionale cu Ma. Odată i-a lăsat nişte pete negre pe gât. În fiecare săptămână, pot să-i ceară ceva bun ca Sunday treat.

Pe măsură ce înțelegi realitatea și miza încercării la care este supus Jack, suspansul crește, dai paginile cu mai multă emoție, ai impresia că vezi un thriller, așa că strângi din pumni și speri ca Jack să reușească. La sfârșit, parcă toată povestea de groază a fost lipită cu scotch: răul a fost reparat, dar urma rămâne.

Cu limbajul său plin de greşeli, cu judecata necomplicată, cu înţelegerea literală a expresiilor folosite în jurul lui, cu umorul involuntar şi curajul extraordinar, Jack stârneşte zâmbete şi lacrimi deopotrivă. Iar concluzia o trage tot el, cel mai bine, spre finalul cărţii:

When I was four, I thought everything in TV was just TV, then I was five and Ma unlied about lots of it being pictures of real and Outside being totally real. Now I’m in Outside but it turns out lots of it isn’t real at all.

Later edit:

Camera a fost publicată și în limba română, la Editura Trei, în 2012, tradusă de Ruxandra Ana, iar în 2015 a apărut și ecranizarea romanului.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *