Purity, de Jonathan Franzen

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015

Am terminat de citit cartea asta acum câteva zile și sunt încă așa de plină de gânduri și de senzații, încât nu am reușit să-mi pun în ordine preaplinul și să scriu câte ceva și aici. Prin urmare, să nu vă mirați dacă rândurile de mai jos vi se vor părea alambicate, dar mi-e teamă că dacă nu-mi notez câte ceva acum, fie și numai câteva idei pe lângă câteva citate preferate, momentul va trece definitiv și totul va rămâne vraiște, în mintea mea.

Nici nu știu cu ce să încep, aș putea să vă zic direct concluzia, și anume că, dacă puteam să-i dau mai mult de 5 steluțe pe Goodreads, îi dădeam fără ezitare! Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa; puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

Spuneam că mi-au plăcut personajele și poveștile lor, felul în care se întrepătrund și în care se schimbă perspectiva. Unul dintre lucrurile care m-au fascinat la Franzen a fost puterea lui de a se juca cu mintea cititorului: citeam despre Annabel și relația ei furtunoasă cu Tom și mă gândeam „Ce femeie îngrozitoare! Ce cumplit e să ai lângă tine pe cineva care îți răstălmăcește fiecare cuvânt și care te antrenează în certuri interminabile și istovitoare, care te epuizează psihic prin pretențiile ei și prin felul ei de a fi!”, doar ca pe urmă, în alt capitol, autorul să te ducă în mintea ei, să te facă nu numai să o înțelegi cumva, ci și să o îndrăgești. Și ăsta e doar un exemplu, în general, personajele se schimbă în funcție de cine și când le privește. Beauty is in the eye of the beholder, nu-i așa?

Vorbind despre frumusețe, ea este căutată și observată pe întreg parcursul romanului, la fel ca adevărul. Paradoxal, personajele care își aleg ca misiune să spună adevărul (Andreas, un fel de rebel internațional care și-a făcut un mod de viață din „scurgerea” de informații secrete, Tom și Leila, care sunt jurnaliști de investigație, chiar și Annabel, care trăiește după niște norme morale bine definite) sunt chiar cele care care îl ascund: Andreas ascunde o crimă și iubirea lui pentru Pip, Tom îi ascunde lui Pip faptul că el e tatăl ei, Annabel îi ascunde lui Pip tot trecutul ei, inclusiv numele adevărat, iar Leila își ascunde temerile și nesiguranța.

Ce mi-a mai plăcut? Complexitatea, inteligența, umorul, imaginile fugitive ale câte unui moment perfect sau descrierile obsedante ale unei situații sau temeri cu care poate te-ai confruntat și tu, cititor, în viața ta; faptul că ții minte și cel mai mărunt personaj, și cele mai banale detalii; mixul de sentimente contradictorii: iubire și ură, dependență și orgoliu, putere și teamă, singurătate și faimă; faptul că Franzen știe cum să te „prindă în gheare” încă de la primele pagini și nu-ți mai dă drumul nici măcar mult după ce ai terminat lectura; senzația de fericire și de recunoștință că există cineva acolo care scrie așa de bine și te face să mai vrei.

Până la urmă, îmi dau seama că nu v-am spus concret care este subiectul cărții, dar, credeți-mă, n-ar avea niciun rost să încerc să povestesc ceva. Vă las cu impresiile de mai sus și cu câteva (bine, multe!) citate, iar eu mă duc să caut următorul roman de Franzen!

P.S. Romanul a apărut și în limba română: Puritate, Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo 

Puritate, Franzen

…(the newspapers), which she read for the small daily pleasure of being appalled by the world.

…having grown up with no television, she had good language skills.

Seeing her again, after a week of merely imagining her, Andreas was overwhelmed by the contrast between love and lust. Love turned out to be soul-crippling, stomach-turning, weirdly claustrophobic: a sense of endlessness bottled up inside him, endless weight, endless potential, with only the small outlet of a shivering pale girl in a bad rain jacket to escape through. Touching her was the farthest thing from his mind. The impulse was to throw himself at her feet.

She opened her mouth against his cheek, a kind of kiss. They were partners, and it would have been natural to go inside the house and seal their partnership, and this was how he knew for certain that his love for her was pure: he pulled away and stood up. “Don’t you like me?” she whispered. “Actually, I love you.”

Before she left the church, it seemed necessary to both of them that they embrace, and what an odd embrace it was; what a sick transaction. She, who wasn’t capable of real love, pretended to love him while he, who really did love her, exploited her pretended love. He took refuge in the chamber of his mind where his purer love of Annagret was locked away.

“Fifty years of feminism, and women are still following their boyfriends.”

“The irony of the Internet,” she’d said to her at lunch one day, “is that it’s made the journalist’s job so much easier. You can research in five minutes what used to take five days. But the Internet is also killing journalism. There’s no substitute for the reporter who’s worked a beat for twenty years, who’s cultivated sources, who can see the difference between a story and a non-story. Google and Accurint can make you feel very smart, but the best stories come when you’re out in the field. Your source makes some offhand remark, and suddenly you see the real story. That’s when I feel most alive. When I’m sitting at the computer, I’m only half alive.”

…her feeling about all doomsday scenarios was Please make me the first person killed; but she’d forced herself to read accounts of Hiroshima and Nagasaki and what it was like to have had your skin burned off entirely and still be staggering down a street, alive. Not just for Pip’s sake did she want the Amarillo story to be large. The world’s fear of nuclear weapons was unaccountably unlike her fear of fighting and vomiting: the longer the world lasted without ending in mushroom clouds, the less afraid people seemed to be. The Second World War was remembered more for the extermination of Jews, more even for the firebombing of Dresden or the siege of Leningrad, than for what had happened on two August mornings in Japan. Climate change got more ink in a day than nuclear arsenals did in a year.

They should have had a baby. In a way, it was an immense relief not to have had one, not to have brought another life to a planet that would be incinerated quickly or baked to death slowly; not to have to worry about that. And yet they should have done it. Leila loved Tom and admired him beyond measure, she felt blessed by the ease of her life with him, but without a child it was a life of leaving things unspoken. Of cuddling in the evening, watching cable dramas together, inhabiting broad areas of agreement, avoiding the few hots spots of past disagreements, and drifting toward old age. Her sudden ardor for Pip was irrational but not senseless, not sexual but intense; compensatory. She didn’t know what exactly would come of permitting a newcomer into the nucleus of her and Tom, but she pictured a mushroom cloud.

“Here are two true things about fame,” he said. “One is that it’s very lonely. The other is that the people around you constantly project themselves onto you. This is part of why it’s so lonely. It’s as if you’re not even there as a person. You’re merely an object that people project their idealism onto, or their anger, or what have you. And of course you can’t complain, can’t even talk about it, because you’re the one who wanted to be famous.

“My accent is flawless! I’m the son of an English professor.” “You sound like the BBC. You’ve got to flatten your a’s. You haven’t really lived until you’ve said a like an American. They’re one of the glories of our nation. Say can’t for me.” “Can’t.” “Aaaaa. Caaaan’t. Like a bleating goat.” “Caaaaan’t.” “There you go. The British have no concept of what they’re missing.”

I considered, quite seriously, strangling her to death while I fucked her and then throwing myself in front of the 8:11 bus. The idea was not without its logic and appeal. But there were the bus driver’s feelings to consider …

Fog spilled from the heights of San Francisco like the liquid it almost was. On better days it spread across the bay and took over Oakland street by street, a thing you saw coming, a change you watched happening to you, a season on the move. Where it encountered redwoods, the most local of rains fell. Where it found open space, its weightless pale passage seemed both endless and like the end of all things. It was a temporary sadness, the more beautiful for being sad, the more precious for being temporary. It was the slow song in minor that the rock-and-roll sun then chased away.

Pip nodded, but she was thinking about how terrible the world was, what an eternal struggle for power. Secrets were power. Money was power. Being needed was power.

Power, power, power: how could the world be organized around the struggle for a thing so lonely and oppressive in the having of it?

They had the beauty of the second glance, the beauty that only revealed itself with intimacy.

18 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

18 Responses to Purity, de Jonathan Franzen

  1. Îl iubesc pe Franzen, mă bucur că l-ai descoperit!

  2. Eu mă bucur și mai mult. 🙂

    Următorul roman cred că va fi Corrections. Sugestii?

    • Mie mi-au plăcut foarte mult și Corrections și Freedom, deocamdată nu mă interesează să-i citesc eseurile sau romanele ante Corrections.
      The Corrections e considerat cel mai bun al lui, așa că cred merită să continui cu el. Eu l-am citit acum vreo 9 ani și în română, deci va trebui să-l recitesc cîndva, după ce o să am timp de Purity.

  3. frumoasa prezntare a cartii:) daca as fi fost inspirata, ceva de genul mi-as fi dorit sa scriu si eu; din pacate, am lasat sa treaca timpul ca sa diger tot ce inseamna Puritate si acum nu-mi gasesc cuvintele ca sa exprim tot ceea ce vreau (am vreo 3 ciorne si nici una indeajuns de satisfacatoare). „Corectii” si „Libertate” sunt acum pe lista mea de must=read; stiati si de „Al 27-lea oras”, cartea de debut a lui Franzen?

  4. Mie nici nu-mi iese niciodata chestia asta, de-aia nici nu ma chinui – sa incerc sa scriu eu despre cit de misto scrie un autor, ca pt mine cam asta e fascinant la Franzen, CUM nu neaparat CE scrie. Adica daca m-a facut sa citesc – fara sa ma plictisesc – despre minerit si bird watching, chestii care nu ma intereseaza in principiu, ba sa ma apuc si sa caut pe wiki despre asta, inseamna ca-i iese foarte bine treaba cu scrisul.

    Pe de alta parte e si enervant asa ca persoana, pain in the ass, usor misogin, un personaj, ce mai.

    P. S. Trivia: Corrections a fost finalista la Pulitzer in 2002, cind a cistigat Empire Falls (hint subtil :)) )

    • :))) Să știi că n-am uitat de Empire Falls, ajung și acolo.

      Am văzut că musiu’ Franzen s-a ofticat că i-a recomandat Oprah romanul la emisiunea ei, pentru că a tras el concluzia că ea recomandă cărți „pentru femei” și publicul lui masculin are de suferit. 😀 Asta apropo de misogin.

      Dar la cum scrie, poate să fie cum vrea el. :))

  5. Am citit deja Corectiile lui, care mi-au placut foarte mult. Despre Purity am auzit pareri amestecate, da’ acu’ m-ai convins s-o pun pe lista! 😀

  6. Beicu

    Fan club Jonathan Franzen. 🙂

  7. Margo Chirila

    Nu am citit Franzen pana acum. Purity e o carte primita in dar pe care am savurat-o in concediu. Ametitoare prin schimbarea perspectivei la fiecare capitol, cu personaje complexe (într-adevar nu uiti niciunul pe parcursul lecturii) si intorsaturi de situatie, e genul de carte pe care nu poti sa o lasi din mana din cauza felului in care este scrisa!

    • Da. Eu tocmai am terminat Corrections, tot de el. E foarte diferită (povestea unei familii destul de disfuncționale), dar personajele sunt la fel de bine construite și memorabile, iar ultimele pagini sunt răvășitoare. Nu zic mai multe acum. 🙂

      • Margo Chirila

        La un an distanta, in vara asta, am citit Corectii. Am citit-o ceva mai lent, e mai greoaie decat Puritate, dar e genul de carte pe care nu o poti abandona.

        • Mă bucur că mi-ai adus aminte de el. Deocamdată mă delectez cu tetralogia Rabbit a lui Updike, care îmi place mult (sunt la al doilea volum), dar parcă mi se face dor și de un Franzen pe urmă. 🙂

  8. Pingback: Corecții, de Jonathan Franzen | Cărți și călătorii

  9. Pingback: Traducătorii literari, marii anonimi | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *