Pânza de păianjen, de Cella Serghi

Panza de paianjen, Cella SerghiPânza de păianjen, de Cella Serghi, Editura Litera, 2009

Am citit romanul aproape pe nerăsuflate, cu pauzele normale impuse de programul meu de muncă și de oboseala adunată la sfârșitul zilei. După ce l-am terminat, a trebuit să-l las puțin la decantat, pentru că voiam să aflu mai multe despre autoare, să pun totul într-un context istoric real. Cred că așa e și mai indicat, să citiți mai întâi cartea și apoi, dacă vă stârnește curiozitatea, să vă documentați un pic și despre scriitoare. Și ca să nu căutați prea mult, vă recomand două articole care mi s-au părut destul de interesante și detaliate: aici și aici.

În mare parte autobiografic, romanul de debut al scriitoarei, publicistei și traducătoarei Cella Serghi evocă, pe de o parte, copilăria, adolescența și tinerețea sau începutul maturității Dianei Slavu, alter egoul autoarei, cu greutățile, sărăcia, sacrificiile, visurile și eșecurile ei și ale familiei sale. În acest sens, sunt foarte emoționante portretele pe care le face părinților săi (portretul tatălui îl puteți citi aici). Pe de altă parte, găsim în paginile acestei cărți o lume parcă ruptă de timp, trăind în petreceri și vacanțe lungi la mare, prima și marea ei dragoste, la care revine mereu. Descrierile Constanței, Mangaliei și ale Balcikului sunt rupte parcă dintr-un tablou boem.

Am respirat adânc adierea sărată şi m-am simţit cu ea, cu soarele, cu apa, cu nisipul şi cu zgomotul de valuri din nou copil, din nou eu însămi, adevărată şi liberă cum nu mai fusesem de mult.

Faptul că auzisem câteva cuvinte franţuzeşti şi că văzusem halate elegante mi-a dat dintr-o dată o imagine nouă a lumii din Mangalia, răsturnată faţă de aceea cu care venisem. Şi, totuşi, nu erau hoteluri, nu erau vile (erau câteva, într-un cartier nou, pe care eu încă nu-l ştiam), nu era cazinou, nu era muzică. Din piaţeta cu statuie, am văzut, după-amiază, o stradă cu prăvălii mărunţele, unele lângă altele: o tinichigerie, o băcănie, un magazin de manufactură, o frizerie şi o cofetărie cu mesele unele pe trotuar, altele în drum. Cei doi care dimineaţa jucaseră table la cafenea, jucau table acum aici. La o masă mâncau prăjituri şi vorbeau tare, amestecat, româneşte şi franţuzeşte, câteva doamne, îmbrăcate în rochii de creton înflorat, cu pantofi uzaţi, fără tocuri, la fel de arse de soare toate (semănau între ele ca surorile). — Nemaipomenit, Matei dragă, écoute, c’est fantastique! Fetele Haneş étaient ce matin aux băile de nămol. Apoi n-am mai auzit ce s-a întâmplat la băile de nămol, dar domnul Matei a răspuns: — Draga mea, moi je m’en f. comme de l’an quarante! Şi m-a privit având aerul să spună că puţin îi pasă, că, afară de mine, nu e nimic interesant.

Nu fusesem până la Două Mai niciodată. Dar mi-l închipuiam ca pe cel mai mic şi mai liniştit dintre sate. Acolo mi-ar fi plăcut să trăiesc cu el, toată viaţa, numai noi doi, să ne facem cu mâinile noastre o gospodărie, aşa cum o făcuse Robinson pe a lui, să ne scăldăm în mare, să lenevim la soare, să citim. Petre să picteze, eu să-i pozez. Un val s-a izbit atât de puternic de bolovanul de sub mine, că m-a trezit ca din vis. Marea urla răzvrătită, se legăna. în stânga mea parcă se amuza cineva să sufle într-un foc mocnit, aşa se aprindea şi se stingea, ca un tăciune, farul de la Tuzla.

Protagonista Diana Slavu este o fată veselă, frumoasă și ambițioasă, care stârnește multe patimi și frânge multe inimi. Dincolo de această fațadă, se află însă o tânără care suferă de pe urma nedreptăților sociale, a sărăciei familiei, a rușinii de a fi „fata chiriașilor din fundul curții”, de a nu fi acceptată în familiile mai înstărite sau de nume bun și de a trebui să-și croiască drum în această societate înaltă prin frumusețea, felul ei vesel și captivant de a fi și prin multe sacrificii.

Vezi, aşa îmi închipui viaţa, ca o pânză de păianjen imensă, cenuşie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzeşte carnivorul: păianjenul. Nu ştiu de ce m-am gândit la negustorul de încălţăminte care mă ceruse de nevastă, la domnul Cobadin, care îmi propusese să mă protejeze. Şi la atâţia alţii, pe care tata îi înjura de mama focului. — Ce ştii tu, Diana, despre viaţă? Eşti o fetiţă de şaptesprezece ani. — Am văzut păianjenul. Îmi simt picioarele lipite de pânza lui. — Cine te-a necăjit? M-a întrebat, apropiindu-se de mine. — Viaţa.

Ca în toţi anii, am muncit cu pumnii strânşi, cu o voinţă de fier. Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de şcoală, cine n-a cunoscut această cursă peste obstacole care e, pentru foarte mulţi, învăţătura, nu ştie ce înseamnă voinţă, dorinţa de a străluci la examen. Şi Michi era dintre cei ce nu ştiu.

Adevărata ei natură se revelează în caietele pe care i le dă prietenei ei, Ilinca, o fire total opusă, care o descoperă pe Diana cu adevărat abia prin aceste jurnale. Toți junii care se învârt în jurul ei și toate iubirile stârnite mi s-au părut la un moment dat un pic neverosimile, dar acestea sunt contrabalansate de obsesia ei pentru pictorul Petre Barbu, care rămâne un miraj, sau pentru Alex, un substitut al acestuia. De altfel, viața personală a autoarei pare să fi fost într-adevăr foarte zbuciumată și iubirea ei pentru Camil Petrescu i-a influențat și scrisul, și viața. În fine, afecțiunea Dianei pentru soțul ei, Michi, și toate frământările premergătoare sfârșitului romanului sunt un semn al maturizării sale.

Vitrinele librăriilor sunt pline de cărţi. Aş vrea să le mângâi pe toate, să-mi cer iertare că atâta timp am trecut pe lângă ele fără să le văd. Mi se pare că abia acum descopăr oamenii, culorile, lumina, poate fiindcă întâia dată privesc în jurul meu cu generozitate. Şi o bucurie caldă, fără margini, mă pătrunde la gândul că după ziua asta vor veni altele.

Cella Serghi -  tablouMi-a plăcut că Cella Serghi scrie frumos și cursiv și știe să-ți capteze atenția, m-au impresionat portretele familiei și descrierile localităților de la malul mării, m-au convins puterea sa de introspecție și sinceritatea dezarmantă ce răzbate din scrisul ei. Iată un fragment din interviul acordat poetei Cleopatra Lorințiu, despre care puteți citi în primul link de mai sus (în dreapta, portretul în ulei pe pânză al scriitoarei, realizat de Magdalena Rădulescu):

„În ce mă priveşte, dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris, şi mă refer în primul rând la «Pânza de păianjen», n-aş fi ajuns scriitoare. Pe când scriam cartea eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente, iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin! Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea, cu toate incertitudinile legate de apariţia ei. Nu m-am schimbat.”

19 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

19 Responses to Pânza de păianjen, de Cella Serghi

  1. Mi-a placut si mie super mult cartea!! Sa citesti si Cartea Mironei, la fel de frumoasa.

  2. Alina Tapirluie

    Multumesc pentru articole. Aceasta lume a ei si a romanelor sale m-a fascinat mereu si citesc cu placere tot ceea ce gasesc despre Cella Serghi. Din pacate, nu am reusit inca sa-i citesc memoriile.

  3. Stii ca si mie mi-ar placea sa recitesc cartea asta? M-am gîndit azi prima data, cînd am vazut postarea ta pe FB si pe urma recenzia ta mi-a stîrnit si mai mult cheful!
    Super, mersi!

  4. Pingback: Vi se întâmplă să nu vă hotărâți ce carte să citiți? | Cărți și călătorii

  5. Asta e cartea care mi-a fermecat adolescenţa! Paginile se dezintegrau, dar nu-mi păsa – povestea (autobiografică) era fascinantă…
    Am citit şi „Pe firul de păianjen al memoriei” – sunt acolo cateva pasaje despre „making of”-ul Pânzei de păianjen, despre anumite scene.
    Ioana

  6. Anca Ciochina

    Am citit Pânza de păianjen acum câţiva ani, mi-a plăcut enorm de mult. Apoi am încercat să citesc şi alte cărţi de Cella Serghi şi am fost profund dezamăgită, nimic asemănător. Mă gândesc să citesc Pe firul de memorie al pânzei de păianjen, poate îmi va plăcea având în vedere că are şi ea elemente autobiografice, dar îmi e uşor fircă pentru că într-un fel mi-aş fi dorit să păstrez doar amintirea Pânzei de păianjen, fără să stric magia cu romanele care nu mi-au plăcut şi nu aş vrea să pierd şi ultima bucăţică de speranţă că mai are o carte la fel de grozavă care mă aşteaptă.

    • Nu le-am citit nici eu pe celelalte, dar eu zic să le vezi separat. Adică dacă Pânza de păianjen ți-a plăcut atât de mult, închide-o acolo într-o cutiuță și ia-le pe celelalte ca pe niște cărți de sine stătătoare, cu alte așteptări. Dacă-ți plac, bine, dacă nu, nu-i nimic, Pânza rămâne neatinsă. 😉

  7. Cristina

    m-am regasit aproximativ in totalitate in povestea ei..

  8. Cella Serghi este una din scriitoarele mele preferate. Eu am cam citit toate romanele ei, si, intr-adevar Panza de paianjen, Mirona si Pe firul de paianjen al memoriei sunt cele mai reusite. Pentru a o intelege mai bine pe Cella Serghi eu am citit si o carte de interviuri: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Cartea%20care%20merge%20la%20suflet%20de%20MC.htm

  9. Mild Blu

    Ce pofta mi-ai facut s-o recitesc! 🙂

Lasă un răspuns la Anca Ciochina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *