Vântureasa de plastic, Marius Chivu

Editura Humanitas, 2018, ilustrații de Dan Stanciu

Nu știu cum citiți voi poezie, dacă citiți, dar eu, de obicei, iau paginile la rând și desenez un asterisc în dreptul celor care îmi plac. Într-un volum de treizeci de poezii, să zicem, adun în medie cam cinci-șase asteriscuri.

Vântureasa de plastic,
la ceas de seară

Ei bine, cu Vântureasa de plastic mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Nu numai că nu am trecut nerăbdătoare peste versuri sau chiar pagini întregi, cum mai fac atunci când nu rezonez cu ele, ci m-am aplecat cu grijă asupra fiecărui cuvânt, atentă să nu-mi scape vreun sens. Rar mi se întâmplă să citesc un volum de poezii cu atâta concentrare, să mă pătrund de fiecare stare, de fiecare înțeles, să stau chiar cu sufletul la gură până aflu deznodământul, așteptându-l și temându-mă de el totodată.

Cartea asta a dat cu mine de pământ și m-a făcut să plâng și să zâmbesc amar și să oftez. E multă durere în paginile ei, dar nimic strident, nimic indecent, nimic nelalocul lui. Niște imagini tare frumoase și surprinzătoare și multă simplitate, sensibilitate și onestitate în toată povestea. Fiindcă este o poveste de la cap la coadă, despre boala mamei și eforturile familiei de a face față situației, cu tot chinul, dar și zâmbetele și lecțiile de viață pe care le aduce schimbarea. Sunt scene grele din spital, cu toată recuzita și apăsarea caracteristice, dar și recurs la spiritualitate, și muncă de recuperare, și roluri inversate: copilul devenit părinte și mama devenită copil, și inserții cu sfaturi părintești emoționante prin simplitate, bunătate și înțelepciune, și – peste toate – dragostea filială.

Am citit-o în doze mici și, când am terminat-o, am luat-o de la capăt, cu lacrimi în ochi și cu gândul la părinți.

Noaptea o veghez
la lumina telefonului mobil
o ascult clipocind pe dinăuntru
plină de lichidele dulci-amărui ale
vieții la pungă
 
Sunt foița de indigo 
între nostalgia a ceea ce-mi amintesc că era
și compasiunea
cu care o învăț pe cea de acum:
Exclamația ei
când mi-a văzut în lumina soarelui
firele de păr alb de la tâmplă
regretul încurcat în limba amorțită
apoi iertarea cerută din priviri
tristețea
toate acestea

Suntem doar noi
noi doi
mai mult eu
însă ea
memento al unei morți amânate


Într-un eseu scris pentru Freeman’s, cu titlul A Stroke Made My Mother a Poet, I Merely Transcribed, Marius Chivu povestește despre evenimentele reale care au stat la baza volumului său de poezii. Un extras:

The stroke made my mother a poet. It was not I who wrote the daily notes that were to become the long fragmentary poem that is my first book, Vîntureasa de plastic, but she who suggested image after image, disclosed metaphor after metaphor, dictated word after word, drumming the rhythm of each line against the hospital bed. I became her voice in another dimension. I just transcribed; I was the carbon paper between her and the rest of the world. That was the reason I kept the manuscript in my desk drawer for six years and published it only when I knew for certain that I had written for my own sake, that I had not traded on my family’s tragedy just to make literature, that I hadn’t flaunted my pain and my despair for the sake of literary glory. Moreover, I needed time to put up with the indecency effect triggered by displaying myself through poetry.

1 Comment

Filed under Recenzii

Numele traducătorului

Sunt foarte multe pagini de internet dedicate cărților, indiferent că vorbim despre articole de blog, website-uri ale unor edituri, platforme ale unor librării online etc., în care nu se menționează numele traducătorului.

Librărie online

Se disecă subiectul, se fac compuneri frumoase despre stările trezite în sufletul cititorului de cartea cu pricina sau se propun mai degrabă sec și practic spre vânzare, dar nu se precizează nicăieri că este vorba despre o traducere și nici numele traducătorului.

Este ca și cum autori mai mult sau mai puțin celebri din întreaga lume ar fi scris direct în română. Sau ca și cum mai multe versiuni ale unei cărți traduse, poate la diferență de zeci de ani unele de altele, ar fi identice. Sau ca și cum cel sau cea care a muncit câteva luni bune ca să ne faciliteze accesul la o carte scrisă într-o limbă inaccesibilă nouă nu ar merita să i se recunoască eforturile.

Mai multe ediții ale aceluiași roman, din mai mulți ani (1969, 2008, 2014 și 2018), posibil și în traduceri diferite, nu numai cu coperte diferite. La o căutare rapidă, am găsit numele traducătorului pentru o singură ediție.

Știu din proprie experiență că mulți pur și simplu nu se gândesc că ce țin ei în mână este produsul unei colaborări tacite. Că, de fapt, ei nu îl citesc pe autor în original, ci printr-un intermediar. Că acest intermediar poate să strice sau să ridice o carte, să îi fie foarte fidel sau puțin mai creativ, să se adapteze stilului fiecărui autor în parte sau să-și lase în toate traducerile ceva din stilul propriu.

Nu discutăm acum de calitatea traducerii, ci strict de existența unui traducător și de recunoașterea lui.

Ca să atragem atenția publicului larg asupra acestui fenomen și să-i dăm cezarului ce-i al cezarului, vă invit să facem un exercițiu: luați prima carte tradusă pe care o aveți la îndemână sau pe care o citiți acum și precizați titlul, editura și cine a tradus-o. Vă propun să distribuiți articolul ăsta sau să postați pur și simplu o poză despre cartea respectivă folosind #numeletraducătorului.

Iar data viitoare când veți fi într-o librărie sau așezați confortabil într-un fotoliu și veți deschide o carte, uitați-vă și pe prima pagină sau în caseta tehnică sau, în cazuri extrem de rare, pe copertă: veți vedea numele celui care a făcut posibil momentul acela pentru dvs.

De citit și Traducătorii literari, marii anonimi.

Leave a Comment

Filed under Campanii/concursuri/lepșe

De ce scriem?

Imagini pentru margaret atwood on writers and writing

„To record the world as it is. To set down the past before it is all forgotten. To excavate the past because it has been forgotten. To satisfy my desire for revenge. Because I knew I had to keep writing or else I would die. Because to write is to take risks, and it is only by taking risks that we know we are alive. To produce order out of chaos. To delight and instruct (not often found after the early twentieth century, or not in that form). To please myself. To express myself. To express myself beautifully. To create a perfect work of art. To reward the virtuous and punish the guilty; or – the Marquis de Sade defense, used by ironists – vice versa. To hold a mirror up to Nature. To hold a mirror up to the reader. To paint a portrait of society and its ills. To express the unexpressed life of the masses. To name the hitherto unnamed. To defend the human spirit, and human integrity and honor. To thumb my nose at Death. To make money so my children could have shoes. To make money so I could sneer at those who formerly sneered at me. To show the bastards. Because to create is human. Because to create is Godlike. Because I hated the idea of having a job. To say a new word. To make a new thing. To create a national consciousness, or a national conscience. To justify my failures in school. To justify my own view of myself and my life, because I couldn’t be “a writer” unless I actually did some writing. To make myself appear more interesting than I actually was. To attract the love of a beautiful woman. To attract the love of any woman at all. To attract the love of a beautiful man. To rectify the imperfections of my miserable childhood. To thwart my parents. To spin a fascinating tale. To amuse and please the reader. To amuse and please myself. To pass the time, even though it would have passed anyway. Graphomania. Compulsive logorrhea. Because I was driven to it by some force outside my control. Because I was possessed. Because an angel dictated to me. Because I fell into the embrace of the Muse. Because I got pregnant by the Muse and needed to give birth to a book (an interesting piece of cross-dressing, indulged in by male writers of the seventeenth century). Because I had books instead of children (several twentieth-century women). To serve Art. To serve the Collective Unconscious. To serve History. To justify the ways of God toward man. To act out antisocial behavior for which I would have been punished in real life. To master a craft so I could generate texts (a recent entry). To subvert the establishment. To demonstrate that whatever is, is right. To experiment with new forms of perception. To create a recreational boudoir so the reader could go into it and have fun (translated from a Czech newspaper). Because the story took hold of me and wouldn’t let me go (the Ancient Mariner defense). To search for understanding of the reader and myself. To cope with my depression. For my children. To make a name that would survive death. To defend a minority group or oppressed class. To speak for those who cannot speak for themselves. To expose appalling wrongs or atrocities. To record the times through which I have lived. To bear witness to horrifying events that I have survived. To speak for the dead. To celebrate life in all its complexity. To praise the universe. To allow for the possibility of hope and redemption. To give back something of what has been given to me.”

Leave a Comment

Filed under Citate

Lanny, de Max Porter

Despre Durerea este o făptură înaripată, volumul de debut al lui Max Porter, am tot scris și vorbit, așa că nu este deloc surprinzător că abia așteptam să citesc și a doua sa carte, anunțată cu surle și trâmbițe și purtând presiunea succesului precedent.

În Lanny, eu am văzut un amestec de poem în proză (again), thriller, realism magic, cronică de familie și satiră socială. Max Porter păstrează „rețeta” din Durerea, adică vocile distincte ale personajelor, uneori identificate prin titlu, alteori nu, ceea ce îi lasă cititorului rolul de a le atribui, în context; jocuri lexicale, rime, ritmuri, așezare specifică în pagină; prezența unui personaj atipic, metaforic, misterios, cu limbaj aparte; apelul la simțuri: vizual, olfactiv, emoții puternice; dozajul reușit de dramă și umor etc.

Pe scurt, Lanny este despre o familie care se mută într-un sat idilic de lângă Londra: tatăl este orășean corporatist, neinteresat de viața noii comunități și destul de deconectat de familie; mama, fostă actriță și în prezent autoare de romane sângeroase, un spirit mai liber; și Lanny, un copil destul de neobișnuit, cu o curiozitate înnăscută pentru natură, cu predilecție pentru cântecele ciudate, un limbaj numai al lui, desen, pictură, un copil inteligent și vesel, dar văzut drept ciudățel de ceilalți. În mixul acesta intervine Pete, artistul local, celebru pe vremuri, care este rugat să-i dea lecții de artă lui Lanny. Între cei doi se înfiripă o prietenie care îi schimbă viața lui Mad Pete, dar care ajunge și motiv de suspiciune când, într-o zi, Lanny dispare.

Am admirat (din nou) puterea lui Max Porter de a te ține cu sufletul la gură în doar câteva pagini printr-o diversitate de elemente: fragmente de text disparate, o mulțime de voci amestecate, imagini, sunete, mirosuri, ritmuri, discrepanțe și simbioze, contraste dintre civilizație și natură, oraș și sat, prezent și trecut, gânduri ascunse și reacții scăpate de sub control, perspective răsturnate, complexitatea sentimentelor, paleta de posibilități.

Pe mine, Lanny m-a lăsat puțin fără suflu, ca după o lovitură puternică, mai ales că nu știam dinainte la ce să mă aștept. Este o carte ce poate părea puțin criptică sau dificil de urmărit, dacă tot ce căutați este un thriller de duminică după-amiază. Dar dacă cele de mai sus v-au atras atenția și, mai ales, dacă v-ați familiarizat deja cu stilul lui Porter din prima lui carte, atunci v-o recomand și pe asta, deocamdată doar în engleză. Nu știu dacă va apărea și în română, poate editurile de la noi ne vor surprinde plăcut. 🙂

Which do you think is more patient, an idea or a hope?

He thinks our souls split off and wander around for a bit, seeing things properly. He thinks we see for the first time how things really work, how close we are to plants, how everything is connected, and we get it, finally, but only for a second. We see shapes and patterns and it’s incredibly beautiful like the best art ever, with maths and science and music and feelings all at once, the whole of everything. And then we just dissolve and become air.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Semn de viață

A trecut aproape un an de când am scris aici ultima dată, lucru de neconceput în urmă cu 3-4 ani, când blogul era un fel de al doilea job. Acum constat că și setările de WordPress s-au schimbat, abia dacă mă mai orientez printre atâtea butoane, comenzi, blocuri și simboluri. Cu toate că nu credeam că o să mai vină vreodată momentul ăsta, mi s-a făcut dor de scris aici. 🙂 Așa că am revenit cu un semn de viață.

Ce am mai făcut între timp? Ei bine, am continuat să citesc, chiar mai mult decât înainte, când și scriam despre asta, am continuat să călătoresc pe ici, pe colo, am continuat să traduc. S-ar zice că nu s-au schimbat prea multe. Și totuși eu, cea de azi, mă simt diferită de cea care eram acum câțiva ani. Cred că, mai ales în ultimul an, m-am întors mai mult și spre interior, dar și spre oameni.

Lucrul ăsta s-a reflectat și în lecturile mele: au fost multe momente când nu am putut să citesc ficțiune și atunci m-am aplecat spre cărțile de non-ficțiune. Găsiți aici o trecere în revistă a titlurilor din aproximativ ultimul an, unele cu steluțe, altele fără, vedeți și voi ce vi se potrivește sau ce vă inspiră.

Am fost mai zgârcită cu notarea pe Goodreads, doar câteva cărți au primit cinci steluțe de la mine în ultima vreme, unul dintre motivele pentru care la sfârșitul lui 2018 nici nu am mai făcut obișnuitul top anual (celelalte motive fiind lipsa de timp și de motivație). Aș vrea totuși să vă atrag atenția asupra a trei titluri care m-au impresionat, din registre și genuri diferite:

18211778

Evadarea imposibilă, de Lena Constante, despre care, când am citit-o, am scris așa:

Cutremurătoare carte! Cutremurătoare chinurile, lipsurile, condițiile inumane și degradante din închisorile comuniste (în cazul de față, cea de la Miercurea-Ciuc), dar și cruzimea torționarilor. În egală măsură, sunt admirabile solidaritatea, voința, puterea spiritului și inventivitatea care le-au ajutat pe deținute să supraviețuiască.

Lena Constante a fost condamnată din considerente politice, pe nedrept, la 12 ani de închisoare. Din aceștia, 8 ani i-a petrecut singură în celulă, fără să aibă dreptul să vorbească cu nimeni, să vadă pe nimeni (în afară de gardieni și anchetatori), să se întindă sau să se așeze pe pat în timpul zilei, în condiții mizere, inumane, fără vești de afară. A rezistat comunicând prin alfabetul lung sau prin morse cu vecinele de celulă și compunând și repetându-și în minte povești și versuri.

Volumul de față descrie experiența ei în următorii patru ani (1957-1961), pe care i-a petrecut în câteva celule mai mari, cu alte deținute de diverse origini și niveluri umane și intelectuale. Lipsurile, umilințele, pedepsele, într-un cuvânt, suferințele continuă, dar de data asta par mai ușoare pentru că le împarte cu celelalte. Solidaritatea, prieteniile legate, poșta clandestină, micile privilegii împărțite (câte un cub de margarină sau o felie mai mare de pâine) o ajută pe naratoare, la fel ca și pe celelalte, să-și îndure viața mai ușor. La acestea, se adaugă poveștile spuse pe rând, care sunt și o modalitate de educare, dar și, mai ales, o modalitate de evadare din cotidian.

O carte care ar trebui citită de oricine se îndoiește de tarele comunismului și de oricine vrea să cunoască istoria propriului popor. Eu o să caut și primul volum, Evadarea tăcută, despre primii opt ani solitari.

23528360

Și cuvintele sunt o provincie, de Adela Greceanu, un volum de poezii de câteva zeci de pagini, care pe mine m-a marcat profund. Cu riscul de a spune un truism, esențele puternice se țin în doze mici. Câteva cuvinte despre ele, amestec de impresii de atunci și de acum:

M-am recunoscut în poeziile Adelei Greceanu la fel ca în proza Laviniei Braniște. Tot o provincială și eu, fizic și sufletește, doar că blocul meu nu era separat printr-o străduță de un cimitir, ci de o piață. 🙂

Poeziile sunt legate între ele nu numai prin atmosferă, ci și prin repetiții de fragmente, idei, cuvinte, formând o mică poveste. Adela scrie despre ea, dar și despre mine, și despre toți aceia care se simt sau, la un moment dat, s-au simțit dezrădăcinați, străini, sensibili la lumea din jur, nedumeriți, obosiți, căutându-și un rost și un eu care să rămână al lor, dar care să se și adapteze.

Mie poeziile ei mi s-au părut atât de frumoase, de oneste și de reale că le-am citit încet, cu atenție, cu pauze între ele, ca să nu se termine prea curând. Volumul ăsta va ocupa un loc aparte în biblioteca mea.

40130367

Grădina de sticlă, de Tatiana Țibuleac, pe care și acum o asociez cu începutul verii trecute, cu minutele furate în timpul zilei, când nu mă puteam dezlipi de carte ca să mă întorc la muncă. Reiau ce scriam atunci:

Când am citit Vara în care mama a avut ochii verzi, m-am gândit că am descoperit o voce originală, care știe nu numai să se joace cu emoțiile, ci și să o facă inteligent, frumos, cu atenție mare pentru limbă și cu talent de povestitor. După un debut literar așa de apreciat, de la Grădina de sticlă aveam așteptări mari, dar mă și temeam în secret că m-ar putea dezamăgi. Nu îmi închipuiam însă că mi se va părea chiar mai bună decât prima carte a Tatianei Țîbuleac și că mă va zdruncina și mai tare.

Povestea unei orfane crescute de o rusoaică aprigă în Chișinău și confruntată cu diverse drame personale, pe fundalul prefacerilor politice și sociale din Republica Moldova, m-a frapat în primul rând prin stil. Din nou am simțit nevoia să subliniez, să citesc cu voce tare diverse pasaje, să o recomand tuturor celor care m-au văzut cu cartea în mână. Mi-a părut rău că nu cunosc alfabetul chirilic ca să pot citi inserțiile din rusă și să mă scufund și mai adânc în atmosferă. Ciocnirea dintre două culturi, două limbi, este atât de intens trăită de protagonistă și are consecințe atât de mari asupra devenirii ei că este egalată numai de ciocnirea dintre viața ei privată de bucurii, limitată la suferințe proprii și ale cartierului, pe de o parte, și viața de orășeancă realizată, de doctor în România, la care visează ca la singura portiță posibilă de scăpare.

Grădina de sticlă este genul de carte pe care simt nevoia să o recitesc periodic, pentru că o singură lectură nu-mi este de ajuns.

Cam atât am avut de spus azi. Hm, și bloggingul ăsta e cam ca mersul pe bicicletă (pe care, apropo, tot astăzi am scos-o prima dată la plimbare după o pauză destul de lungă). Sper să ne mai vedem pe aici. 😉

Leave a Comment

Filed under Recenzii