Pentru ca tu să fii protejată

 

 

 

 

 

 

 

 

în fața mea

încă o zi cu soare

nu mai am

prieteni bună dispoziție

farmec

nimic care m-ar face

agreabilă

vezi tu

singurătatea asta

e de vină

cu pulpe fierbinți

mă mușcă de gură

aș fi putut să privesc

mai adânc în ochii

băiatului cu lumina

să zăbovesc înainte

să caut banii

să refac din cifrele

de pe chitanță

o poveste agreabilă

o poveste

de o zi

Not for sale, Domnica Drumea, Cartea Românească, 2009

2 Comments

Filed under Poezii

Lupta mea, lupta noastră

Am scris foarte puțin pe aici în ultima vreme, ocupată cu munca și cu viața, în general. Pe lângă tradus, treburi casnice și administrative, pe lângă toată nebunia cu Trump, femei, avort, islamiști, imigranți, pe lângă codul penal, aministie și grațiere, manifestații și discuții, temeri și speranțe, pe lângă câte o criză de rinichi care îți aduce aminte că ești om, deci muritor și slab și neputincios în fața unui corp care nu te ajută când te zvârcolești și țipi și plângi de durere, pe lângă toate astea a mai fost loc și de cărți, și de călătorii. Cărți mai multe, călătorii mai puține. Dar e ok. Am păstrat evidența cu conștiinciozitate pe Goodreads, unde e mai simplu decât pe blog, dar nici acolo nu cred că am scris mai mult de câteva rânduri. Noroc cu steluțele. 🙂

Voiam să scriu altfel postarea asta, să trec în revistă cele câteva cărți, în mare parte de literatură română, pe care le-am citit în ianuarie, dar circumstanțele s-au schimbat și la fel și gândurile mele. Date fiind evenimentele din țară și din piață din ultimele zile, nu-mi mai stă mintea la citit, iar serile mi le petrec alături de prieteni și de zeci de mii de oameni cu aceleași principii și valori morale împotriva unor acte clare de abuz și corupție. Distopiile sunt bune pe hârtie, ca să ne pună în gardă cu privire la posibilitatea unui viitor dictatorial și inuman, dar nu vrem să le (mai) vedem în realitate. Iar solidaritatea, spiritul civil, inventivitatea, inteligența, umorul și civilizația sutelor de mii de oameni care au reacționat în toată țara mi-au redat speranța. Faith in humanity restored! cum se zice. 🙂

Și ca să vorbesc totuși și despre cărți, dați-mi voie să pomenesc doar ultima descoperire, care a fost mult lăudată și apreciată în toată lumea, atât în rândul cititorilor, cât și al criticilor, și care m-a acaparat și pe mine.

Lupta mea. Cartea întâi – Moartea unui tată, Karl Ove Knausgård, Editura Litera, traducere din norvegiană de Ioana Andreea Mureșan

În ciuda extazului general, m-am apropiat încet și circumspect de autorul ăsta, poate dintr-un soi de precauție de a nu mă duce cu sacul la pomul lăudat. Am avut însă o surpriză plăcută, pentru că Knaugard ăsta știe să scrie, dom’le, și să facă cele mai banale gesturi și gânduri suficient de interesante cât să le citești preț de câteva sute de pagini. Mi-a plăcut să mă cufund în lumea aia rece și distantă a lui, în care parcă nici iubiții, nici familiile nu se apropie destul, nu comunică, nu se cunosc; să urmăresc o adolescență care mi se pare tipică pentru nordici, cu atât mai mult cu cât am recunoscut în paginile respective atmosfera și personajele din It’s Fine By Me a lui Per Petterson; să fac odată cu naratorul fiecare gest de curățenie fizică și psihică după moartea unui tată controversat, urât și totuși iubit; să o privesc cu milă enormă pe bunica ajunsă alcoolică și ea, alături de fiu; să pătrund în mintea necenzurată a autorului, care se povestește și se expune, pe el și pe cei apropiați lui, fără să se gândească la consecințe, numai din nevoia de a se exorciza prin scris (sau căutând cu tot dinadinsul să scrie „marele roman”?). O să mă lămuresc, sper, pe măsură ce o să parcurg și celelalte volume.

Deocamdată l-am început pe al doilea, Lupta mea. Cartea a doua – Un bărbat îndrăgostit, Editura Litera, traducere din norvegiană de Simina Răchițeanu, care mi se pare și mai bine scris. Luciditatea și sinceritatea care transpar din rândurile scriitorului norvegian sunt dezarmante, dar și eliberatoare în egală măsură (like a  breath of fresh air), iar „personajul” lui are suficiente lucruri în comun cu mine încât să mă facă să-l plac tot mai mult. Din păcate, am întrerupt lectura după prima sută de pagini, dar de îndată ce se mai liniștesc spiritele, inclusiv al meu, o să reiau lectura. Între timp, vă las cu un fragment din lupta lui Knausgård, care este de altă factură decât lupta noastră:

Viața de zi cu zi, cu obligațiile și rutina ei, era ceva ce suportam, nu ceva care mă încânta, nu ceva care să mă umple de sens și să mă facă fericit. Nu era chef că n-aveam chef să spăl podeaua sau să schimb scutece, ci de ceva fundamental, de faptul că nu găseam valoare în viața cotidiană, ci mereu îmi doream să fiu în altă parte, Întotdeauna a fost astfel. Așa că viața pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Interior zero, de Lavinia Braniște

Interior zero, de Lavinia Braniște, Editura Polirom, Colecția EGO, 2016

Lavinia Braniște este traducătoare și autoare de proză scurtă. Interior zero este primul ei roman. Eu nu i-am citit povestirile, m-am aruncat direct asupra romanului, despre care auzisem mult de bine. Fiind amândouă absolvente de Litere și colege de branșă, mă așteptam să avem ceva afinități, dar nu bănuiam în ce măsură o să mă recunosc în personajul și în cartea ei.

Cristina, naratoarea, este o tânără care se străduiește să se adapteze într-un București despre care are păreri împărțite, la un loc de muncă unde nu-și folosește potențialul, la niște colegi cu care nu are nimic în comun; se zbate să supraviețuiască într-un mediu pe care începe să-l perceapă fizic ca nociv, să facă față privirilor critice și superficiale ale colegelor, să aibă o relație decentă cu șefa, o femeie de afaceri într-o lume a bărbaților; speră la relații, la o familie, la dragoste, la o casă a ei. În schimb, se plafonează într-un loc pe care nu-l suportă, dar care e călduț și îi plătește un salariu decent; se cramponează de bărbați/băieți care sunt neimplicați și distanți, nu vor să creeze așteptări, nu au nimic de oferit; se mută cu chirie tot într-o garsonieră îmbâcsită, plină de mucegai.

M-am revăzut acum zece ani pe când lucram în corporație, pe când locuiam într-o garsonieră îngrămădită și veche din Militari, pe când tentativele de relații se încheiau după o lună în plictiseală. Am recunoscut gândurile omului de litere care se îndepărtează de chemarea lui, relațiile defectuoase cu oamenii complet diferiți din mediul profesional, ba chiar și spaima coafezelor când le spuneam că vreau să mă tundă periuță, ani la rând, și propria ezitare de a face ceva radical pentru a avea viața pe care mi-o doream.

Lavinia scrie sincer, direct, simplu, fără artificii inutile și fără sentimentalisme ieftine. Și totuși am zâmbit amar din colțul gurii sau am râs pe alocuri sau m-am emoționat la dragostea de mamă. Scrie despre tineri dezorientați, singuri, poate nu destul de ambițioși sau de stăpâni pe ei, poate nu destul de hotărâți să-și schimbe viața. Scrie pentru cei care sunt sau au fost vreodată așa. Cel puțin asta a fost impresia mea și poate că, dacă citeam așa o carte acum zece ani, schimbarea în cazul meu ar fi venit mai repede. Iar dacă aș fi avut talent la scris, așa mi-ar fi plăcut și mie să scriu.

Mă pune să bag facturi în sistem și eu despart cifrele cu unghia pe ecran, în grupuri de câte trei, ca să-mi dau seama dacă sunt zeci sau sute de mii sau milioane. Pe mine de la bani mă ia amețeala.

Așa a înțeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e bun.

Pe internet găsești de toate, sunt zeci de site-uri, mă opresc pe unul care are diacritice.

Simt cu o miliardime de secundă înainte cum din cap pleacă impulsul electric care e trimis să-nflorească în colțurile gurii într-un zâmbet mulțumit. Îmi încordez gura și-l blochez, nu vrem ca Dan să întrebe ce-i? și să declanșeze o încâlceală de cuvinte din care ar trebui să înțeleagă orice altceva în afară de faptul că, de când mă văd cu el, cel mai mult investesc în blocarea gesturilor afective. Ca să nu vadă, să nu se sperie, să nu dispară.

… nu s-au scurs decât trei săptămâni, dar ne-am văzut aproape zilnic, mă sună seara să-mi spună noapte bună și dimineața să-mi spună bună dimineața, am întins amândoi cearșaful pe canapea, eu de un capăt și el de altul, i-am dat să-mi desfacă borcanul de dulceață când eu n-am putut. Viața m-a învățat că iubirea nu e în lucruri mai mari decât astea.

În hol mai rămâne suspendat o vreme mirosul de bărbat român între două vârste. Din ăla care e pe drumuri toată ziua și se descurcă.

6 Comments

Filed under Recenzii