Call Me By Your Name, André Aciman

Call Me By Your Name, André Aciman,  Farrar, Straus and Giroux, 2007

O poveste în egală măsură tandră și carnală, care se desfășoară într-un peisaj paradisiac (un sat din Italia, cu o excursie la Roma), într-un mediu boem. Pare rețeta perfectă pentru un roman de succes, nu? 🙂

Elio, un adolescent inteligent și talentat, locuiește la o vilă într-un sătuc/orășel din Italia, unde tatăl lui primește în fiecare vară câte un oaspete în scopuri academice. Oliver, americanul invitat de data aceasta, este atrăgător, nonșalant, scrie o carte de filosofie, înoată, dansează, flirtează cu localnicele și își atrage simpatia tuturor. Între cei doi se înfiripă o relație tatonantă, ezitantă, de camaraderie la început, și de pasiune și dragoste ulterior. Elio matur povestește cu nostalgie despre perioada aceea, amindu-și cu acuratețe gesturi, priviri, întâmplări, reacții, sentimente.

La început, m-a dus cu gândul la O dragoste, a lui Dino Buzzati, și mă întrebam dacă nu cumva la un moment dat o să devină apăsătoare toată descrierea asta amănunțită a trărilor naratorului, de la atenție, ignorare, admirație, teamă, nedumerire, la dorință, dragoste și suferință. Dar n-a devenit, ba dimpotrivă, mi-au plăcut și povestea în sine, și stilul autorului, finețea observațiilor, referințele culturale (muzicale și literare), mediul libertin și boem, maturizarea personajului principal etc. Partea de mijloc, care descrie consumarea pasiunii, m-a atras mai mult, cum era și de așteptat, de altfel, dar finalul este cel care m-a convins. Ultimele pagini, începând de la discursul tatălui până la concluziile personajului/narator, mi s-au părut foarte frumos, inteligent, convingător și emoționant scrise și cred că au salvat cartea de la simpla relatare a unei aventuri oarecare, oricât de picantă ar fi ea, și au transformat-o într-o poveste de dragoste universală.

Câteva citate care mi-au atras atenția:

„This is my spot. All mine. I come here to read. I can’t tell you the number of books I’ve read here.” „Do you like being alone?” he asked. „No. No one likes being alone. But I’ve learned how to live with it.” „Are you always so very wise?” he asked. Was he about to adopt a condescending, pre-lecture tone before joining everyone else on my needing to get out more, make more friends, and, having made friends, not to be so selfish with them? Or was this a preamble to his role as shrink/part-time-friend-of-the-family? Or was I yet again misreading him completely? „I’m not wise at all. I told you, I know nothing. I know books, and I know how to string words together—it doesn’t mean I know how to speak about the things that matter most to me.” „But you’re doing it now—in a way.” „Yes, in a way—that’s how I always say things: in a way.”

„People who read are hiders. They hide who they are. People who hide don’t always like who they are.”

„Look,” he interrupted. „You had a beautiful friendship. Maybe more than a friendship. And I envy you. In my place, most parents would hope the whole thing goes away, or pray that their sons land on their feet soon enough. But I am not such a parent. In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!”

…our hearts and our bodies are given to us only once. Most of us can’t help but live as though we’ve got two lives to live, one is the mockup, the other the finished version, and then there are all those versions in between. But there’s only one, and before you know it, your heart is worn out, and, as for your body, there comes a point when no one looks at it, much less wants to come near it. Right now there’s sorrow. I don’t envy the pain. But I envy you the pain.”

Am văzut și filmul, e o minunăție (chiar dacă nu respectă 100% cartea). Scriitorul André Aciman a contribuit la scenariu și apare și ca personaj secundar la un moment dat, actorii mi s-au părut foarte bine aleși pentru cei doi protagoniști (Timothée Chalamet este extraordinar de expresiv), și mi-au mai plăcut coloana sonoră și felul în care a fost redată atmosfera anilor ’80, de la haine și muzică la imagine. Completează bine cartea, chiar dacă (atenție, spoiler!) finalul este ușor schimbat. Vă las cu trailerul și cu invitația de a vă bucura de amândouă, carte și film.

 

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer, Hachette Books, 2006

Versiunea în limba română: Dulcele Bar. Memorii, Editura Publica, Colecția Narator, traducere de Paul Slayer Grigoriu

The Tender Bar / Dulcele bar a lui Moehringer era una dintre cărțile acelea pe care îmi doream mereu să le citesc, dar o amânam pentru un moment tihnit, în care să pot s-o savurez așa cum credeam eu că se cuvenea. O carte pe care toată lumea o lăuda și mă îndemna să o caut. Un pom lăudat la care m-am dus cu coșul plin de speranțe, mai ales după ce citisem autobiografia lui Andre Agassi, Open, o mare revelație pentru mine și una dintre cărțile de 5 stele de anul trecut, la care Moehringer contribuise (substanțial, cred).

Mi-am făcut, în sfârșit, timp pentru ea în vacanța dintre ani, și am am citit-o cu plăcere, aproape fără pauze, devorând povestea copilăriei, adolescenței și tinereții autorului, cu inerentele probleme familiale, sentimentale și profesionale, toate având în centrul lor, ca etern punct de sprijin și școală a vieții, BARUL. M-am amuzat de limbajul unchiului Charlie, adoptat de copilul J.R., m-am înduioșat la poveștile familiei și obișnuiților barului, m-am enervat pe tânărul J.R. că prea își irosea timpul și talentul, și, în toate căutările lui, i-am admirat talentul de scriitor.

Totuși, tocmai din cauza așteptărilor despre care vă spuneam la început, am avut tot timpul senzația că trebuie să fie ceva mai mult de atât, ceva care să mă impresioneze până la lacrimi, să mă facă să exclam Wow!, să rând în hohote, să reiau fragmente doar pentru frumusețea lor. A fost nevoie să treacă vreo două luni ca lucrurile să se mai așeze, să se sedimenteze și să-mi dau seama că atmosfera și personajele încă îmi sunt proaspete în minte, că încă îmi place să recitesc anumite pasaje, că în paginile astea e nu numai o poveste de viață, cu bune și cu rele, ci talent autentic de povestitor și o experiență de lectură de neratat. Acum pot să spun cu convingere că The Tender Bar / Dulcele bar e o carte de memorii pe care mă bucur că am citit-o și pe care o recomand sincer.

Mai jos, câteva citate preferate:

WE WENT THERE FOR EVERYTHING WE NEEDED. WE WENT there when thirsty, of course, and when hungry, and when dead tired. We went there when happy, to celebrate, and when sad, to sulk. We went there after weddings and funerals, for something to settle our nerves, and always for a shot of courage just before. We went there when we didn’t know what we needed, hoping someone might tell us. We went there when looking for love, or sex, or trouble, or for someone who had gone missing, because sooner or later everyone turned up there. Most of all we went there when we needed to be found.

*

Sometimes I felt so alone that I wished there were a bigger, longer word for alone.

*

Like nothing else, words organized my world, put order to chaos, divided things neatly into black and white. Words even helped me organize my parents. My mother was the printed word—tangible, present, real—while my father was the spoken word—invisible, ephemeral, instantly part of memory. There was something comforting about this rigid symmetry.

*

They taught me to say the word “fuck,” gave me this word as if it were a pocketknife or a good suit of clothes, something every boy should have. They showed me the many ways “fuck” could release anger, scare off enemies, rally allies, make people laugh in spite of themselves. They taught me to pronounce it forcefully, gutturally, even gracefully, to get my money’s worth from the word. Why inquire meekly what’s going on, they said, when you can demand, “What the fuck?” They demonstrated the many verbal recipes in which “fuck” was the main ingredient. A burger at Gilgo, for instance, was twice as tasty when it was a “Gilgo fucking burger.”

*

“You must do everything that frightens you, JR. Everything. I’m not talking about risking your life, but everything else. Think about fear, decide right now how you’re going to deal with fear, because fear is going to be the great issue of your life, I promise you. Fear will be the fuel for all your success, and the root cause of all your failures, and the underlying dilemma in every story you tell yourself about yourself. And the only chance you’ll have against fear? Follow it. Steer by it. Don’t think of fear as the villain. Think of fear as your guide, your pathfinder.”

*

My mother is the printed word, my father is the spoken word, Sheryl is the slurred word.

*

I wanted to explain that books didn’t have the same explicit purpose as tools, that there wasn’t a clear difference between when books were in use and when they weren’t. I took pleasure from their presence, enjoyed seeing them lined up on my shelves and floors. They were the only redeeming feature of my squalid apartment. My books kept me company, cheered me up. Furthermore, because every book I’d owned as a boy was mildewed from the basement or missing its front cover, I was fussy about my books. I didn’t write in the margins or dog-ear the pages, and I never loaned them, especially not the first editions given to me by the editors of the Times Book Review when I did my little author interviews. But I couldn’t say any of this to Bob the Cop because it would have sounded ungenerous, so I told him that he was welcome to stop by the next day and help himself to whatever books I wasn’t using.

*

Sinatra’s voice, I said, is the voice most men hear in their heads. It’s the paradigm of maleness. It has the power men strive for, and the confidence. And yet when Sinatra is hurt, busted up, his voice changes. Not that the confidence goes away, but just beneath the confidence is a strain of insecurity, and you hear the two impulses warring for his soul, you hear all that confidence and insecurity in every note, because Sinatra lets you hear, lays himself bare, which men so seldom do.

*

I saw that we must lie to ourselves now and then, tell ourselves that we’re capable and strong, that life is good and hard work will be rewarded, and then we must try to make our lies come true. This is our work, our salvation, and this link between lying and trying was one of my mother’s many gifts to me, the truth that always lay just beneath her lies.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

10 cărți preferate din 2017

A vcnit vremea pentru articolul-sinteză despre cele 10 cărți preferate din anul care tocmai s-a încheiat. Le trec mai jos în ordinea în care le-am citit, cu trimitere la recenzia completă, acolo unde este cazul.

Purple Hibiscus / Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie

Un roman despre societatea, familiile, credințele și obiceiurile nigeriene. Mi-a plăcut mult cum scrie Chimamanda Ngozi Adichie, opunând credința tradițională în zeii și ritualurile africane, renegate de cei care au îmbrățișat catolicismul albilor, și restricțiile religiei mai noi, pentru ca apoi să îmbine preceptele catolice și cântecele africane; arătând fața severă, crudă, neiertătoare și de neiertat a tatălui, dar și calitățile și slăbiciunile lui, printre care și dragostea (prost înțeleasă și manifestată) față de familie; însoțindu-ne prin transformările din mintea și comportamentul fiicei, de la teama, rușinea și timiditatea inițiale, la deschiderea spre alți oameni, prietenie și chiar dragoste; presărând povestea din prim-plan cu idei, fapte și mentalități din Nigeria, despre rolul femeii, credințe, mâncăruri, obiceiuri, peisaje și tot felul de lucruri care ne fac cunoscută, chiar dacă indirect, o realitate, o istorie și o lume despre care nu știam mare lucru; în fine, știind să lege atât de bine cuvintele încât să sperie, să aline, să emoționeze și chiar să amuze pe tot parcursul celor peste 300 de pagini. Recenzia întreagă aici.

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile. Naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Recenzia completă aici.

Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu, Polirom, 2017

Un roman tare frumos! Mi-a plăcut tot: de la subiectul ales la grija pentru detalii și autenticitate cu care l-a tratat Simona Antonescu, de la portretele numeroaselor personaje mărunte, dar memorabile, fie ele ostași sau negustori, ruși sau otomani, cadâne sau țigăncușe, la portretele atente ale personajelor principale, urmărite de-a lungul mai multor ani, de la povestea boierilor Sămărghiteni, a puternicului și influentului Manuc, a haiducilor conduși de Iancu Jianu, a iubirii noi dintre Vlaicu și Ruxandra, toate desfășurate în prezentul narațiunii, la poveștile din trecut evocate cu atâta farmec de autoare: povestea lui Aurică și a Ilenuței, a furtului pământurilor părintești ale lui Vlaicu, a boierului cel bătrân și a celui tânăr etc. Atâtea detalii, atâtea personaje, atâta atenție la tradiții, limbaj, obiceiuri, credințe, bătălii, suferințe, speranțe, încât lumea aceea veche, cu bune și cu rele, prinde viață și te fascinează și dincolo de paginile cărții. Un roman istoric care-mi aduce aminte de cele pe care le devoram în copilărie, când sursa de inspirație îmi era biblioteca lui tata, și care e de citit neapărat și de savurat încet, în tihnă, cu bucurie și admirație.

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

Un roman surprinzător, cu o structură complexă și personaje memorabile, care urmărește mai multe povești, așezate pe mai multe straturi ale istoriei, legate de niște teme comune: dragostea, sacrificiul, moartea, singurătatea. Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență. Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Recenzia întreagă aici.

Hag Seed, de Margaret Atwood / Pui de cotoroanță, Editura Humanitas, traducere de George Volceanov

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă. Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri. Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, din motivele pe care le detaliez aici.

How to Be Both, de Ali Smith / Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine. Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Pereți subțiri, Ana Maria Sandu, Polirom, 2017

Excelent volum de povestiri! Personajele blocului de lângă Grădina Icoanei și poveștile lor de viață sunt pe cât de diverse, pe atât de naturale și reale. La majoritatea am simțit o strângere de inimă, la câteva am zâmbit, cert e că niciuna nu m-a lăsat indiferentă. Întâmplările cu personaje și atmosferă din alte vremuri se îmbină cu întâmplări mai actuale, cu figuri și preocupări mai pragmatice. Mi-a plăcut, de exemplu, povestirea cu iz desuet și romanțios, cu Tanți, soția mai tânără și languroasă, care-și purta halatul larg descheiat și papucii de casă cu toc și puf, și cu soțul mai în vârstă, care, în pofida aparențelor, o satisfăcea, spre invidia vecinilor. Altul e registrul în povestirile despre cupluri mai tinere, în care intervin răceala, lipsa de comunicare, înstrăinarea. Unele personaje revin (cum ar fi Alexandra), în altele am recunoscut persoane reale. Îmi pare rău că nu am la îndemână titlurile acum, ca să dau și exemple. Oricum, probabil cel mai bun volum de proză scurtă citit de mine (anul ăsta?). Recomand!

Happiness, de Aminatta Forna, prevăzută să apară în martie 2018 la Atlantic Monthly Press și în versiunea română la Editura Vellant, tot în 2018.

Vă scriu încă de pe acum despre cartea aceasta, chiar dacă va fi disponibilă publicului larg abia peste câteva luni, pentru că mi se pare demnă de semnalat și cred că veți mai auzi de ea. Este un roman care mi-a stăruit în minte multe zile după ce l-am terminat și pentru atmosferă, și pentru personaje, stil și mesaj. Întâlnirea dintre Attila, un psihiatru vest-african, și Jean, o americancă aflată în Londra ca să studieze comportamentul vulpilor urbane, devine pretext pentru tot felul de observații despre dragoste, căsnicie, copii, prietenie, singurătate, război, moarte, stres post-traumatic, definiția fericirii și, bineînțeles, căutarea ei. Aminatta Forna scrie tare frumos, povestind fără grabă despre trecutul personajelor, sondând în interiorul lor, jonglând cu trecutul și prezentul, profitând de întâlniri și întâmplări pentru a-și aduce personajele împreună și pentru a ilustra idei și concepte ce țin de istorie, psihiatrie și biologie. Pe lângă stil, mi-a plăcut mult și mesajul optimist, care devine evident în ultimele pagini, ca o revelație. Mai multe aici.

Istoria iubirii, de Nicole Krauss, Editura Humanitas, 2005, traducere de Antoaneta Ralian

O carte ca un nod în gât și un zâmbet în colțul gurii. Ca un oftat adânc și ochi măriți de uimire. Ca un hohot de râs și o lacrimă nereținută. Un bătrân pe care l-aș putea citi și reciti la nesfârșit. Cred că m-am îndrăgostit de Leopold Gursky. O adolescentă independentă și tenace, a cărei căutare deturnată pe parcurs duce la descoperirea adevărului.Un copil pe care dorul de tatăl decedat îl determină să creadă că e unul dintre aleșii lui Dumnezeu. O văduvă, mamă și traducătoare, verigă a poveștii de iubire. Un scriitor celebru, un prieten pierdut, un manuscris, scrisori și poze din altă viață, ororile nazismului și binefacerile Americii, dar spuse discret, fără patetism, o iubire de-o viață, o Alma de demult, ca o obsesie, și o Alma de acum, ca o aducere aminte, limbajul mâinilor în Epoca tăcerii, și o istorie care le leagă pe toate, Istoria iubirii.

Open: An Autobiography, Andre Agassi, J. R. Moehringer, Knopf, 2009

N-aș fi crezut că autobiografia unui tenisman ar putea să mă fascineze într-atât încât să o devorez în două zile, zâmbind, plângând, citind cu sufletul la gură descrierea vreunui meci, rozându-mi unghiile până să aflu rezultatul sau urmărind relațiile lui amoroase. Nu sunt genul de om interesat de viața personală a vedetelor, de cele mai multe ori nici măcar nu recunosc nume (din showbiz) considerate celebre, dar, fără să fiu o împătimită a tenisului, numele lui Andre Agassi, Pete Sampras, Boris Becker, Roger Federer, Steffi Graf, Monica Seles și ale altor jucători din aceeași generație îmi erau cunoscute încă din copilărie. Nu contest faptul că viața lui Agassi a fost suficient de interesantă ca să merite povestită, dar cred că autobiografia lui își datorează în mare parte succesul lui J. R. Moehringer, care scrie excelent. Și ce omagiu mai mare decât să transformi cititori indiferenți la tenis în pasionați care suferă la fiecare înfrângere descrisă cu lux de amănunte și care plâng de bucurie la fiecare victorie? Recomand cu entuziasm!

Una peste alta, a fost un an foarte bun în ceea ce privește lecturile. Am scris mai puțin, dar am citit mai mult decât în anii trecuți. Goodreads m-a ajutat să țin evidența și bilanțul ăsta nu poate decât să mă bucure și să mă impulsioneze. Din aproximativ 100 de cărți citite în 2017, 23 au fost de autori români și una în colaborare, 14 de non-ficțiune (pe KOK nu l-am inclus aici), 4 de poezii, 6 de proză scurtă și 2 romane grafice. Anul ăsta aș vrea să citesc mai multă non-ficțiune, inclusiv literatură de călătorie, și ceva clasici cu care am rămas restantă. Plus cărțile necitite din bibliotecă. Plus ce mai apare nou, interesant, recomandat. Plus ce am chef, pur și simplu… Timp să am, că planurile nu-s deloc ambițioase, sigur că nu. 🙂 Voi cum stați cu lecturile? Ce vă tentează zilele astea?

6 Comments

Filed under Recenzii