Vântureasa de plastic, Marius Chivu

Editura Humanitas, 2018, ilustrații de Dan Stanciu

Nu știu cum citiți voi poezie, dacă citiți, dar eu, de obicei, iau paginile la rând și desenez un asterisc în dreptul celor care îmi plac. Într-un volum de treizeci de poezii, să zicem, adun în medie cam cinci-șase asteriscuri.

Vântureasa de plastic,
la ceas de seară

Ei bine, cu Vântureasa de plastic mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Nu numai că nu am trecut nerăbdătoare peste versuri sau chiar pagini întregi, cum mai fac atunci când nu rezonez cu ele, ci m-am aplecat cu grijă asupra fiecărui cuvânt, atentă să nu-mi scape vreun sens. Rar mi se întâmplă să citesc un volum de poezii cu atâta concentrare, să mă pătrund de fiecare stare, de fiecare înțeles, să stau chiar cu sufletul la gură până aflu deznodământul, așteptându-l și temându-mă de el totodată.

Cartea asta a dat cu mine de pământ și m-a făcut să plâng și să zâmbesc amar și să oftez. E multă durere în paginile ei, dar nimic strident, nimic indecent, nimic nelalocul lui. Niște imagini tare frumoase și surprinzătoare și multă simplitate, sensibilitate și onestitate în toată povestea. Fiindcă este o poveste de la cap la coadă, despre boala mamei și eforturile familiei de a face față situației, cu tot chinul, dar și zâmbetele și lecțiile de viață pe care le aduce schimbarea. Sunt scene grele din spital, cu toată recuzita și apăsarea caracteristice, dar și recurs la spiritualitate, și muncă de recuperare, și roluri inversate: copilul devenit părinte și mama devenită copil, și inserții cu sfaturi părintești emoționante prin simplitate, bunătate și înțelepciune, și – peste toate – dragostea filială.

Am citit-o în doze mici și, când am terminat-o, am luat-o de la capăt, cu lacrimi în ochi și cu gândul la părinți.

Noaptea o veghez
la lumina telefonului mobil
o ascult clipocind pe dinăuntru
plină de lichidele dulci-amărui ale
vieții la pungă
 
Sunt foița de indigo 
între nostalgia a ceea ce-mi amintesc că era
și compasiunea
cu care o învăț pe cea de acum:
Exclamația ei
când mi-a văzut în lumina soarelui
firele de păr alb de la tâmplă
regretul încurcat în limba amorțită
apoi iertarea cerută din priviri
tristețea
toate acestea

Suntem doar noi
noi doi
mai mult eu
însă ea
memento al unei morți amânate


Într-un eseu scris pentru Freeman’s, cu titlul A Stroke Made My Mother a Poet, I Merely Transcribed, Marius Chivu povestește despre evenimentele reale care au stat la baza volumului său de poezii. Un extras:

The stroke made my mother a poet. It was not I who wrote the daily notes that were to become the long fragmentary poem that is my first book, Vîntureasa de plastic, but she who suggested image after image, disclosed metaphor after metaphor, dictated word after word, drumming the rhythm of each line against the hospital bed. I became her voice in another dimension. I just transcribed; I was the carbon paper between her and the rest of the world. That was the reason I kept the manuscript in my desk drawer for six years and published it only when I knew for certain that I had written for my own sake, that I had not traded on my family’s tragedy just to make literature, that I hadn’t flaunted my pain and my despair for the sake of literary glory. Moreover, I needed time to put up with the indecency effect triggered by displaying myself through poetry.

1 Comment

Filed under Recenzii

Numele traducătorului

Sunt foarte multe pagini de internet dedicate cărților, indiferent că vorbim despre articole de blog, website-uri ale unor edituri, platforme ale unor librării online etc., în care nu se menționează numele traducătorului.

Librărie online

Se disecă subiectul, se fac compuneri frumoase despre stările trezite în sufletul cititorului de cartea cu pricina sau se propun mai degrabă sec și practic spre vânzare, dar nu se precizează nicăieri că este vorba despre o traducere și nici numele traducătorului.

Este ca și cum autori mai mult sau mai puțin celebri din întreaga lume ar fi scris direct în română. Sau ca și cum mai multe versiuni ale unei cărți traduse, poate la diferență de zeci de ani unele de altele, ar fi identice. Sau ca și cum cel sau cea care a muncit câteva luni bune ca să ne faciliteze accesul la o carte scrisă într-o limbă inaccesibilă nouă nu ar merita să i se recunoască eforturile.

Mai multe ediții ale aceluiași roman, din mai mulți ani (1969, 2008, 2014 și 2018), posibil și în traduceri diferite, nu numai cu coperte diferite. La o căutare rapidă, am găsit numele traducătorului pentru o singură ediție.

Știu din proprie experiență că mulți pur și simplu nu se gândesc că ce țin ei în mână este produsul unei colaborări tacite. Că, de fapt, ei nu îl citesc pe autor în original, ci printr-un intermediar. Că acest intermediar poate să strice sau să ridice o carte, să îi fie foarte fidel sau puțin mai creativ, să se adapteze stilului fiecărui autor în parte sau să-și lase în toate traducerile ceva din stilul propriu.

Nu discutăm acum de calitatea traducerii, ci strict de existența unui traducător și de recunoașterea lui.

Ca să atragem atenția publicului larg asupra acestui fenomen și să-i dăm cezarului ce-i al cezarului, vă invit să facem un exercițiu: luați prima carte tradusă pe care o aveți la îndemână sau pe care o citiți acum și precizați titlul, editura și cine a tradus-o. Vă propun să distribuiți articolul ăsta sau să postați pur și simplu o poză despre cartea respectivă folosind #numeletraducătorului.

Iar data viitoare când veți fi într-o librărie sau așezați confortabil într-un fotoliu și veți deschide o carte, uitați-vă și pe prima pagină sau în caseta tehnică sau, în cazuri extrem de rare, pe copertă: veți vedea numele celui care a făcut posibil momentul acela pentru dvs.

De citit și Traducătorii literari, marii anonimi.

Leave a Comment

Filed under Campanii/concursuri/lepșe

De ce scriem?

Imagini pentru margaret atwood on writers and writing

„To record the world as it is. To set down the past before it is all forgotten. To excavate the past because it has been forgotten. To satisfy my desire for revenge. Because I knew I had to keep writing or else I would die. Because to write is to take risks, and it is only by taking risks that we know we are alive. To produce order out of chaos. To delight and instruct (not often found after the early twentieth century, or not in that form). To please myself. To express myself. To express myself beautifully. To create a perfect work of art. To reward the virtuous and punish the guilty; or – the Marquis de Sade defense, used by ironists – vice versa. To hold a mirror up to Nature. To hold a mirror up to the reader. To paint a portrait of society and its ills. To express the unexpressed life of the masses. To name the hitherto unnamed. To defend the human spirit, and human integrity and honor. To thumb my nose at Death. To make money so my children could have shoes. To make money so I could sneer at those who formerly sneered at me. To show the bastards. Because to create is human. Because to create is Godlike. Because I hated the idea of having a job. To say a new word. To make a new thing. To create a national consciousness, or a national conscience. To justify my failures in school. To justify my own view of myself and my life, because I couldn’t be “a writer” unless I actually did some writing. To make myself appear more interesting than I actually was. To attract the love of a beautiful woman. To attract the love of any woman at all. To attract the love of a beautiful man. To rectify the imperfections of my miserable childhood. To thwart my parents. To spin a fascinating tale. To amuse and please the reader. To amuse and please myself. To pass the time, even though it would have passed anyway. Graphomania. Compulsive logorrhea. Because I was driven to it by some force outside my control. Because I was possessed. Because an angel dictated to me. Because I fell into the embrace of the Muse. Because I got pregnant by the Muse and needed to give birth to a book (an interesting piece of cross-dressing, indulged in by male writers of the seventeenth century). Because I had books instead of children (several twentieth-century women). To serve Art. To serve the Collective Unconscious. To serve History. To justify the ways of God toward man. To act out antisocial behavior for which I would have been punished in real life. To master a craft so I could generate texts (a recent entry). To subvert the establishment. To demonstrate that whatever is, is right. To experiment with new forms of perception. To create a recreational boudoir so the reader could go into it and have fun (translated from a Czech newspaper). Because the story took hold of me and wouldn’t let me go (the Ancient Mariner defense). To search for understanding of the reader and myself. To cope with my depression. For my children. To make a name that would survive death. To defend a minority group or oppressed class. To speak for those who cannot speak for themselves. To expose appalling wrongs or atrocities. To record the times through which I have lived. To bear witness to horrifying events that I have survived. To speak for the dead. To celebrate life in all its complexity. To praise the universe. To allow for the possibility of hope and redemption. To give back something of what has been given to me.”

Leave a Comment

Filed under Citate