O dragoste, de Dino Buzzati

O dragoste, de Dino Buzzati, editura Polirom, 2013, traducere din limba italiană şi note de Smaranda Cosmin 

În primul an de studenție am auzit pentru prima dată despre Dino Buzzati de la o asistentă universitară care ne recomanda călduros să citim Deșertul tătarilor. L-am citit, am văzut și filmul și m-au marcat absurdul așteptării la nesfârșit a unui sens, a unor evenimente importante prin care să se împlinească destinul măreț mult așteptat, irosirea vieților din cauza rigidității unor reguli sau a anihilării individualității proprii, atmosfera generală de dezolare, de singurătate, de ratare.

Iată că după cincisprezece câțiva ani, mă întâlnesc din nou cu acest autor, aproape întâmplător, dar nu fără urmări. Am aflat acum că Buzzati a fost nu numai un scriitor de succes, ci și jurnalist (corespondent de război, editorialist, redactor și critic de artă), poet, dramaturg, autor de librete dramatice, muzician și, mai ales, un pictor renumit. În ciuda acestor multiple talente și a unei vieți destul de interesante, se pare că era destul de melancolic și de angoasat. Aceste caracteristici și originea sa nobiliară se regăsesc în descrierea personajului Antonio Dorigo din romanul O dragoste, ce relatează cu lux de amănunte iubirea obsesivă și plină de angoasă și gelozie a unui burghez față de o prostituată. Dacă ținem cont de faptul că romanul a apărut într-o vreme în care prostituția fusese interzisă în Italia, atunci actul în sine de a scrie un astfel de roman este unul de curaj.

Dorigo este un arhitect „burghez în floarea vârstei, inteligent, depravat, bogat și norocos”, care, în pofida acestor avantaje, este foarte stângaci și timid în prezența femeilor care îi plac, din cauza unor complexe fizice. De altfel, complexele, însingurarea, teama de bătrânețe și de pierderea reputației onorabile transpar pe tot parcursul cărții. Pentru a-și satisface totuși dorințele, Dorigo apelează la serviciile doamnei Ermelina, care, sub paravanul unui atelier de modă, ține un bordel de lux. Antonio nu are nicio problemă morală cu a frecventa prostituate, ba chiar dimpotrivă:

Ce lucru minunat e prostituția, cugeta Dorigo. Crudă, nemiloasă, câte nu se distrugeau din cauza ei? Dar ce minunată! (…) Pentru douăzeci de mii de lire, adesea chiar și mai puțin, să posezi imediat, fără cea mai mică greutate sau primejdie, fete uluitoare care, în viața de zi cu zi, în afara convenției, te-ar costa o groază de timp, de osteneală, de bani, și-apoi, la momentul potrivit, să fie în stare să-ți tragă clapa. Pe când așa! Un telefon, o scurtă deplasare în mașină, șase etaje cu liftul și iată mica nimfă e gata să-și scoată zâmbind sutienul. Ce e rău în asta?

Romanul cuprinde superbe pagini de o senzualitate nereținută, în special cele care descriu balerinele și dansul, din care nu lipsește grija pentru detaliu:

Văzându-le de aproape, absorbite de efortul muncii, fără fard sau cozi de păun, atât de simple și lipsite de podoabe, goale mai mult decât dacă ar fi fost în pielea goală, Dorigo le pricepu deodată taina, cauza pentru care din veacuri uitate balerinele au fost însuși simbolul feminității, al cărnii, al iubirii. Dansul era – înțelese el – un minunat simbol al actului sexual. Regula, disciplina, neînduplecata și adesea cruda constrângere a mișcărilor dificile și dureroase pentru membre, obligația acelor tinere trupuri virginale de-a arăta cele mai tainice locuri în poziții extrem de tensionate și ample, eliberarea gambelor, a torsului, a brațelor în maximele lor disponibilități: toate acestea urmăreau satisfacerea masculului, căruia balerinele i se abandonau cu împătimită sudoare, iar frumusețea consta tocmai în acest pasionat și nerușinat abandon. Fără ca ele să aibă nici cea mai mică bănuială, totul era ostentație, ofertă, invitație la contopirea carnală.

sau

Dansul, descoperi Dorigo, nu era decât o răbufnire lirică a sexului (…) Și cu cât o balerină era mai bună, cu cât erau mai îndrăznețe, mai desăvârșite, mai ușoare, mai armonioase și mai acrobatice exercițiile ei, cu atât era mai intensă, pentru cel care o contempla, dorința de a o îmbrățișa, de a o strânge, de a o pipăi și mângâia îndeosebi pe coapse, de a o poseda până în străfunduri.

Dorigo o cunoaște pe Laide, balerină și ea la Scala, prostituată la doamna Ermelina și prin alte locuri în timpul liber, nu prea frumoasă, mai ales în branșa ei, dar el se îndrăgostește de ea pentru tinerețea, prospețimea, sfidarea, libertatea și misterul pe care le degajă.

Era simbolul unei lumi plebee, nocturnă, veselă, vicioasă, demențial de activă și sigură pe ea, care fremăta de viață nesățioasă în jurul plictiselii și respectabilității burgheze.

Indiferența ei față de el, atitudine care persistă și în pat, actele sexuale fiind aproape mecanice, rapide, fără simularea măcar a pasiunii sau a orgasmului, nu face decât să-l intrige, să-l întărâte, să-l chinuie. Buzzati înregistrează detaliat toate fazele prin care trece personajul său, de la îngrijorare și lipsa unor explicații pentru comportamentul ei, la mâhnire și ofensare, apoi la furie și, în fine, la pretenția de indiferență, la rândul său. Cu toate acestea, dragostea pentru ea nu ține cont nici de poziția lui socială, nici de regulile bunului simț și Dorigo, arhitect respectabil la aproape cincizeci de ani, se trezește purtat de pasiune și de gelozie în abisurile disperării. Stările sale sunt înregistrate și redate cu lux de amănunte, adesea făcându-se trecerea de la persoana a treia la persoana întâi, în fraze lungi, pline de poezie și de patetism, uneori nestânjenite nici măcar de punctuație.

ea obsesie coșmar fatalitate mister viciu taină modă viață interlopă metropolă perdiție dragoste (…) fetiță și deloc fetiță, copilă și femeie, floricică și păcat

Pe alocuri, durerea lui ia forme fizice, când dezgustul și suferința se manifestă ca o arsură în gât, în stomac, iar așteptarea ei de fiecare dată nu este decât un nou prilej de introspecții minuțioase și analize lucide. De altfel, luciditatea cu care Antonio își analizează stările, recunoașterea absurdului situației și neputința de a se smulge din această suferință „absurdă și idioată” mi-au amintit de Ladima din Patul lui Procust.

Finalul aduce o schimbare de perspectivă, când, prin intermediul unei alte prostituate, Dorigo vede lucrurile și din punctul lor de vedere:

Tu o cumpărai în rate lunare, ea îți vindea trupul, iar tu îi pretindeai și sufletul.

Nu vreau să dezvălui deznodământul, rămâne să citiți dacă vreți să știți cum a văzut Buzzati sfârșitul poveștii, dacă Dorigo se sinucide, dacă el și Laide se despart definitiv sau găsesc o modalitate de a conviețui. Mai important decât finalul, însă, mi se pare întreg procesul de îndrăgostire, dorință, suferință, singurătate, nevoie, indiferență, minciună, umilire, chin și neputință, pe care Buzzati l-a descris atât de detaliat, de exact și de frumos.

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

5 Responses to O dragoste, de Dino Buzzati

  1. Inteleg ca ti-a placut, ma bucur. Interesant cum un barbat matur a capatat obsesia pentru prostituata adolescenta. Poate tocmai mediocritatea si aparent normalitatea ei l-a atras si i-au adus sperantele ca poate avea o relatie obisnuita.

    • Da, mi-a plăcut, deși pe alocuri devenea obositor să trăiesc odată cu personajul tot chinul ăla, să-l văd cum disecă fiecare cuvânt, fiecare bănuită minciună, cum se luptă cu umilința și nu reușește să se rupă. E și enervant, și admirabil, în același timp, că Buzzați a reușit să descrie atât de bine toate astea încât să le simți aproape pe pielea ta, ca cititor.

  2. Dino Buzzati e unul dintre cei mai admirabili prozatori din sec. XX. Va recomand mai ales proza lui scurta, din vol. „Monstrul Colombre”, care ii depaseste chiar si romanele. E de citit pe nerasuflate.

  3. Pingback: Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *