Mai întâi a fost visul…

Când eram copil și mama mă anunța că mergem la țară, făceam apel la toate tehnicile cunoscute de convingere pentru a rămâne acasă. Nu-mi plăcea și pace să las familiaritatea, confortul și posibilitățile apartamentului și vieții din oraș pentru praful și traiul rudimentar de la bunici. Spălatul la lighean, WC-ul în curte, copiii puțini și nu prea prietenoși de pe uliță, rudele îndepărtate și vecinii care mă întrebau „Tu a cui ești?”, bezna în care, după lăsarea serii, puteai să-ți bagi degetele în ochi, mirosul de casă veche sau de animale, țânțarii și muștele, liniștea aia de-ți țiuiau urechile.

Așa că o rugam, plângeam, amenințam, încercam să-i arăt că mă descurc singură acasă, dădeam argumente, apelam la sentimente, dar degeaba: mama nu se lăsa înduplecată niciodată. Și uite așa ajungeam să parcurg – parțial îmbufnată, parțial resemnată și uneori chiar intrigată – drumul de jumătate de oră cu personalul până în satul bunicilor. Apoi, drumul pe jos de la gară până la casă, alte cincisprezece minute, timp în care trebuia să salut în dreapta și în stânga, chiar dacă nu cunoșteam pe nimeni. Ce-mi plăcea totuși acolo erau grădina cu flori și bolta de viță de vie, fructele pe care puteam să le culeg și să le mănânc direct din pomi, cântecul cocoșilor dimineața, țârâitul greierilor seara, vocile în surdină pe fundalul cărora mă trezeam în fiecare zi, colindele cântate de totoșu’, turtele făcute de mamaia, ouăle de rață, laptele de capră, cititul sub un pom din spatele grădinii.

La un moment dat, nu știu când, nu știu cum, mi s-a făcut dor exact de lucrurile alea pe care nu știusem să le apreciez în copilărie: de aerul curat sau înmiresmat, fără noxele de la oraș, de liniștea spartă numai de ciripit, țârâit, behăit, cotcodăcit, mugit, și nu de sirene, alarme sau trafic, de munca fizică, grea, dar reconfortantă, după atâta înțepenit la calculator făcând chestii intelectuale, de „traiul simplu și exact”, de întoarcerea la natură pentru mai mult de două zile în weekend. Un singur amendament voiam: completarea decorului rustic și a refugiului departe de civilizație cu binefacerile confortului modern. Că n-am eu stofă de Walden, cu minimalismul și downshiftingul lui, pe care le-a făcut cool deja în 1845.

Așa că în mintea mea a încolțit visul unei căsuțe la țară, în zonă de deal-munte, cât mai aproape de natură și departe de oameni, nu foarte izolată, dar nici în buricul târgului, cu flori și boltă de vie la intrarea în curte, cu leagăn și loc de hamac în spate. Căsuța a devenit loc preferat de visare, de evadare și de amenajare încă de când era în stadiul de vis, spre ea îmi îndreptam creativitatea și pornirile de designer interior, la ea mă gândeam când derulam în neștire site-uri și poze pe Instagram cu decoruri rustice, naturale, simple sau pline de culoare, mai vechi sau mai noi, românești sau îndepărtate. În jurul ei se învârteau discuțiile la un vin seara, în balcon, și în mașină, pe drumurile noastre de weekend, sau ori de câte ori găseam, vedeam, auzeam ceva care mă ducea cu gândul la ea.

Așa a început, cu un vis.

(Va urma)

Alte articole (nu neapărat similare)

5 Comments

Filed under Viața la țară

5 Responses to Mai întâi a fost visul…

  1. Cătălin

    Hai cu episodul al doilea… te rugăm ;-)!

  2. Jeni

    Da, mă regăsesc aproape în întregime. Doar că noi făceam 6-8 ore cu trenul. Și aș mai adăuga mersul pe pământ cu picioarele goale 🙂

  3. Sanda

    Sunt nerabdatoare sa citesc parcursul tau. Pana ajungi la casa din visul tau🤗😁😊

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *