Madame Mallory și micul bucătar indian

Madame Mallory și micul bucătar indianMadame Mallory și micul bucătar indian, de Richard C. Morais, Humanitas, 2014, traducere din engleză și note de Ioana Vîlcu

După o perioadă mai solicitantă, am simțit nevoia de o lectură mai ușurică și relaxantă, așa că am ales un roman despre întâlnirea dintre două culturi culinare, despre care auzisem numai de bine la Clubul Denisei de la librăria Humanitas Kretzulescu.

Nu știu de ce, mi-a fost destul de greu să-l citesc, nu a fost genul de carte pe care să n-o pot lăsa din mână sau la care să mă gândesc nerăbdătoare a doua zi. Poate din cauză că am mers cu sacul la pomul lăudat, deși asta e ceva foarte subiectiv, uneori poți să fii pe aceeași lungime de undă cu cei care o laudă, alteori nu. Mă rog, cartea are și momente bune, în special multele pasaje culinare, care te fac să crezi că autorul a fost într-adevăr un împătimit al bucătăriei sau că s-a documentat foarte bine.

Ce mi-a plăcut mai puțin a fost stilul inegal: mi s-a părut că autorului nu i-a fost prea clar ce urmărește sau că nu a știut cum să păstreze o linie directoare constantă. Romanul este structurat în patru părți, fiecare fiind dedicată unei zone geografice/culturi și, implicit, unei etape din viața protagonistului: Mumbai, Londra, Lumière și Paris. Primele două părți pregătesc povestea centrală a romanului, care, așa cum o arată și titlul, constă în întâlnirea providențială a lui Hassan cu Madame Mallory. Până aici toate bune și frumoase, evocările Indiei natale sunt pline de culoare și arome, lumea nouă, oricât de diferită, își exercită încet-încet atracția asupra micului indian, iar combinația este foarte reușită. Ei bine, ceea ce, în mintea mea, ar fi putut să fie doar un epilog, adică plecarea lui Hassan la Paris și viitoarea sa carieră de succes, ajunge să ocupe partea cea mai mare din carte într-un registru diferit, în care farmecul inițial lasă loc unor aspecte mai grave: criza economică, relațiile cu angajații, mărirea TVA-ului pentru restaurante care duce la prețuri foarte mari, clienți mai puțini și, deci, pierderi financiare, naționalismul francezilor, discriminarea rasială, diferențele dintre bucătăria moleculară, deconstructivistă, super rafinată și sofisticată și bucătăria tradițională franceză etc.

Pentru mine, a fost ca și cum aș fi citit două romane diferite, primul aparținând unui scriitor talentat, al doilea unui jurnalist social. Cumva, fuziunea dintre cele două nu i-a reușit, ceea ce mie mi-a cam stricat plăcerea lecturii. Redau totuși mai jos niște fragmente care mi-au plăcut pentru felul în care grația, dragostea, trăirile, viața, în general, sunt văzute prin prisma pasiunii pentru bucătărie și, uneori, redate chiar cu umor:

Puține lucruri sunt mai elegante decât un tânăr din Kerala, negru ca tăciunele, care taie coriandru: o rafală de lame de cuțit, bubuitul fiecărei tăieturi și frunzele și cozile rebele se prefăceau pe loc într-o pulbere verde, măruntă. O grație de neegalat.

*

Prietena nu era acolo, doar o pisică de pe pervaz părea destul de jignită de apariția noastră. Pe masa din sufragerie era un bol de lemn plin cu banane, iar apartamentul mirosea a fructe putrezite, a nisip pentru pisici și a mochetă veche, mucegăită. Dar acolo, în patul îngust de sub lucarnă, Abhidha și-a dat jos puloverul cu guler în V și m-a lăsat să-mi frec bine fața de nucile ei de cocos, în timp ce mâinile ei trăgeau de cureaua mea. Iar în noaptea aia, după o tăvăleală bună, am dormit încolăciți, cu fundul ei lipit de zona mea inghinală, fericiți ca două prăjituri marocane în formă de semilună.

*

 Timp de trei zile ne-am îmbibat cu căldura toscană și am înotat, adunându-ne în fiecare seară ca să luăm cina pe terasa de pe acoperiș de la pensione, în timp ce soarele apunea peste munți.

Cane, i-a spus tata ospătarului. Cane rosto.

– Tata! Tocmai ai comandat un câine fript!

– Nu. Nu. Nu-i adevărat. A înțeles.

– Vrei să zici carne. Carne.

– O, da. Da. Carne rosto. Și un piatto di Mussolini.

Ospătarul perplex a plecat după ce i-am explicat că tata vrea de fapt o farfurie cu midii, și nu pe dictator pe farfurie.

*

Tata ne-a privit cu răceală, de parcă l-am fi trădat, dar încetul cu încetul asprimea de pe chip a început să-i dispară; a fost ca un miracol tăcut, ca atunci când te uiți cum se încălzește o bucată rece de grăsime de rață într-o tigaie încinsă.

*

Dorind să-i aduc lui Paul un omagiu, pentru noaptea cinei comemorative am împrumutat tehnicile de bază ale poularde-ului său și le-am aplicat potârnichii, care se știe bine că era pasărea lui preferată de vânat. A rezultat o carne extrem de aromată, aproape mortală. Am umplut păsările cu mere glazurate – în locul legumelor tăiate julien -, iar apoi le-am băgat sub piele felii de trufe negre. Păsările arătau de parcă erau îmbrăcate pentru o înmormântare victoriană și de aici le-a venit și numele: „Potârnichea îndoliată a lui Paul”. Evident, somelierul meu a fost cel care a avut inspirația să servească la acest fel de mâncare un Côtes du Rhône Cuvée Romaine, din 1996, un vin roșu robust, care te ducea cu gândul la câini gâfâind și alerți, în timpul vânătorii de vară dintr-o pădure luxuriantă.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *