Lumânările ard până la capăt

Lumanarile ard pana la capatLumânările ard până la capăt, de Sándor Márai, Editura Curtea Veche, 2011, traducere din limba maghiară și note de Anamaria Pop

Aceasta este a doua carte scrisă de un autor maghiar pe care o citesc, după O femeie, de Péter Esterházy. Este prea puțin pentru a-mi face o idee despre literatura maghiară, dar măcar este un început, mai ales că cele două cărți sunt cât se poate de diferite. Dacă O femeie era un soi de culegere de poeme în proză, în care iubirea și ura alternau de-a lungul unui șir de portrete feminine diverse, romanul de față pare o poveste molcomă desfășurată într-un cadru romantic.

Spun „pare” pentru că subiectul dezvoltat inițial – doi prieteni nedespărțiți din copilărie, de la școala militară, pe cât de diferiți, pe atât de uniți, ce ajung să iubească aceeași femeie – este, de fapt, un pretext pentru îndelungi reflecții despre prietenie, dragoste, muzică, onoare, fidelitate, lașitate, orgoliu, supraviețuire, ură și iertare. Paginile de început fac introducerea într-un decor romantic cu accente gotice, un castel pierdut în pădure, în care o bătrână doică pare să aibă puteri magice asupra generalului, încă de când era copil, servitorii sunt îmbrăcați după vechea modă franceză, încercând parcă să reînvie o perioadă de mult apusă, luminile se sting brusc și întâlnirea mult așteptată dintre cei doi prieteni de-o viață se desfășoară la lumina lumânărilor, care vor arde până la capăt, la fel ca și protagoniștii.

Dialogul dintre general și Konrád abundă la început în evocări elegante ale Vienei de demult sau în descrieri exotice ale tropicelor și obiceiurilor malaezienilor, pentru ca încet-încet să se transforme într-un lung monolog al bătrânului militar în care oaspetele nu intervine decât foarte puțin și rar, aproape ca un martor pasiv. Ritualul vânătorii de odinioară și cel al așezării vinului la masă se împletesc cu evocarea unor detalii și secrete din trecutul comun al celor doi prieteni și al femeii iubite, într-un crescendo dramatic până la final. Acolo, dacă ți-ai făcut niște așteptări, ca cititor, acestea îți sunt înșelate, pentru că generalul nu caută confirmarea unor fapte pe care le consideră „vulgare” și la care a avut timp și răbdare să se gândească timp de patruzeci și unu de ani, ci vrea un adevăr mai presus de fapte, vrea răspunsuri la două întrebări ce țin de însăși esența vieții. Care sunt acestea, vă las pe voi să descoperiți în niște pagini de o frumusețe aparte și, pe alocuri, de o forță nebănuită.

Mi-am notat mai multe citate, dar mi-e greu să aleg dintre ele, așa că o să redau doar unul, care mi se pare că surprinde ideea centrală a cărții:

În secunda aceea, simțeau amândoi că-n deceniile din urmă așteptarea le dăduse putere să trăiască. Exact ca atunci când cineva exersează o viață întreagă doar o singură problemă. Konrád știa că va trebui să mai vină încă o dată aici, iar generalul știa că într-o zi va sosi și clipa asta. Iată de ce trăiau amândoi.

7 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

7 Responses to Lumânările ard până la capăt

  1. Tre’ sa spun ca nici eu nu stiu mare lucru despre literatura maghiara – mai mult niste nume razlete decît opere citite… Da-mi justific ignoranta cu vorbele alea ale lui Zappa – prea multe carti, pera putin timp :))))

  2. Haha, si eu. Bine zis Stela 🙂

    Dar nici nu mi-a iesit in cale vreo carte scrisa de un maghiar. Nu-s prea populare sau nu sunt nici prea multe?

  3. Ema

    KJ, cred că mai degrabă nu s-a tradus la noi prea multă literatură maghiară, din anumite motive. Eu una le recomand tuturor Ágota Kristóf cu Trilogia gemenilor (mai ales prima parte, Marele Caiet). Un roman foarte, foarte fain este și The Door de Magda Szabó (nu a fost tradus la noi deocamdată, dar am văzut că are altceva tradus, în ediții antice). Aș mai recomanda și Satantango de László Krasznahorkai, dar e ceva mai sumbru și, deci, nu este pentru toate gusturile. Stai că mai am: tot ungur este și Stephen Vizinczey cu Elogiu femeilor mature, ungur-român e Ádám Bodor cu Zona Sinistra, și închei cu Antal Szerb și a lui Legendă Pendragon. Le-am citit pe toate acestea, așa că da, există literatură maghiară și încă una excelentă! :))

    Mihaela, mi-ai trezit interesul cu recenzia ta – la cartea lui Sándor Márai nu am ajuns încă, deși o am în bibliotecă. De citit la anul. 🙂

    • Mersi și eu pentru apreciere și recomandări, cu mențiunea că Ágota Kristóf a scris în franceză, ceea ce face, probabil, ca Elveția (țara în care a emigrat și a trăit pe urmă) și Ungaria (țara de origine) să-și dispute drepturile asupra literaturii ei. :p

  4. Ema

    Hmm, având în vedere că ceea ce a scris Kristof a fost influențat foarte mult de experiența ei de viață din Ungaria, eu aș zice că tot la literatură maghiară se încadrează. 🙂 În plus, nu poți anula adevărata origine a unui om, chiar dacă scrie în altă limbă. Dacă ar fi emigrat de mic copil, atunci da, noua țară și-ar fi pus amprenta asupra formării ei ca om și ca scriitor.
    Dacă KJ aici de față scrie în olandeză, asta îi anulează oare originea de român? Ce zici, KJ, ce părere ai despre subiectul acesta? 🙂

    • Da, nu poți anula originea cuiva, cel mult, și-o anulează singur dacă nu mai vrea să știe de unde a plecat. :p Din ce-mi aduc eu aminte din L’analphabète. Récit autobiographique și din ce am mai citit pe subiectul ăsta, Kristof a început să scrie în franceză ca să-și exerseze noua limbă adoptată de nevoie, ca să poată fi citită în noua ei țară și, probabil, pe termen lung, chiar dacă nu neapărat conștientizat, ca să aibă o mai mare acoperire (maghiara este o limbă mult mai puțin cunoscută și vorbită decât franceza, evident).
      Oricum, discuția asta cu cu originea m-a dus cu gândul și la Herta Muller, care scrie tot despre experiențele ei din timpul comunismului în România, dinainte de emigrare, și la Brâncuși, pe care francezii îl consideră de-al lor și la Cioran, și la Kundera, care a declarat că ” (he) sees himself as a French writer and insists his work should be studied as French literature and classified as such in book stores” și la un alt scriitor emigrat în Franța, care s-a sinucis… îmi scapă numele acum 😀 și sunt sigură că mai sunt și alții. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *