Laur, de Evgheni Vodolazkin

LaurLaur, de Evgheni Vodolazkin, Editura Humanitas, Colecția Raftul Denisei, traducere din rusă și note de Adriana Liciu

Mi-aduc aminte că despre cartea aceasta s-a scris mult când a apărut la noi și, în general, toate reacțiile au fost la superlativ. Ea a fost primită călduros și în Rusia, țara de origine, unde a câștigat câteva premii, dar și aici, unde a stârnit aplauze și plecăciuni. De altfel, aflu de pe coperta a patra că a fost tradusă în peste douăzeci de țări. Am început, așadar, lectura așteptându-mă la o proză foarte bine scrisă, nefiind însă sigură că o să rezonez și cu subiectul.

Dar care este subiectul? Ei bine, cu ajutorul lui Vodolazkin, călătorim în Evul Mediu, undeva în Rusia, în satul Rukina, unde îl cunoaștem pe Arseni, un copil care deprinde de la bunicul lui, Hristofor, tainele plantelor tămăduitoare și ale vindecării prin puterea rugăciunii. Îl însoțim apoi de-a lungul vieții și suntem martori la transformarea lui dintr-un tânăr ce cunoaște iubirea romantică, moartea, suferința, sacrificiul de sine, bolile și slăbiciunea oamenilor, precum și recunoștința și răutatea acestora, într-un bătrân ascet, ce duce o viață de sfânt. Astfel, el este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin și călugăr, schimbându-și numele în consecință: Arseni, Ustin (după femeia iubită), Vraciul sau Rukinețul – poreclele date lui de oameni, Ambrozie – numele monahal și, în fine, Laur – după primirea schimei, pustnicul de la sfârșitul vieții. Vindecă bolnavii, salvează familii de la ruină, vede sufletele morților și aruncă cu pietre în demoni, călătorește la Ierusalim în pelerinaj și se retrage la mănăstire și în pustiu, dar peste tot este căutat de oameni, a căror viață este schimbată după întâlnirea cu el. Faptele lui sunt cel mai bine rezumate de stareța unei mănăstiri la care se retrage el la un moment dat: „minunea poate fi un rezultat al muncii sporit de credință”.

Parcursul lui Laur îmbină realul cu fantasticul, sacrul cu profanul, puterea cu slăbiciunea, dar peste toate domnește dragostea. Drumul lui inițiatic se desfășoară pe fundalul unei Rusii primitive, marcate de numeroasele superstiții și credințe populare ale Evului Mediu, de necunoașterea unor reguli elementare de igienă și de un respect amestecat cu teamă față de vraci și de nebunii întru Hristos care rostesc adevăruri greu de pătruns. O scenă memorabilă este cea în care nebunii întru Hristos Foma și Karp se fugăresc și se pălmuiesc pentru împărțirea și marcarea teritoriului. De altfel, Foma mi-a plăcut ca personaj – el intervine ca un fel de interpret al gândurilor și faptelor lui Arseni/Ustin pentru oameni, dar și ca prezicător și ca un abil cititor în sufletul lui.

Romanul este, într-adevăr, foarte bine scris și, deși nu mă așteptam, a reușit și să mă emoționeze, mai ales la final. De lăudat este și traducerea care mi s-a părut impecabilă și care, de altfel, a câștigat premiul pentru cea mai bună traducere din 2014, acordat în cadrul celei de-a patra ediții a Galei Industriei de Carte din România.

Trebuie remarcat că romanul are o puternică notă religioasă, dar prin calitatea scriiturii și prin ramificațiile conținutului poate fi citit ca o meditație asupra naturii omenești, ca o incursiune în lumea Evului Mediu, sau ca un roman inițiatic excelent. În încheiere, mai precizez că Evgheni Vodolazkin, care, pe lângă romancier, mai este și doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche și în Evul Mediu și cercetător, se numără printre invitații de la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași) de anul acesta și că la Editura Humanitas a apărut recent și primul său roman (al doilea în România), Soloviov și Larionov, în traducerea aceleiași Adriana Liciu. Vă las, ca de obicei, cu câteva citate. Lectură plăcută!

Negustorul îi invită în orașul lui, dar ei refuzară cu recunoștință: trebuiau să meargă mai departe. La despărțire se îmbrățișară. Negustorul avea lacrimi în ochi:

Nu-mi place să mă despart.

Viața se compune din despărțiri, zise Arseni. Dar amintindu-ți asta, bucuria de a fi cu cineva emai mare.

Eu unul (negustorul Wladyslaw își suflă nasul) i-aș aduna pe toți oamenii buni pe care i-am întâlnit și nu i-aș mai lăsa să plece.

Cred că ar deveni repede răi, zâmbi Ambrogio.

*

Laur e un nume bun, căci planta care ți-e de acum tiz e medicinală. Fiind veșnic verde, ea simbolizează viața veșnică.

Nu mai simt unitatea vieții mele, spuse Laur. Am fost Arseni, Ustin, Ambrozie, iar acum, iată, am devenit Laur. Viața mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite și nume diferite. Ce avem comun eu și copilul bălai din slobozia Rukina? Memoria? Dar eu cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că amintirile mele sunt o născocire. Încetez să cred în ele și de aceea ele n mă mai pot lega de cei care am fost eu în diferite perioade. Viața seamănă cu un mozaic și se desface în bucăți.

A fi un mozaic nu mai înseamnă să te desfaci în bucăți, a răspuns starețul Inokenti. Numai de aproape pare așa, că fiecare pietricică în parte nu are legătură cu celelalte. În fiecare dintre ele există, Laure, ceva mai important: aspirația către cel ce privește de departe. Spre cel care poate să cuprindă toate pietricelele dintr-odată. El le adună cu privirea sa.

8 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

8 Responses to Laur, de Evgheni Vodolazkin

  1. Abia aștept să citesc noul roman, pentru că „Laur” mi-a plăcut foarte mult și mi-a rămas în minte. Prevăd că la sfârșitul anului, de va fi să fac vreun top, tare greu îmi va fi.

  2. Mulțumesc că mi-ai amintit! Uitasem. 🙂

  3. Greu să te mai citez în revista blogosferei în condițiile astea 😀
    Frumoasă recenzie, romanul mi-a plăcut și mie mult pentru că autorul rus reușește să scrie ”în dulcele stil clasic”, copiind, spun unii, autorii ruși de secol 17-18. Să îi vedem următorul roman apărut în traducere românească, apare toamna asta…

  4. Pingback: Prin blogosfera literară (21 – 27 septembrie 2015) | Recenzii filme si carti

  5. Din câte recenzii am citit pe net n-am găsit pe nimeni care să recunoască faptul că a fost emoţionant, chiar dacă l-au apreciat. Pe mine m-a emoţionat foarte mult atunci când Arseni spera ca Ustina să fie vie (după ce se chinuise cu naşterea copilului).

    • Nu mai știu dacă recenziile pe care le-am citit eu menționau și emoția, dar ar fi greu să nu te emoționezi la parcursul lui Laur și la restul poveștilor, mai ales că Vodolazkin a scris atât de bine. Scena nașterii este doar unul dintre punctele forte, mie mi-au rămas multe în minte, chiar e un roman foarte bun.
      Soloviov și Larionov încă n-am citit, dar cred că o să-l caut în curând.

Lasă un răspuns la Andreea Iulia Toma Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *