Jurnalul portughez, Mircea Eliade

Jurnalul portughezJurnalul portughez, Mircea Eliade, Editura Humanitas, 2010

Dacă nu v-am mai spus până acum, îmi plac jurnalele și memoriile, pe de o parte, pentru valoarea lor documentară, pe de alta, pentru munca de introspecție. Apreciez descrierea epocii respective la nivel istoric, politic, social și cultural în egală măsură cu inserțiile din viața personală a autorului, așa cum se revelează ea: cu vanități și slăbiciuni, cu suferințe și bucurii, cu toate omenești.

Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade se înscrie perfect în această categorie: acoperind perioada aprilie 1941 – septembrie 1945, este plin de evenimente de ambele facturi. Citindu-l, mi-am dat seama că nu am mai pus mâna pe o carte de Eliade din vremea liceului, când am parcurs probabil titlurile obligatorii și încă vreo câteva pe lângă, dar au rămas destule necitite. Iar lectura Jurnalului mi-a făcut chef să reiau sau să citesc acum unele dintre ele.

Revenind la volumul de față, pentru mine a fost o surpriză: nu mă așteptam să descopăr în el un om atât de conștient de propriul geniu, chiar dacă se mărturisea modest față de alții; un om religios, când eu îl credeam (numai) mistic; un scriitor cu mintea plină de idei și de mai multe cărți gândite în paralel, dar atât de lipsit de simț practic, pentru a le și scrie efectiv; un român atât de afectat de istoria neamului său, care-și recunoaște naționalismul ca inspirat de capul legionarilor și care (profetic?) vede în protectoratul rusesc un motiv de înapoiere gravă a românilor.

Să detaliez un pic: Eliade s-a aflat în Portugalia ca membru al diplomației române și apoi a rămas acolo din cauza contextului politic și personal, cu totul timp de patru ani și jumătate. Jurnalul său înregistrează într-o primă fază preocuparea lui, în această calitate, de a crea o imagine pozitivă a României în presa și cultura portugheză, întâlniri de-ale sale cu diferite personaje culturale ale epocii, precum și numeroase idei, gânduri și sentimente ale acestuia legate de evenimentele internaționale și personale. Astfel, își recunoaște frenezia creativă, geniul care îl determină să gândească mai multe cărți în același timp, dar și nestatornicia cu care sare de la una la alta și amână mereu scrierea și publicarea acestora. Își face reproșuri pentru lipsa de ambiție și insuficienta grijă față de geniul său, dar se declară modest față de ceilalți tocmai pentru a nu-i epata și a-i pune în dificultate.

Își mărturisește simpatia pentru legionari și disperarea metafizică la care îl împing politica și naționalismul, pe care recunoaște că i l-a insuflat Corneliu Zelea Codreanu:

Cu ce voluptate m-aș lăsa acum antrenat în scrierea unei cărți de artă, religie sau metafizică! Actul gândului și al creației mele mă eliberează de toate coșmarurile acestea (legate de evoluția războiului*). Dacă nu m-aș simți atât de român, poate aș putea să mă detașez fără greutate chiar în muncile mele impuse de împrejurări. Dar Corneliu Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut -, nu pot gândi nimic fără să țin seama de neamul meu.

Eliade își notează impresii de lecturi, inclusiv citate, și comentarii cu privire la diverși scriitori: Dostoievski, Goethe, Gide, Balzac, Ortega y Gasset, și filozofi: Hegel, Kierkegaard, Nae Ionescu etc.  Își exprimă regretul de a nu scrie într-o limbă europeană majoră pentru a fi ajuns, la rândul său, un scriitor european, precum și de a trăi la Lisabona, nu la Paris sau măcar Berlin, unde lumea culturală era în floare – de unde și teama de plafonare. De asemenea, înregistrează – nu fără o urmă de dispreț – neînțelegerile sale cu figuri politice ale timpului, colegi care îl „lucrează” la București.

Momentele în care încrederea sa în propriul geniu debordează alternează cu momente de disperare ce devin tot mai dese odată cu boala și, mai ales, după moartea soției lui, Nina. Ultimul an este plin de note scurte, pline de „melancolie și desperare” provocate de „plecarea” Ninei, ocazie cu care Eliade se dovedește și religios (se roagă, citește asiduu din Biblie, face un pelerinaj la Fatima pentru sufletul Ninei și liniștea lui spirituală).

Tot o surpriză au fost și cele câteva rânduri scrise la moartea lui Mihail Sebastian (un articol foarte interesant și cuprinzător despre relația dintre cei doi găsiți în Revista 22):

Vestea mă emoționează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viață de câine în acești ultimi cinci ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat după lovitura de stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Și a murit printr-un accident de circulație, la 38 de ani!… Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul dintre cei doi-trei oameni care mi-ar fi făcut Bucureștiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simțit aproape. Am câștigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă reîntorc în viața și cultura românească. Și acum – s-a dus, călcat de o mașină! Cu el, se duce încă o bucată bună, și foarte frumoasă, din tinerețea mea. Mă simt și mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo La revedere, Mihai!

În fine, Jurnalul se încheie cu primirea vizei pentru Paris, care pune astfel capăt unei perioade zbuciumate:

Aici rămâne Nina, a opta parte din viața mea; și foarte multe suferințe.

Ca să închei și eu, e o lectură pe care o recomand dacă vă plac jurnalele cu relevanță istorică și culturală, dacă sunteți curioși să-l cunoașteți pe Eliade și altfel decât din romanele și nuvelele lui, sau dacă pur și simplu vreți să încercați ceva diferit. Mie mi s-a părut foarte interesant și sper că prin rândurile de mai sus am reușit să conving măcar câțiva dintre voi.

* Sublinierea mea.

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

5 Responses to Jurnalul portughez, Mircea Eliade

  1. Ziceam c-am citit toate jurnalele lui Eliade, da’ uite ca asta mi-a scapat. Desi presimt ca m-as indigna tare citindu-l, mai ales dupa lectura jurnalului lui Sebastian, care mi-a întarit convingerea ca geniul nu scuza (si nici nu anihileaza) stupizenia (ca sa ma exprim eufemistic 😀 )

    • Apropo de relația lui cu Mihail Sebastian, m-am întrebat și eu dacă, în mintea lui Eliade, ei rămăseseră totuși prieteni, sau dacă scrisul lui în jurnal nu a fost până la urmă un exercițiu foarte sincer.

      • Eu îl banuiesc de multa ipocrizie… inclusiv în rememorarea lui Sebastian. Numai din citatul tau si se vede ca nu e cu adevarat miscat de ororile la care a luat moralmente parte si ca prietenia pentru Sebastian e doar o poza… Eu asta nu reusesc sa le iert intelectualilor nostri mareti din perioada interbelica: închiderea sistematica a ochilor, incredibila nepasare, care nu poate fi scuzata de o clipa de nebunie – ce clipa de nebunie tine ani de zile?!!!!

  2. Pingback: Ce-am mai găsit prin bibliotecă | Cărți și călătorii

  3. Pingback: Prin blogosfera literară (17 – 23 august 2015) | Recenzii filme si carti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *