Jurnal esențial, de Monica Lovinescu

Jurnal esențial, de Monica Lovinescu, Editura Humanitas, 2010

Jurnalul Monicăi Lovinescu este o mărturie complexă, emoționantă și erudită despre viața și rezistența românilor din țară și din străinătate în perioada comunistă.

Dacă la început mi se părea că sunt scoasă din context şi că referinţele sunt greu de înţeles sau de plasat în timp şi spaţiu, acum, la final, sunt impresionată. De viaţa ei şi a celor care, ca ea, au luptat, fiecare cum a putut, pentru libertate; de bogăţia de personaje de elită ale epocii care au înconjurat-o; de eforturile continue, în ciuda dezamăgirii şi oboselii, de a crede într-o viaţă mai bună posibilă pentru români; de obsesia neputincioasă pentru drama mamei sale; de modestia şi luciditatea de care dă dovadă; de prietenia exemplară cu Liiceanu şi admiraţia pentru Pleşu, Patapievici, Lucia Hossu-Longin; de multiplele referinţe culturale, politice şi sociale.

Nu-mi găsesc cuvintele ca să-mi exprim coerent admiraţia şi interesul, dar redau mai jos doar câteva citate, unele încă de actualitate, care, sper, vor incita şi pe alţii la lectură.

Am impresia (…) că delirul şi cultul lui Ceauşescu contaminează şi alte sectoare: obişnuinţa hiperbolei.

Ce ne-a izbit mai mult la Andrei Pleşu n-a fost inteligenţa – pe care i-o ştiam din cărţi şi articole – nici hazul şi darul de povestitor, legendare în Bucureşti -, ci bunătatea. Nu numai că hazul lui nu face rău nimănui, dar şi în replica intelectuală e profund generos cu „adversarul” de idei (…). Vizibilă şi la el, şi la Liiceanu, şcoala lui Noica, discuţia nu e improvizaţie, înflăcărare, o replică se constituie ca un mic sistem riguros. (…) O zi cu ei, într-adevăr o sărbătoare.

Noica scrie scrisori dumnezeiesc de simple, Liiceanu de profunde, Pleşu de inspirate.

Mahalaua nu era pitorească decât atunci când te duceai spre ea, la grădină, chef etc., ca spre un exotism sau o expediţie antropologică. De când s-a instalat la cârmă, domină totul, proliferează, e intolerabilă. (…) Mi-e frică, totuşi, că au reuşit să schimbe un popor.

… revelaţia mitocăniei, prostiei, inimaginabilului prost-gust sigur de el. E ca o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar şi a înfăţişării sale. Imposibil să crezi că ţara asta a fost odată civilizată. Uluitor, orice râs îngheaţă pe buze. Se confirmă marea noastră spaimă. Va mai putea fi recuperat ceva? Nu printre scriitori şi artişti (cu ei nu e nici un decalaj), dar în toate celelalte pături sociale. S-au îngroşat cefele, s-au mitocănit feţele, s-au idiotizat expresiile.

Fascinant de sinistră perspectivă.

… manifestaţia nonstop din Piaţa Universităţii, un mai ’68 de-a-ndoaselea (în mai ’68 tinerii parizieni făceau saltul în utopie, în aprilie-mai ’90, tinerii bucureşteni făceau saltul din utopie). Erau mai ales tineri (nu numai) toţi cei care şi-au făcut din injuria lui Iliescu – „golani” – titlul de glorie şi de umor. „Zona liberă de neocomunism”, putând să cuprindă de la Intercontinental la Universitate zece până la cincisprezece mii de oameni, a fost, este, încă, la ora când scriu aceste rânduri, nu doar o zonă a sfidării şi a lucidităţii politice (…), dar şi una a inventivităţii orale neîntrerupte. Folclor studenţesc şi citadin de cea mai bună calitate, din care erau alungate şi minciuna, şi vulgaritatea. „Golanii” ocupau spaţiul cel mai lipsit de primejdie din ţară. Te plimbai printre ei în linişte, emoţie, mirându-te ce buni pot fi oamenii.

(…) era să ne dea – în seara dinaintea plecării – lacrimile, când toată piaţa relua în cor refrenul unui cântec folk, inventat pe loc de un chitarist, la balcon: „Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”.

Cu masca-i tragică (dar deschisă generos spre afară), drept (ca o lumânare), Regele are o atare ţinută încât nu pot să mă împiedic a-i spune mai târziu, acasă la Ioneşti, că dacă l-ar avea drept model, românii ar fi obligaţi să-şi îndrepte coloana vertebrală.

Lucia Hossu-Longin înlocuieşte toate instituţiile inxistente ce-ar fi trebuit să să ne foreze memoria cât mai sunt martorii vii. Ea pregăteşte arhivele viitorului. Ne desemnează şi vinovaţii de care nu se sinchiseşte nici o justiţie.

Eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar şi pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu preţul vieţii să dea Securităţii armele (o scrisoare către mine) pentru a mă şantaja. Atunci şi acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viaţa, mi-a dat şi libertatea să mă comport după firea mea, fără a avea de ales între sinucidere sau a deveni unealta „lor”. Or, cum să găsesc cuvintele pentru a o descrie pe mama fără a cădea în clişeele sublime? Trebuie probabil să ai geniu, iar eu n-am nici măcar talent. Cel puţin nu destul pentru a rivaliza cu un astfel de Model. Totuşi, o singură carte aş fi vrut să scriu: tocmai Cartea Mamei.

Alte articole (nu neapărat similare)

1 Comment

06/08/2014 · 13:02

One Response to Jurnal esențial, de Monica Lovinescu

  1. Pingback: Scrisori către Monica, de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *