Interviu Cătălin Mihuleac

Catalin MihuleacDupă o pauză destul de lungă, reiau seria interviurilor, de data aceasta cu prozatorul şi dramaturgul Cătălin Mihuleac. Despre cel mai recent roman al său, America de peste pogrom, am scris aici.

C.C.: Mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și, mai ales, pentru un roman atât de frumos. Se vede că în spatele său a fost multă muncă de documentare. Cât de greu a fost accesul la toate materialele privind pogromul de la Iași?

C.M.: Am petrecut multe zile în colbul arhivelor, fiind interesat de obţinerea acelor informaţii care să mă ajute să recompun atmosfera României interbelice, dominată de o ură rasială sălbatică.

Nu a fost uşor să compun o poveste de succes, folosindu-mă de nişte pagini seci, de o răceală aproape matematică. Dar, trecut prin filtrul sensibilităţii şi talentului, orice document se poate însufleţi.

În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal.

C.C.: Romanul este structurat pe două planuri, unul care se petrece în America zilelor noastre, altul care evocă Iașiul din perioada interbelică și chiar din timpul și de după al Doilea Război Mondial. Celor două planuri, le corespund două voci narative diferite: una sarcastică, destul de rece și incisivă; alta neutră și informativă. Cum a fost trecerea de la o voce la alta? A implicat aceasta automat și o schimbare de dispoziție a scriitorului, o stare anume?

C.M. În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal. La un capitol eram o persoană, la următorul capitol eram altă persoană… Apoi, reveneam… Şi tot aşa…

Ce mai încolo şi încoace, a fost infernal să scriu în două stiluri distincte, să trec de la o voce narativă la alta. Mai ales că vocile aparţineau unor femei. Şi nu orice femei, ci unele puternice, cu personalitate, mândre-n şa. Ce să vă mai spun… Au fost pasaje care m-au devastat, pur şi simplu.

C.C.: Cât de tare au marcat evreii Iaşiul, până la pogromul din iunie 1941?

C.M. Evreii au dezvoltat oraşul, evreii l-au emancipat economic şi cultural. Până şi „Iaşule, mândră cetate” – care e un fel de imn local – este de fapt cântecul evreiesc „Tum Balalaika”, şparlit şi prelucrat. Le găsiţi pe ambele pe Youtube, ca să vă edificaţi.

C.C.: Care au fost reacțiile pe plan local, în rândul ieșenilor obișnuiți și al autorităților de orice fel? Care au fost reacțiile la nivel național și internațional?

C.M. Cartea este foarte bine primită de public şi de critică. Îmi sosesc mesaje emoţionante, din toată lumea. N-o să insist asupra lor.

Desigur, autorităţile locale au rămas reci. Vedeţi din presă care e sfera de preocupări a primarului Nichita, de exemplu. Nici şeful de judeţ, Adomniţei, nu-i mai breaz. Pe astfel de inşi nu-i interesează decât să se burduşească de parale dobândite şmechereşte.

Sigur, cartea nu a fost scrisă pentru ei. Dar, cu sprijinul lor, impactul ar fi fost mai puternic.

C.C.: Nici Comunitatea Evreiască, locală sau naţională, nu a ajutat la promovarea cărţii?

C.M. În nicun fel. Nici măcar moral. Spun asta ca să spulber zvonurile că am fost plătit de evrei, ca să scriu. Romanul îşi croieşte drumul de unul singur, prin forţa şi emoţia pe care le degajă. E ca un buldozer însufleţit.

Pentru ca o operă să fie tradusă, nu e suficientă valoarea ei. E nevoie şi de influenţă.

C.C.: O întrebare care continuă ideea reacțiilor: ca traducătoare, sunt foarte curioasă dacă au fost propuneri de traducere a romanului în alte limbi și, dacă da, în care și când vor apărea aceste traduceri?

C.M. Eu doar l-am scris, el aparţine acum grupului editorial Polirom. Cine e interesat trebuie să discute cu Polirom. Dacă or fi fost propuneri de traducere, ele n-au ajuns la urechea mea.

Impresia mea este că, pentru a fi tradusă, nu e suficientă valoarea unei opere. E nevoie şi de influenţă, cum a fost în cazul lui Vosganian, care a fost tradus în timpul mandatului său de ministru al Economiei şi Finanţelor. Sau de o notorietate ridicată, care mie îmi lipseşte. Sau să fii susţinut şi promovat de anumite cercuri puternice, cum e cazul acelora de a căror traducere s-a ocupat Institutul Cultural Român.America de peste pogrom

C.C.: Care a fost cea mai mare bucurie legată de scrierea și publicarea acestui roman?

C.M. Am văzut oameni îndrăgostiţi de el. Oameni tulburaţi şi fermecaţi de roman. Oameni vrăjiţi.

C.C.: Dar cea mai mare tristețe?

C.M. Să văd cum grupurile formate în jurul premiilor literare îl ignoră. Într-un fel, mă aşteptam, fiindcă nu fac parte din niciun sistem. Dar nu credeam că acele jurii pot fi alcătuite din inşi atât de incorecţi.

Sistemul de acordare a premiilor literare e la fel de murdar ca oricare alt sector corupt din România. El nu mânuieşte sume uriaşe, e drept, dar răneşte suflete şi creează false ierarhii. De aceea, eu cred că este şi mai nociv.

C.C.: Credeţi că acelor jurii nu le-a plăcut romanul?

C.M. Sunt convins că nici măcar nu l-au citit. Am şi verificat asta.

C.C.: Sunt atât de importante premiile literare?

C.M. Nu sunt vitale, dar sunt importante. În primul rând, ele ajută vânzările, deoarece cartea primeşte o decoraţie în piept. Apoi, prind foarte bine pentru moralul scriitorului, care are nevoie şi de confirmări oficiale.

Şi, să nu uităm, partea materială. Vedeţi, eu scriu despre Auschwitz, de pildă, fără să-mi permit să vizitez Auschwitz-ul. Din lipsă de bani.

Scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: De ce nu faceţi parte din niciun grup literar?

C.M. În opinia mea, scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: Știu, din alte declarații, că munca la America de peste pogrom a fost istovitoare. În cât timp ne putem aștepta la un proiect nou? Poate câteva cuvinte despre el, dacă există deja?

C.M. Scriu acum nuvele, toate cu miez evreiesc. Sunt savuroase, sunt dureroase, sunt terminatoare. Pe opt dintre ele le-am terminat deja. Volumul se va numi „Ultima ţigară a lui Fondane”, după titlul uneia dintre povestiri.

Printre personaje, îi vom regăsi pe Benjamin Fondane, Marilyn Monroe, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Adolf Eichmann, Emil Cioran, Dr. Mengele, Stalin… Dar şi pe profesorul Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste, căruia i-am promis, înainte să-şi dea sufletul, că voi scrie cândva ceva frumos despre el.

Cartea ar putea ieşi în toamnă, dar n-are niciun rost să-i dau zor.

C.C.: Mult succes în continuare!

C.M. O să vă răspund cu o urare de-a lui Suzy Bernstein, una din cele două voci narative din „America de peste pogrom”. Keep in touch, cum spuneau strămoşii daci!

2 Comments

Filed under Interviuri

2 Responses to Interviu Cătălin Mihuleac

  1. Pingback: Prin blogosfera literară (8 – 14 iunie 2015) | Recenzii filme si carti

  2. Pingback: Povestea celui mai mare privitor la pistruii cerului | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *