Interesanții, de Meg Wolitzer

InteresantiiInteresanții, de Meg Wolitzer, Editura Trei, 2015, traducere de Laurențiu Dulman

O să încep direct cu concluzia și o să spun că mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, așa că am „devorat” cele aproape 600 de pagini în 2-3 zile, ba chiar mi-a părut rău că l-am terminat. Este o carte despre prietenie, în primul rând, apoi despre familie, visuri, artă și talent, despre slăbiciuni, secrete, bani, invidie, împliniri, ratări și, în general, despre viață și căutarea fericirii.

Julie, o adolescentă provincială și timidă, căreia tocmai i-a murit tatăl, cunoaște într-o tabără pentru artiști un grup de adolescenți newyorkezi ce se autointitulează „Interesanții”. Sub influența lor și a taberei propice dezvoltării talentelor, Julie devine Jules, o actriță încrezătoare și o prietenă amuzantă, a cărei viață va deveni strâns legată de ale celorlalți: Ash Wolf, cea mai bună prietenă a lui Jules, fratele ei, Goodman Wolf, al cărui viitor tulbure este prefigurat încă de pe atunci, Jonah Bay, fiul timid al unei faimoase cântărețe de folk, Ethan Figman, un băiat urât, dar un desenator talentat și un tip inteligent și haios (personajul meu preferat, de altfel) și Cathy Kiplinger, dansatoarea cu un corp prea dezvoltat, care va dispărea prea curând din peisaj. Adolescenții citesc Gunter Grass și Anais Nin, au visuri de mărire și unii chiar și talentul necesar, dar între timp viața își vede de cursul ei și, pentru o parte dintre aceștia, visurile rămân doar visuri.

Meg Wolitzer urmărește traiectoriile celor șase prieteni din adolescență până la vârsta a doua, făcând continuu salturi în timp, înainte și înapoi, ba anticipând cu câte o frază, suficient cât să-ți stârnească interesul, ba revenind la un alt moment din trecut, ca să explice ceva sau să plaseze un alt personaj sub lumina reflectoarelor. Deși contextul rămâne același, personajele vin pe rând în fața scenei și, pentru câteva pagini, totul se concentrează asupra lor. Suntem martori la evoluția lor de la teribilismele adolescentine, presărate cu ticuri verbale fără sens, ca „Băștinașii nu mai au răbdare”, la discuții profunde și înțelepte, care le consolidează relațiile și le rezolvă, măcar temporar, dramele.

Pe fundal, se succedă câteva decenii, cu specificul lor social, politic și cultural în Statele Unite: de la cântecele folk împotriva războiului din Vietnam și cartea Toți oamenii președintelui, care făcea referire la afacerea Watergate, urmată în curând de demisia lui Nixon, în anii ’70, la apariția și răspândirea fulgerătoare a virusului HIV și a deceselor provocate de SIDA în anii ’80, de la desenele animate făcute pe hârtie, în stilul Disney, la cele computerizate din ultimele decenii, de la apariția feminismului, apărat cu înverșunare de Ash, la tragedia atacului asupra turnurilor gemene, de la reacțiile la homosexualitate la cele legate de spectrul autist etc. Faptul că transformările din viețile celor șase sunt proiectate pe fundalul transformărilor Americii, la scară mai largă, parcă universalizează experiențele acestora și-i transformă în prototipuri. Cititorii se pot regăsi ușor într-unul sau altul dintre personaje sau măcar în experiențele lor de viață. Calitățile și defectele lor pot fi la fel de bine și ale noastre. Poate de asta ne și atașăm așa de ușor de Interesanții lui Wolitzer și suferim și ne bucurăm împreună cu ei.

Dacă ar fi să fac totuși un reproș acestui roman ar fi că, uneori, scriitoarea prea zice lucrurilor pe nume, direct, fără subtilități. Parcă aș fi preferat aluzii, subînțelesuri, încrederea că cititorii sunt capabili să înțeleagă și singuri, fără să li se ofere totul pe tavă (a se vedea, de exemplu, explicația efectelor pe care halucinogenele le-au avut asupra vieții sexuale a lui Jonah, pag. 346). Oricum, ăsta e un aspect minor, cartea chiar mi-a plăcut și am urmărit cu sufletul la gură atât evoluția personajelor, inclusiv a lui Dennis, care apare mai târziu în peisaj, cât și modul atotștiutor, răbdător, retrospectiv în care scriitoarea narează câteva decenii de viață, cu bune și cu rele. Aș fi vrut să includ și câteva citate, dar mi-a fost prea greu să aleg, așa că închei doar cu recomandarea: citiți-o, n-o să vă pară rău!

Alte articole (nu neapărat similare)

9 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

9 Responses to Interesanții, de Meg Wolitzer

  1. buuuuun, ma bucur ca ti-a placut! am citit-o si eu, am devorat-o chiar, dar la final, dupa ce mi s-au limpezit gandurile, recunosc ca nu mi-a lasat acel sentiment de waw, ce carte faina! a fost ok, bine-scrisa, captivanta, dar ceva m-a deranjat, poate faptul de fiecare din cei sase interesanti sunt prea prea, unul foarte frumos, altul talentat, altul genial , alta frumoasa, alta pres sexy, etc., doar Jules (si Dennis, dar e doar sotul ei) e cea mai fireasca dintre toti. poate ca gresesc, dar ceva a fost putin cam mult, per total. oricum, asta nu inseamna ca nu merita citita cartea. dimpotriva, chiar mi-am propus sa citesc si „Belzhar”, am vazut tot felul de pareri, si pro si contra.

    • Cred că doar Ash e „prea”, cum zici tu (deși și ea greșește în relația cu Ethan), în rest, fiecare are și calități, și defecte. Dar da, Jules e cea mai firească. Și eu vreau să citesc „Belzhar”, sunt curioasă. 🙂

  2. Nu pot sa cred ca la juma’ de an dupa ce am citit cartea, inca mi se pare incredibil de faina. M-as reapuca de ea doar pe baza recenziei tale. E clar ca unii fac click mai usor cu stilul si subiectul, iar altii nu. Eu sint din prima categorie, by all means. Si mie mi-a placut Ethan cel mai mult, desi am empatizat mult cu Jonah.

  3. Cu aşa recenzii entuziaste mai că-mi vine să-mi stric planurile de lectură şi să o cumpăr şi eu 🙂

  4. Pentru mine a fost cartea anului (trecut) si ma bucur enorm sa citesc despre ea si la altii acum ca e publicata in romana. Si Belzhar merita si partea interesanta este ca, desi ai asteptari de la ea pt ca ai citit Interesantii, odata ce ai inceput-o reflexul de a le compara dispare.
    Mie mi s-a parut interesanta faza cu halucinogenele…poate ca ma atrage subiectul in general si a atunci cand il gasesc in carti ma bucur de experienta teoretica. 🙂

    • Clar vreau și eu să citesc Belzhar! 🙂

      Sigur, experiența cu halocinogenele își are rolul ei în carte, ce mi s-a părut mie un pic „forțat” a fost nevoia asta de a explica totul, de a spune direct, clar, de a da mură-n gură, de parcă eu, ca cititoare, nu aș fi înțeles singură. Dar e doar o observație de cârcotașă. 😉

  5. Pingback: Ce am citit în concediu (II) | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns la Cărți și călătorii Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *