Înainte și acum

Stau în curte și aud cocoși, păsărele, undeva în depărtare, o drujbă, iar la picioarele mele dorm un câine și o pisică. În rest, liniște – era să zic mormântală. Numai că e chiar opusul: o liniște dătătoare de viață. Până nu demult, fundalul meu sonor de zi cu zi era un amalgam de sirene, claxoane, huruit de tramvaie, țipete de copii ieșiți la joacă în părculețul de lângă bloc, iar în zilele cu adevărat glorioase, o bormașină care îmi sfredelea creierii în toiul după-amiezii.

Toate astea sunt departe acum, par lăsate în altă viață, una în care eram nu doar sedentară și stresată și copleșită de un soi de ennui care împletea singurătatea cu plictisul, ci în care mă simțeam mai singură și mai retrasă într-o capitală aglomerată decât mă simt acum, într-un sat cu drumuri neasfaltate și doar două magazine.

N-aș fi crezut că, din fosta hippioată visătoare, fosta corporatistă ambițioasă, ulterior devenită freelancer autosuficient și în continuare workoholic, o să devin un om împăcat cu sine și cu natura, care preferă să lucreze în grădină decât să stea în fața calculatorului, care are, în sfârșit, câine și pisică și care nu duce lipsa orașului, cu tot ce înseamnă el: poluare, zgomot, aglomerație, sufocare, coada la Mega, zăpușeală, priviri morocănoase, nasuri în telefon, îmbulzeală la metrou, certuri în autobuz. Sigur, orașul are și părțile lui bune și n-am renunțat definitiv și absolut la el; mai merg din când în când pentru câteva zile, mai iau pulsul, dar tot timpul stau cu gândul aici, la țară, și abia aștept să mă întorc „acasă”.

Viața mea se împarte între „înainte” și „acum”: înainte mergeam la salon și îmi făceam părul și manichiura, acum am și rădăcini nevopsite, și pământ sub unghii după ce smulg buruienile de pe brazde, și asta nu mă deranjează; înainte mă îmbrăcam în rochii elegante și purtam tocuri, acum port aceleași haine de stat prin casă/curte, fără să-mi pese de cochetărie; înainte mă străduiam să învăț tehnici corecte de machiaj din tutoriale, acum cred că pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am folosit machiaj în ultimele luni; înainte cheltuiam pe haine și cosmetice, acum, pe nisip, ciment, lavabilă și mobilă; înainte credeam că trebuie să-mi umplu viața cu cât mai multe, acum constat că simplitatea și liniștea îmi aduc mai multă bucurie și împlinire.

O să ziceți probabil că m-am delăsat și că mă irosesc aici, nevăzută și neauzită de nimeni. Dar singurătatea mea de aici e una voită, căutată, savurată, spre deosebire de cea dinainte, care mă apăsa și mă durea. Când vreau companie, chem oameni în vizită. Când am ceva de spus, folosesc internetul. Când vreau să ies în lume, mă urc în mașină. Mi se pare că așa, aici, am the best of both worlds. Și nimic nu se compară cu cântecul păsărilor dimineața, cu cel al greierilor și al broaștelor seara, cu puzderia de stele de pe cerul nopții, cu aerul curat și liniștea tămăduitoare.

Da, e o viziune idilică, dar una care nu exclude munca: e adevărat ce se spune – la țară, e tot timpul câte ceva de făcut, iar pentru cei care au și un job zilnic, provocarea este cu atât mai mare. Dar dau oricând sedentarismul de la oraș pe alergătura de la curte, rutina de job-apartament-câte o bere seara pe imprevizibilul vieții la țară, confortul și ușurința traiului la oraș pe satisfacția de a culege roadele concrete ale muncii proprii.

Așa că stau în curte, cu o pisică și un câine pe care îi iubesc ca pe niște copii, cu omul drag alături, cu inima gata să-mi iasă din piept de bucurie și de recunoștință, cu sentimentul că sunt unde trebuie și cu conștiința faptului că viața asta nouă aduce cu ea nu numai un ritm nou, ci și un sine mai bogat și mai fericit.

Leave a Comment

Filed under Viața la țară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *