Garofița Pietrei Craiului

Mai fusesem de câteva ori la cabană, ba pe vreme rece și ghețoasă, când nu-ți venea decât să stai înăuntru la căldurică și povești, în acorduri de chitară, ba pe vreme însorită, dar cu gașcă mare pusă pe distracție și leneveală. Așa se face că, până weekendul trecut, rămăsesem doar prin împrejurimile cabanei, nu fusesem să văd munții de aproape și nu urcasem la minunatul cerdac.

Dacă doriți să faceți o excursie la Garofița și prin zonă, aflați detalii practice și organizatorice pe site-ul Carpați.org. Ce pot eu să vă spun este că, dincolo de atmosfera tipică de cabană, ieșirea aceasta a însemnat pentru mine:

o plimbare spontană și energizantă, în ciuda răcelii care mă chinuie de câteva zile: deși am plecat echipată mai mult cu șervețele și paracetamol (sau țuică fiartă, după caz), decât cu chef de traseu, am hotărât să profit de vremea atât de frumoasă și să fac o plimbare. Nu mă așteptam să parcurg tot traseul până la grohotiș și cerdac, dar colega mea de drumeție m-a tot dus cu vorba… și-apoi, era și păcat să ratez așa plimbare.

descoperirea unor peisaje superbe, datorate în parte și culorilor de toamnă: chiar dacă le vezi an de an, tot te minunezi de gălbuiul și ruginiul toamnei și de toată simfonia ei de culori. Poze peste poze, amintiri peste amintiri, doar-doar vei reuși să păstrezi ceva din starea asta de bine și din frumusețea naturii. (Unii ar răspunde mai prozaic cu celebra poantă dintr-un banc – leitmotiv al unei alte drumeții, în Mălăiești. :p))

depășirea unor limite (vezi urcușul pe Marele Grohotiș): eu pe grohotiș nu mai urcasem, recunosc. Nici nu-mi venea, când îl vedeam așa înclinat și alunecos. Dar cu vârful bocancilor bine înfipt și cu ajutorul bețelor (ce bine că le-am luat cu mine!), am urcat fără incidente.

Și efortul a meritat din plin!

De-acum las imaginile să vorbească (mulțumiri Anei, care mi-a permis să fotografiez cu aparatul ei și să postez pozele).