Femeia de hârtie, de Rabbih Alameddine

Femeia de hârtieFemeia de hârtie, de Rabbih Alameddine, Editura Polirom, 2015, traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă

Am terminat lectura târziu aseară și cu greu am reușit să adorm apoi din cauza noianului de gânduri care mi se învălmășeau în minte. Prea-plinul cerea să iasă, să se exprime, și am înțeles de ce cartea aceasta a stârnit atâtea laude în rândul cititorilor ei. Cred că a fost unul dintre cazurile fericite în care m-am dus cu folos la pomul lăudat. Cu ce să încep, așadar?

Rabbih Alameddine a dat un roman bogat și dens, un personaj pe care nu poți să nu-l îndrăgești, o imagine complexă a Beirutului cu normele sale sociale din anii ’50, cu vremurile grele din timpul războiului și cu occidentalizarea sa din ultima vreme, o voce puternică, independentă, feministă chiar, și, mai presus de toate, o călătorie (inițiatică poate) în literatura mondială. Să le luăm într-o ordine oarecare:

Aalyia, protagonista, este o bătrână arăboaică ce își deapănă amintirile intercalându-le cu referințe literare și culturale abundente sau, dacă schimbăm perspectiva, ne împărtășește din lecturile și concepțiile ei de viață pe fundalul propriilor amintiri. Astfel, suntem făcuți martori ai unei vieți însingurate, petrecute departe de familie, prieteni, vecini, oameni, în general, dar printre nenumărate cărți. Obligată să-și întrerupă studiile la 16 ani și să se mărite cu un bărbat în vârstă, impotent, lipsit de inteligență și de orice simț al umorului, Aalyia își câștigă libertatea și independența față de familie și de soț, devine o autodidactă, lucrează ca librar până la pensie și, timp de 50 de ani, traduce neobosită, după un sistem propriu, câte o carte pe an.

Confruntată cu lipsa afecțiunii din partea familiei și a bărbatului ei, cu ororile războiului și cu lupta pentru supraviețuire, cu abandonul singurului prieten și cu moartea timpurie a singurei prietene, cu limitările impuse de firea ei retrasă și antisocială, dar pe care și-o asumă cu mândrie, Aalyia găsește în cărți refugiu, companie, cunoaștere și fericire. Pentru ea, traducerea este mult mai mult decât muncă, hobby, dragoste, pasiune, dedicare; este un abandon total, o supunere față de un stăpân absolut:

Am făcut din traducere stăpâna mea și zilele nu mi-au mai fost atât de îngrijorător de cumplite. Proiectele de traducere îmi distrag atenția. Lucrez și zilele trec. (…)

Cred că uneori, nu tot timpul, atunci când traduc, capul îmi e precum lumina cerului. Fără nici un efort personal, sunt vizitată de fericirea deplină. Nu se întâmplă des, însă pot fi fericită când sunt în comuniune cu traducerea, stăpâna mea. Uneori cred că asta e de ajuns, câteva clipe de extaz într-o viață de plictiseală beckettiană. (…)

În aceste momente, nu mai sunt eu însămi cea obișnuită, cu toate acestea sunt din tot sufletul eu însămi, trup și suflet. În aceste momente, mă vindec de toate rănile. Mă așez la birou și, subit, nu doresc ca viața mea să fie altfel. Sunt acolo unde trebuie să fiu. Îmi crește inima de bucurie. Mă simt sacră.

Abundența de nume, titluri, citate, versuri și referințe culturale, în general, ar putea împărți cititorii în două categorii: cei care o văd excesivă, o paradă menită să impresioneze și care îngreunează cursul poveștii, și cei care o consideră o sursă constantă de bucurie (la recunoașterea unui nume sau titlu și la similaritatea impresiilor) și de inspirație (la întâlnirea unor nume noi ce îndeamnă la lectură). Nu știu dacă sunt mulți cei ce intră în prima categorie, însă eu m-am situat într-a doua și am regăsit autori și romane care îmi sunt dragi și mie (Marguerite Yourcenar cu Memoriile lui Hadrian, Coetzee, Javier Marias etc.), dar am și notat câteva nume noi pe care abia aștept să le descopăr (de exemplu, poeziile lui Fernando Pessoa/Alvaro de Campos/Ricardo Reis și Austerlitz de W. G. Sebald, de care vorbea și Coetzee în The Good Story și pe care mi-am cumpărat-o chiar ieri).

Aalyia alternează amintirile despre oamenii din viața ei cu trimiterile la diverse cărți, discuțiile vecinelor „vrăjitoare” cu teorii despre traducere, vizitele prin Beirut cu proprietățile muzicii simfonice, concepțiile avangardiste despre sex și independența femeii cu autoironia, relația tumultoasă și distantă cu mama ei cu armonia resimțită cu Hannah. Mi-a plăcut că singurătatea ei nu este numai povestită, adică reiese din întâmplări, ci și descrisă direct:

Eu citeam la biroul meu, ceva ce ea (Hannah – sublinierea mea) considera ca făcând parte din munca mea și, atentă cum era, îmi ținea companie, dar nu mă deranja. Eram două singurătăți profitând de pe urma unui răgaz permanent înviorat când ne aflam una în prezența celeilalte, două solitudini care își purtau reciproc de grijă.

sau doar sugerată:

A trecut foarte multă vreme de când am cumpărat un cadou pentru cineva.

sau

Joumana (ține în mână) o tavă pe care se află cafetiera ei sacră și patru cești. Sunt mișcată de grija lor prevenitoare. Eu am doar două cești în apartament.

Dincolo de talentul de povestitoare, dincolo de dragostea pentru literatură și muzica bună, dincolo de condiția ei asumată de „outsider” și de supraviețuitoare, Aalyia m-a surprins cu o atitudine foarte tranșantă în privința Israelului:

Sunt sigură că ați băgat de seamă că îmi displace Israelul, acest ridicol stat pigmeu care dă pe dinafară de îngâmfare, deși mulți dintre giganții pe care îi respect sunt evrei. Nu e nici o contradicție: mă identific cu outsiderii, cu alienații sau deposedații. Ca multe state naționale, inclusiv ca statul pigmeu-frate Liban, Israelul este o oroare.

Bineînțeles că imediat m-am gândit la David Grossman și la atitudinea lui față de statul israelian și față de război. De altfel, chiar ea îl menționează pe pagina următoare și atunci, oricât de dure ar părea afirmațiile ei, cred că trebuie privite în contextul războiului dintre Liban și Israel.

Cartea aceasta nu se citește atât pentru „povestea” în sine, cât pentru felul în care oamenii și poveștile lor se îmbină cu cărțile. De aceea, nu cred că cele ce urmează reprezintă „spoilers”, dar puteți să vă opriți aici din citit, dacă vreți. Deși titlul românesc este foarte sugestiv, titlul în engleză (Un Unnecessary Woman) are o subtilitate care în versiunea românească se pierde. Aalyia este o femeie care de 50 de ani traduce doar pentru a-și încuia apoi manuscrisele în cutii, depozitate în baie, fără să se gândească vreodată să le publice, fără să îndrăznească să le considere suficient de bune sau de interesante încât să bucure și pe alții; este o femeie fără legături cu familia sau vecinii și rămasă fără singura prietenă, Hannah; este o femeie care și-a dedicat toată viața cărților și care, deodată, se trezește lipsită de toată munca ei și, astfel, de singura utilitate pe care și-a văzut-o vreodată. Fără dovada singurului lucru care o făcea cumva necesară, viața ei își pierde brusc sensul, la fel ca a „evreilor necesari” din lagăre despre care povestise mai devreme. Și totuși…

Și totuși, la fel ca după o căsnicie scurtă și eșuată, ca după un război devastator, ca după moartea singurei prietene și înstrăinarea familiei, Aalyia renaște și de data asta și ceea ce părea un sfârșit iminent devine un nou început. Puterea și optimismul ce răzbat din finalul cărții se adaugă la lungul șir de emoții stârnite deja: înțelegere și chiar identificare până la un punct, compasiune, admirație, simpatie etc. Iar unele pasaje, ca să mă exprim plastic, pur și simplu m-au lovit în moalele capului:

Trebuie să existe vreun cuvânt în vreo limbă care să descrie angoasa pe care o trăiești când ajungi deodată față în față cu propriul viitor terifiant. Nu-mi vine nici unul în minte în limbile pe care le știu. Poate că există în swahili sau în sanscrită. Poate că reușesc să născocesc unul, precum Kuboaa al lui Hamsun. Poate că acest cuvânt este pur și simplu mamă.

Mă opresc aici, și-așa cred că recenzia asta e cam lungă, dar dacă ați avut răbdarea și curiozitatea să citiți până aici, nu pot decât să vă mai spun că vă îndemn călduros să căutați romanul și să-l citiți. Eu știu sigur că vreau să îl recitesc!

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi

4 Responses to Femeia de hârtie, de Rabbih Alameddine

  1. Ema

    Mă bucur că ți-a plăcut! Și pentru mine a fost o sursă constantă de încântare – când nu vorbea despre cărți și autori, găseam la fel de interesante poveștile despre viața ei în Beirut. Poate reușesc să citesc și The Hakawati anul acesta.

    • Nu cred că poate să nu placă cuiva, prea e frumoasă și interesantă! 🙂 De data asta am împrumutat-o de la Alin, dar aș vrea să mi-o cumpăr, ca să pot să subliniez pe ea tot ce mi-a plăcut și să fac adnotări. Să simt mai bine că am citit-o și să pot să revin la pasajele respective oricând. 🙂

  2. cristian sirb

    Te-a uns la suflet, presupun, si din perspectiva ocupatiei protagonistei… 🙂

    Unnecessary Woman suna, realmente, mult mai pregnant decat Femeia de hirtie. Probabil ca editorii Polirom s-or fi gandit ce valoare scazuta a ajuns sa aiba print-ul la noi si cat s-a devalorizat hirtia, din moment ce au folosit-0 pe post de metafora a futilitatii.

Lasă un răspuns la Cărți și călătorii Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *