Eseu despre orbire, de José Saramago

Eseu despre orbireEseu despre orbire, de José Saramago, Editura Polirom, traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Am evitat multă vreme cartea asta, bănuind că o să mă întristeze profund. Am avut dreptate să cred că este o carte tristă, dar nu și să o evit.

Dat fiind că sunt multe recenzii pe bloguri despre romanul lui Saramago, nu voiam să mai scriu nimic (ce aș putea spune în plus?), dar m-am gândit să punctez doar câteva idei, poate pentru cei care  nu sunt cititori împătimiți (nici de literatură, nici de bloguri) și caută o idee de lectură.

Într-un oraș fără nume, izbucnește o epidemie de… orbire din motive necunoscute, pe care autoritățile încearcă inițial să o țină sub control închizându-i pe cei afectați într-un fost spital de nebuni. Cum ceața lăptoasă a orbirii se răspândește rapid, în curând toată populația orașului sau chiar a țării își pierde vederea și se dezlănțuie haosul: mizerie, înjosire, răutate, frică, dejecții, foamete, singurătate, dezorientare, luptă pentru supraviețuire, pierderea demnității, moarte și disperare. Imaginile sunt macabre, scenele greu de imaginat și de digerat, răul din pagini devine aproape fizic, tarele unei societăți dezumanizate se transformă în scenariu apocaliptic posibil.

Personajele, fără nume și ele, sunt identificate simplu, prin descrieri repetitive, ca pentru a sublinia faptul că orbii suntem noi toți, că ni se poate întâmpla tuturor. Dintre acestea, se remarcă: primul orb, medicul (oftalmolog, ce ironie!), soția medicului, fata cu ochelari negri, băiatul strabic, bătrânul cu legătură neagră și soția primului orb, care vor forma un grup solidar și civilizat în toată această nebunie. Ghidul lor este soția medicului, singura care și-a păstrat vederea, în mod inexplicabil (sau nu?) și care se va dedica ajutorării celorlalți.

Din aluatul ăsta suntem făcuți, jumătate indiferență, jumătate răutate.

Frica orbește, spuse tânăra cu ochelari negri, Sunt bune cuvintele, Eram orbi în clipa când am orbit, frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi, Cine vorbește, întrebă medicul, Un orb, răspunse vocea, doar un orb, numai asta avem aici. Atunci bătrânul cu legătură neagră a întrebat, de câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu știu ce să-i răspundă.

Bătaia a fost întotdeauna mai mult sau mai puțin o formă de orbire.

Mi-am trăit viața uitându-mă în ochii oamenilor, e singurul loc din trup unde poate mai există un suflet și s-a pierdut.

Câinii au rămas în urmă, ceva le-a distrat atenția pe drum, sau sunt foarte obișnuiți cu cartierul și nu vor să-l lase, doar câinele care îi sorbise lacrimile a însoțit-o pe cea care le-a plâns, întâlnirea dintre femeie și hartă, atât de bine pregătită de destin, includea probabil și un câine. Oricum, au intrat împreună în magazin, câinele lacrimilor nu s-a mirat văzând oameni întinși pe jos în magazin, nemișcați de parcă ar fi murit, se obișnuise, uneori îl lăsau să doarmă între ei, și când venea timpul să se scoale, erau aproape întotdeauna vii.

În toate aceste orori, într-o lume dezumanizată, în care până și sfinții pictați sau sculptați din biserici au ochii astupați, semn că nici Dumnezeu nu mai vede, un om, soția medicului, dă dovadă de altruism, de dragoste de semeni, de curaj, de forță interioară, de sacrificiu de sine. Mai există speranță, iar morala este acolo:

Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, orbi care văd, orbi care, văzând, nu văd.

Textul este compact, punctuația redusă la minimum, totul curge ca într-un tăvălug de cuvinte și imagini forțând cititorul să se aplece cu atenție asupra lor, să zăbovească asupra sensurilor filosofice ascunse în spatele acestor metafore.Blindness_poster

Fără să vreau, am făcut comparația cu alte cărți ale genului distopic, fără a avea pretenția de exhaustivitate: Fahrenheit 451, deși gravă prin idee, pare blândă ca atmosferă, Ferma animalelor atenuează oarecum impactul prin forma de fabulă adoptată, Zâtul are și umor din plin, doar 1984 și Drumul se apropie de cruzimea și dezolarea de aici.

Romanul a fost ecranizat în 2008, cu titlul Blindness, avându-i pe Juliane Moore și Mark Ruffalo în două dintre rolurile principale.

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

2 Responses to Eseu despre orbire, de José Saramago

  1. Pingback: Kilipirim 2015 | Cărți și călătorii

  2. Pingback: 10 cărți preferate din 2015 | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *