Elegie târzie

de George Moise

Dacă n-aș fi departe, legat, sărac și bătrân
Despuiat, ți-aș da foc să-ți dansez în jur roată
Altar, stâlp totemic te-aș face. Și templu păgân!
Psalmi, mantre, nasheeduri, plecat să-ți îngân.
O lume aș clădi, într-o zi, să ți se-nchine toată.

Dacă n-aș fi legat și sărac, bătrân și departe
Din zori până-n nori, din amurg până-n carne
Cu sânii tăi dârzi m-aș lupta drept, parte-n parte
Pe tot sau nimic, pe viață lingavă sau nobilă moarte.
Și trânta, odată cu trupul, și lumea-ți răstoarne!

Dacă n-aș fi sărac și bătrân, departe, legat,
Cu arse săruturi ți-aș biciui coapsa.
Pe un pat de prințesă, din fier alb, forjat.
Tortură și caznă, topite-n prelung tremurat,
Dulci spasme, fiori și oftaturi să-ți fie pedeapsa.

Dacă n-aș fi bătrân și legat, departe, sărac,
Pe viață călări, la galop ne-nșeuat te-aș lua mâine
Acasă va fi peste tot. Nicăieri, tot acasă. Iatac?
La ce bun? Nomazii ca noi n-au decât bivuac.
Și toată averea ne fie o plajă, o kanga și-un câine.

Leave a Comment

Filed under Poezii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *