Dormind la soare, de Adolfo Bioy Casares

dormind la soare_coperta

Dormind la soare, de Adolfo Bioy Casares, editura Humanitas, 2005, traducere și note de Tudora Șandru Mehedinți

Prima dată am auzit de Casares în „Jurnalul de lectură” al lui Alberto Manguel. Referirile la el sunt atât de numeroase și intrigante în jurnal, încât am devenit rapid curioasă și mi-am propus să-l caut și să-l citesc cât mai curând. Întâmplarea a făcut să descopăr chiar în biblioteca mea două cărți semnate de Casares: prima, „Dormind la soare”, luată cu împrumut, iar a doua, „După-amiaza unui faun”, cumpărată de mine de la ultimul târg de carte și aflată încă în teancul de cărți necitite.

După așa o potrivire frumoasă, nu-mi mai rămânea decât să mă cufund în lectura celor două cărți, drept pentru care o călătorie cu trenul a picat la fix.

Am început cu „Dormind la soare” și recunosc că începutul a fost destul de greoi. Am crezut că îmi creasem așteptări prea mari, dar am descoperit pe parcurs că e doar genul de carte care te cucerește treptat. Povestea este destul de banală inițial, despre o căsnicie nu prea fericită între Lucho, cam slab la minte, laș și ușor manipulabil, și Diana, frumoasa și năbădăioasa lui soție. Lucho este un personaj cam enervant tocmai din cauza acestor slăbiciuni și parcă te gândești că merită toată desconsiderarea cu care îl tratează și familia, și vecinii sau așa-zișii prieteni.

Ulterior, ceea ce părea o istorisire cam anostă despre un mariaj prost, niște caractere incompatibile și o familie haotică se transformă într-o intrigă plină de mister și umor, în care naivitatea lui Lucho este prilej de zâmbete, dar și declanșatoare de revelații.

Apariția unui dresor ciudat de câini, internarea Dianei la ospiciu, frământările lui Lucho, avansurile cumnatei sale, Adriana Maria, care seamănă perfect cu soția lui, personalul spitalului de nebuni și alte apariții episodice transformă totul într-o poveste ireală, în care suspansul crește treptat, iar lucrurile capătă noi semnificații. Cu toții par personaje rupte dintr-un film clasic de groază, cu doctori care fură cadavre și suflete, în imagini alb-negru și muzică stridentă pe fundal.

Mărturia finală a lui Felix Ramos, cel căruia îi este adresată această scrisoare detaliată ce ia forma romanului, vine să completeze povestea, lăsând în același timp finalul deschis.

Dacă sunteți amatori ai genului, ba și dacă nu sunteți, vă veți delecta cu acest roman ciudat, sumbru și amenințător, pe de o parte, dar amuzant și surprinzător, pe de alta.

Despre „După-amiaza unui faun”, data viitoare…

1 Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

One Response to Dormind la soare, de Adolfo Bioy Casares

  1. Pingback: După-amiaza unui faun, Adolfo Bioy Casares | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *