Despre relația dintre autor și cititor

Despre relația dintre autor și cititor sau despre experiența de a scrie și cea de a citi s-au scris multe pagini și s-au emis multe opinii de către autorii înșiși, de către criticii literari și de alți oameni de vază din domeniu. Departe de mine gândul de a mă lansa în speculații și teorii despre acest subiect, oricât de ofertant ar fi el, însă aș vrea să vă propun câteva citate care mi-au atras atenția.

„Vinovata” pentru șirul acestor gânduri și punctul de plecare pentru articolul de față a fost Laura Câlțea, care a publicat pe pagina ei de Facebook următorul citat din Poetica spațiului, de Gaston Bachelard:

Există deci sens în a spune, în planul unei filozofii a literaturii și a poeziei, în care ne situăm, că „scriem o cameră”, că „citim o cameră”, că „citim o casă”. Astfel, foarte repede, de la primele cuvinte, la prima deschidere poetică, cititorul care „citește o cameră” își suspendă lectura și începe să se gândească la un loc în care a stat el demult. Aţi fi vrut să spuneţi totul despre camera voastră. Aţi fi vrut să stârniţi interesul cititorului pentru voi înșivă, dar aţi întredeschis o ușă a reveriei. Valorile de intimitate sunt atât de absorbante, încât cititorul nu mai citește camera voastră: o revede pe a lui. A și plecat să asculte amintirile unui tată, ale unei bunici, ale unei mame, ale unei servitoare, ale „servitoarei celei bune”, pe scurt ale făpturii ce domină colţul amintirilor sale cele mai valorizate.

Ce replică minunată!, mi-am zis eu, gândindu-mă imediat la ce scrie J. M. Coetzee în The Good Story – Exchanges on Truth, Fiction and Psychotherapy, un dialog despre literatură, psihanaliză și sociologie, purtat cu psiholoaga Arabella Kurtz (traducerea îmi aparține):

Există un citit mort și un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experiența multor copii, a acelor copii care, așa cum se spune, nu învață niciodată să aprecieze cititul. Nu este imposibil să înveți prin cititul mort, ca atunci când înveți pe de rost, dar aceasta este în sine o experiență stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă. El presupune să-ți găsești drumul către vocea care-ți vorbește de pe pagină, vocea celuilalt, și să-ți asumi vocea aceea astfel încât să-ți vorbești ție (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deși poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) și a unui punct de intrare, care îi va permite cititorului să se pună în locul fantasmei.

Mi se pare fascinant dialogul implicit dintre creator și receptorul creației, precum și toate posibilitățile de interpretare pe care le presupune acesta. Iată ce spun Liliane Wouters și Jacques de Decker într-un articol foarte interesant pe care îl puteți citi aici (în franceză, pentru cunoscători) – preiau un fragment, tot în traducerea mea:

Toți cititorii din lume abordează o carte la fel cum un băutor își privește paharul. Un text nu este niciodată același pentru toți. Scriitorii sunt conștienți de acest lucru? Se gândesc ei vreodată că ceea ce spun va fi perceput prin mai multe filtre? În orice caz, autorii de teatru sunt convinși de asta. Un dramaturg știe că piesa lui va purta marca numeroșilor intervenienți: regizorul, decoratorul, costumierul, actorii etc. De asemenea, știe că piesa va fi văzută de mai multe tipuri de public și că acestea nu vor fi pasive, ci, în receptarea spectacolelor, vor aduce o parte din ele însele. (…) Odată ce piesa lui este creată, autorul de teatru se consideră o primă verigă dintr-un lanț, verigă esențială, poate, dar tot verigă. În schimb, aflat în fața piesei publicate, doar a textului, fără intermediari între el și cititorii săi, el își imaginează că aceștia vor fi mai aproape de adevărul lui, al autorului; că acest adevăr va fi primit în puritatea lui originală; că nimic nu-l va putea îngreuna, slăbi, trăda. Pe scurt, aflat singur cu cititorul, autorul de teatru se crede asemănător confratelui său romancier. La fel ca el, își închipuie că este în contact direct cu cititorul. Cât se înșală! Amândoi! Cu siguranță, nu se află nimeni între scriitor și cei care îl citesc, dar ce multe sunt circumstanțele care se vor interpune în relația lor! O migrenă, o durere de dinți nu prea favorizează înțelegerea. În schimb, o stare de bine incită la indulgență. Acestea nu sunt decât detalii fizice. Ce să mai spunem despre cele care implică educația, mentalitatea, experiențele personale? Faptul de a fi trăit ceva asemănător cu ce povestește naratorul poate provoca atât respingere, cât și empatie, iar reacțiile cele mai profunde sunt adesea inconștiente. De ce urâm anumite prenume, anumite ticuri, anumite expresii, dacă nu pentru că trezesc în noi amintiri neplăcute? De ce anumite prenume, anumite ticuri, anumite expresii ne plac de îndată, ne emoționează fără vreun motiv? Ființa cea mai obiectivă nu poate fi complet obiectivă. Nici cititorul cel mai puțin informat nu abordează vreodată o carte într-un mod complet neutru.

Ziceam la început că nu vreau să fac comentarii personale, dar pot să trag un soi de concluzie. Așadar, deși subiectul nu este nicidecum epuizat, o să punctez câteva idei: autorul încearcă și speră să comunice adevărul lui, viziunea lui, povestea lui, dar cititorul trece totul prin filtrul propriei experiențe, astfel că un text va fi interpretat în tot atâtea moduri câți cititori va avea. De aici, multitudinea de lecturi, de chei de interpretare, de mesaje. Un cititor poate să nu rezoneze la nivel de experiență cu o carte foarte bine scrisă, deși îi recunoaște meritul, sau să rezoneze cu o carte mai puțin bine scrisă, care însă trezește în el anumite emoții. Trecutul și urmele lui în conștiința noastră nu sunt singurii factori care influențează lectura; starea de moment își spune, de asemenea, cuvântul. De aceea, o carte citită în momente diferite de aceeași persoană poate crea impresii diferite (percepții specifice unei anumite vârste) sau, dimpotrivă, poate recrea impresiile de la prima lectură (să acționeze ca un declanșator al nostalgiei, ca madlena lui Proust). Mai are rost atunci să ne întrebăm școlărește ce a vrut să spună autorul? 🙂

1 Comment

Filed under Citate, Lecturi

One Response to Despre relația dintre autor și cititor

  1. Pingback: Femeia de hârtie, de Rabbih Alameddine | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *