Despre nerăbdarea de a fi răbdător

Acum câțiva ani, citeam în Dilema (veche pe atunci, mai exact în ediția cu nr. 289) niște articole care aduceau un elogiu lentorii. Într-o lume grăbită, în care munca, banii şi cariera ocupă un loc din ce în ce mai important, în care viaţa personală riscă să fie acaparată de cultura corporatistă, articolele dilematice arătau cu duioşie sau umor că „slow is beautiful”, cum să ne eliberăm din viteză, cum să facem trecerea de la „teambuilding” la „downshifting” şi cum e viaţa tihnită.

Mi-am notat vreo două extrase, care sunt ilustrative și pentru ceea ce vreau să vă povestesc astăzi:

Să nu fiu înţeles greşit: calea lentă nu înseamnă lene, linişte, inactivitate. Nici mînăstirism. Ci reglarea mersului la ritmul respiraţiei proprii. Înseamnă să asculţi mai atent lucrurile din jur şi oamenii apropiaţi, să dai mai încet sonorul la zgomotul de fond al televiziunii globale. Să nu mai accepţi creşterea contra-naturii, la o turaţie impusă de alţii, victime şi ei într-un spectacol halucinant pe care nu-l controlează nimeni. Indiferent că trăieşti lento sau allegro, după cum îţi dictează ritmul propriu, este vorba de un singur lucru: să-ţi acorzi răbdarea de a cîntări clipele, zilele, anii, dealurile şi munţii pe care îi parcurgi.

Răzvan Paul – Manifest împotriva omului-seră

De fapt, unitatea de măsură c.l. se ocupă de cuantificarea luxului. Luxul de-a dormi nepermis de mult, chiar împotriva recomandărilor medicilor, luxul de-a lungi cafeaua şi cititul ziarelor o dimineaţă întreagă, luxul de-a sta la poveşti cu prietenii, luxul de-a vedea două filme unul după altul la cinema, luxul de-a asculta un CD cu ochii închişi şi mintea tulbure. Oamenii care-şi permit din cînd în cînd astfel de mici desfătări nu sînt nici pierde-vară, nici înceţi la minte. Sînt doar convinşi că posibilitatea de a încetini ritmul cînd vor ei e una dintre dovezile că încă mai sînt în viaţă.

Luiza Vasiliu – Unitatea de măsură c.l. (calea lentă)

Despre nerabdarea de a fi rabdatorAceeași temă este abordată și în cartea despre care vreau să scriu azi, Despre nerăbdarea de a fi răbdător, de Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru, apărută la Editura Humanitas în 2014.

Pe criticul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu îl știți probabil mai ales din emisiunea Omul care aduce cartea, de la ProTV. Pe Ciprian Măceșaru l-ați mai întâlnit pe blogul meu, ba cu poezii, ba cu un interviu. Întâlnirea în această carte a celor doi, care se autocaracterizează drept „doi nerăbdători logoreici care-și propun să facă elogiul răbdării mult îndurătoare în tăcere” a fost nu „un oximoron demn de tot hazul”, ci o idee bună, veți vedea.

Volumul se prezintă sub forma unui dialog epistolar în care uneori se opun, alteori se susțin, dar în orice caz de completează două puncte de vedere, două discursuri: unul mai tânăr, mai năvalnic, mai rebel, ce pune întrebări, caută direcții; altul mai „așezat”, mai bogat în experiență de viață, mai orientat spre credință, plin de farmec și de bonomie; ambele citează diverse surse și referințe literare, în timp că împărtășesc și din învățăturile proprii.

Cei doi autori pun în discuție răbdarea fizică și metafizică, trecându-și ștafeta de la unul la altul, abordând pe rând mai multe tipuri de răbdare: față de soț/soție, față de copii, față de sine, în viața profesională (în cazul de față, scrisul), în viața intimă etc. Mie volumul mi-a amintit un pic de În căutarea fericirii, de Bertrand Russel, prin urmărirea temei de-a lungul mai multor segmente ce compun viața noastră de zi cu zi, dar și prin tonul sfătos uneori, amuzant alteori, al unei cărți ce-și propune un subiect atât de vast.

Volumul de față cuprinde numeroase referințe literare (de la Biblie, Filocalie și Pateric la diverși filosofi), fără ca acestea să fie greoaie sau să împovăreze în vreun fel lectura. Printre subiectele abordate se numără: ideea răbdării ca act de curaj, ca îndurare, ideea ascultării, ca ucenicie, ideea răbdării în literatură, poporul român:

Suntem un popor al paradoxurilor, e adevărat. Avem groaznice căderi, ar și surprinzătoare momente de strălucire și poate că tocmai acestea din urmă alimentează ideea că suntem mult mai mult decât am arătat până acum. Desigur, e tot o formă de răbdare și să speri…

tinerii și internetul, o zi din viața personala a fiecărui coautor, iubirea, plăcerea, familia, copiii, tăcerea și ascultarea, iar publicul vizat declarat este cel format din tineri. Cred că întregul demers ar putea fi rezumat în câteva fraze din Cuvântul înainte:

Plăcerea degustării și sorbirii, în dauna înghițirii nesățioase, la nimereală.

Puțin, dar bun, chiar dacă scump, în loc de mult și prost, chiar dacă ieftin.

Zâmbetul în locul hohotului, șoapte înțelegătoare în locul răstirii vulgare, tăceri bine coapte, nu incontinență verbală.

Nu consumism cu orice preț și risipitorism bezmetic, ci economie lucidă, cu înțelegerea austerității ca demnitate, nu ca umilință. Iar administrativ, economic și politic nu antiexemplul alintărilor greco-franceze, ci modelul liberal-conservator al pragmatismului anglo-germano-japonez. (…)

Cât mai mult natural, cât mai puțină artificialitate.

Încetinirea traficului, cât mai multe zone pietonale, bicicleta, mai multe parcuri decât parcări.

Mici afaceri de familie, respectul față de taifas, meditație, însingurări montane, căsuța de la țară, ritualizarea meselor prin oaze de ceremonial (în epoca instantului, cine-și mai face timp măcar pentru cafeaua la ibric?).

Savoir vivre și la joie de vivre, haine comode, perfect adecvate trupului și contextului social, un dozaj cât mai atent și mai eficient de actual și retro, urban și rural, de conservatorism și excentricitate, cultură și natură, deopotrivă în modă, gastronomie, loisir, mobilier, plăceri de colecționar, destinații turistice ș.a.m.d.

Iar printre toate, peste toate și dedesubtul tuturor: răbdarea, încetinirea. Înseninarea, nu încruntarea.

 Sper că v-am făcut măcar un pic curioși să citiți volumul de față și măcar un pic dornici să încetiniți un pic și să exersați răbdarea în multiplele ei forme.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

4 Responses to Despre nerăbdarea de a fi răbdător

  1. Îmi amintesc foarte bine de articolul din Dilema, mi-a plăcut și l-am ținut minte, și poate chiar a funcționat ca un autoîndemn să mă țin și eu un alt ritm al vieții, mai potolit, mai calm, mai așezat.
    Frumos spus și util pus degetul pe rană: răbdarea de a spera, răbdarea de a degusta ș.a.m.d.

  2. Ciprian Măceșaru

    Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *