Deadline, de Adina Rosetti

Deadline, de Adina Rosetti, editura Curtea Veche, București, 2011

Vă mai amintiți de tânăra care lucra la o mare firmă de audit și care a murit de epuizare, pare-se, în urmă cu câțiva ani?

Dar de acel homeless în vârstă, care trăia într-o ghenă și care s-a dovedit a fi un apreciat artist pop?

Ei bine, pornind de la aceste două cazuri reale, Adina Rosetti, pe care unii dintre voi o știți deja din Dilema Veche, și-a scris romanul de debut. Și ce roman!

Cu mult talent, umor și originalitate, tânăra autoare jonglează cu perspective și registre diferite, cu mai multe voci narative și câteva povești care se întretaie, împletind totul într-o frescă realistă, tristă și amuzantă totodată, a societății românești în complexitatea ei. Și dacă vi se pare că spun lucru mare, o să explic. În „Deadline”, nu vedem doar o frântură de Românie, nu doar Bucureștiul din zilele noastre sau lumea tinerilor sau a corporatiștilor, ci găsim mai multe lumi:

Corporația

Cine a lucrat vreodată într-o multinațională se va recunoaște cu siguranță în multe dintre pasajele cărții. Va recunoaște clădirile cu birouri îngrămădite și geamuri care nu se deschid niciodată, tipologiile colegilor de birou, rutina muncă-acasă-muncă-acasă, lucrul până la ore târzii, angajații cu priviri goale, plictisite, care mănâncă pe fugă, cu o mână pe tastatură și cu cealaltă pe caserola livrată la birou, tinerii ambițioși și dornici de o carieră care să le permită să se bucure în realitate de imaginile idilice primite ca ppt-uri pe e-mailul firmei și multe altele asemenea. În această cursă pentru carieră și, implicit, bani, ei își sacrifică de multe ori viața personală și pe cea socială, ca Miruna Tomescu și ca Augustin, sperând că nu e decât ceva temporar, dar temporarul se prelungește…

Orașul de provincie

Orășelul în care nu mai e nici gară, nici poștă, în care foștii colegi de școală abia dacă te mai recunosc, în care mama și mătușile te îndoapă când vii acasă, discută aprins despre măritișul prietenelor tale din copilărie și visează la măritișul tău. De altfel, dialogul dintre mama Mirunei și surorile ei cu ocazia înmormântării mi-a amintit de „Gaițele” lui Kirițescu.

Blocurile cenușii

Blocurile gri din București, unde lupta pentru supraviețuire și supremație se duce la un nivel micro, fie că vorbim despre locuitorii blocurilor și biserica îngrămădită între ele, despre homeleșii aciuați pe acolo și babele lumânărese de la biserică, sau despre porumbei și pisici. Curiozitatea vecinelor cu privire la fata aia tăcută care muncea mult și nu și-a mai plătit întreținerea de câteva luni prinde viață în niște dialoguri pline de savoare și de realism.

Lumea virtuală

Forumuri, bloguri, porecle, e-mailuri și site-uri de piratat filme, toate alcătuiesc o lume aparte în care informațiile circulă cu viteza luminii și se pornesc revoluții, programatori ochelariști și obscuri devin eroi peste noapte, nume sonore care înspăimântează în online sunt, de fapt, bieți profesori blajini sau fete nu prea sexi și foarte săritoare în realitate, o lume pestriță și iluzorie, dar periculoasă în felul ei.

În roman se împletesc mai multe povești: a Mirunei Tomescu, tânăra care a murit de epuizare; a lui Zaim, fost gropar și artist încă necunoscut, care locuiește într-o ghenă de lângă blocul Mirunei și are grijă de porumbei; a motanului Mirunei, Ben, care percepe toată drama ca pe o schimbare a vieții proprii și o eliberare; a lui Augustin, șeful direct al Mirunei, care și-a sacrificat viața personală pentru carieră și bani și pe care moartea subalternei lui îl tulbură profund; a bloggerului skydancer, zis Papucă, la rândul lui corporatist, dar un programator neadaptat, cu suflet de artist, ce speră să devină regizor într-o zi.

fata asta murise într-adevăr de prea multă muncă și, dacă nimeni nu făcea nimic, aveau să mai moară și alții! Așa că m-am hotărât să fac eu ceva. Am privit din nou în dreapta și-n stânga mea: am văzut, în sala imensă în care mă aflam, șiruri de oameni cu privirile ațintite în calculatoare, care nu se ridicau de acolo decât pentru a-și urma traseul prestabilit. La fel fusese și Miruna asta, o mică rotiță învârtindu-se nebunește într-un mare sistem, până când se dezintegrase și fusese aruncată cât colo. La fel eram și eu, care întotdeauna visasem să scap cumva, să găsesc o cale de ieșire, și mă amăgisem ani în șir cu visele mele de a da la Regie și de a face un film care să schimbe lumea sau măcar istoria cinematografiei, fără să fac altceva însă decât să mă scufund în fiecare seară în magia filmelor alb-negru trase ilegal de pe net și să scriu dimineața despre ele pe blog.

Și registrele diferă în funcție de naratori: de la vocea neutră a naratorului impersonal care povestește despre Miruna și despre Zaim, la vocea plină de avânt a tânărului blogger, la cotcodăceala vecinelor, la discuția familiară a mamei și mătușelor, la tonul corporatist pe alocuri, dar în general profund uman al managerului Augustin, care povestește și se povestește Laurei, fosta lui prietenă și parteneră de discuție imaginară:

mă strecuram în pat ca un criminal, ca un bărbat care se întoarce de la amantă, când eu nu veneam decât de la birou și munceam numai pentru noi, pentru insula albastră unde urma să ajungem.

Laura, la rândul ei, este prototipul tinerilor care caută o ieșire din cercul vicios în care intră – multă muncă pentru carieră și bani, dar o funcție înaltă obținută cu atâtea eforturi și scrificii implică și mai multă muncă și tot așa – orientându-se spre stilul de viață bio, arta minimalistă, căutarea unui sens mai adânc al vieții prin renunțarea la tot și plecarea în țări exotice. Mărturiile personajelor sunt dureros de reale și trădează teama tinerilor de sărăcie, dorința de a depăși nivelul de trai al părinților cu case comuniste, hotărârea și ambiția de a avansa în carieră și sacrificiile (auto)impuse. Întregul roman este o pledoarie pentru downshifting, un semnal de alarmă pentru trezirea la viața adevărată pentru că, așa cum scrie și Papucă pe pancartele lui, viața este în altă parte.

Câteva imagini mi-au atras atenția: vorbind despre Zaim care lucrase ca gropar pe vremuri, Adina Rosetti scrie despre oamenii care se ocupau de flori, de lumânări, despre gropari și cerșetori că erau„o gașcă de oameni vii ce trăiesc de pe urma celor morți”; mi s-a părut superbă scena în care se povestește cum Zaim are revelația talentului său și se vede în postura de regizor al decupajelor din reviste, așezate pe mușamaua lui uzată din bucătărie, pe care le aranjează apoi genial în colaje; la fel, relația dintre Miruna și Daniel văzută din punctul de vedere al hainelor, al obiectelor din casă și al motanului (bilă albă pentru originalitate); și frumos și amuzant redat mi s-a părut și episodul îndrăgostirii dintre Papucă și prietena Mirunei. M-am gândit la un moment dat că portretul acesteia din urmă este cam exagerat, sau un clișeu, că prea e girly cu păpușile ei de pluș, culoarea roz și dorința de a se mărita și a face doi copii, dar mi-am dat seama că există destule fete așa.

Ideea morții traverează întreg romanul nu numai când este vorba despre Miruna, ci și la nivel de vocabular: tot Zaim se ocupa de mobilele aruncate, „aceste fantome ale vieților locatarilor, care bântuiau pe holurile blocului ca niște morți ce nu-și mai găseau odihna”, vede fantomele celor din blocurile de cartier, refugiate pe turla bisericii unde se odihneau câteva zile înainte de a se ridica la ceruri, și vede și fantoma Mirunei chiar înainte de moartea sa propriu-zisă.

Ce să mai, a fost o surpriză totală acest roman! Am descoperit o voce tânără, foarte naturală și originală, o naratoare pricepută care a luat lumea din viața noastră de zi cu zi și a pus-o atât de frumos, cursiv, real, trist și amuzant pe hârtie.

Alte articole (nu neapărat similare)

14 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

14 Responses to Deadline, de Adina Rosetti

  1. Am lucrat 6 ani si doua zile la corporatie, dar poate ai citit ciclul de povestiri cu acest titlu de pe blogul meu. Sunt tare curios de aceasta carte. Am sa o caut si eu.

  2. Am lucrat aproape 11 ani la corporații, mi-a trecut prin toți porii. O voi căuta pentru că pare interesantă….

  3. Gata. Datorita tie am cumparat cartea si chiar am citit-o. Tocmai am terminat-o acum 5 minute. O sa fac si eu o mica recenzie mai incolo. Mi-a placut.

    Totusi nu e chiar o voce tanara aceasta autoare. A scris cartea dupa 30 de ani? Sunt scriitori care la 20 au scris carti mai valoroase ca Dead line.

    Acum o sa ma duc sa vad si ce interviu i-ai luat. N-am vrut sa citesc inainte de a termina cartea.

  4. Pingback: Cum a fost la FILIT – Iași 2014 (II) | Cărți și călătorii

  5. oh, de cind mi-am propus si eu s-o citesc. N-am lucrat niciodata intr-o corporatie, dar am lucrat mult cu corporatisti si stiu cit le e viata de grea. Nu c-ar trebui sa fii corporatist ca sa apreciezi cartea.

    • 🙂 Asta cu viața grea e subiectivă. 😉 Unii aleg singuri să lucreze până seara târziu, uneori și în weekend, deși fișa postului nu le cere asta. Intervin alte lucruri: dorința de avansare, teama de a refuza sau pur și simplu rutina.

  6. Pingback: Un interviu cu Adina Rosetti | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *