Corecții, de Jonathan Franzen

the-correctionsThe Corrections, de Jonathan Franzen, Fourth Estate Paperbacks, 2002

Cartea a apărut și în limba română cu titlul Corecții, Editura Polirom, 2004, traducere și note de Cornelia Bucur. 

După ce m-am îndrăgostit de Jonathan Franzen și de inteligența și talentul lui de scriitor, pe care le-am descoperit când am citit Purity, am luat o pauză scurtă înainte să încerc un alt roman ce-i poartă semnătura.

The Corrections aduce în prim plan o familie americană, cam disfuncțională, care încearcă însă să-și corecteze neajunsurile și individual, și ca întreg. Alfred, tatăl, e bolnav și în jurul lui se învârt toate celelalte personaje, el devenind astfel pretextul pentru reuniunea familiei. Pentru el, munca multă, cinstită, colegialitatea și echitatea sunt principii foarte importante, motiv pentru care refuză să profite la maximum de un patent și să încerce să se îmbogățească.

Enid, mama, este memorabilă, foarte bine construită, genul de femeie dezamăgită că propriii copii nu sunt realizați în modul convențional al vecinilor și prietenilor, cicălitoare, roasă de temeri, secrete, dorințe, resemnată cu singurătatea din căsnicie și datoare să aibă grijă la bătrânețe de soțul care a fost străin de ea toată viața. Lumea ei pare să se învârtă în jurul unei mult-așteptate (și ratate) croaziere și a reuniunii familiei de Crăciun în casa părintească din St Jude.

Gary, fiul cel mare, singurul căsătorit și cu copii, pare din afară să fie și cel mai fericit dintre toți, însă căsnicia sa nu este strălucită (soția este manipulatoare și îi întoarce până și pe copii împotriva lui), așa că se aruncă cu înverșunare într-un fel de misiune de salvare financiară a părinților lui. Până la finalul romanului se dovedește meschin cu toată lumea, motiv pentru care nu i-am găsit nimic pozitiv, nicio calitate, nicio circumstanță atenuantă, nicio evoluție.

Chip, fiul mijlociu și cumva oaia neagră a familiei, un tip cu potențial intelectual, dar care a făcut niște greșeli care l-au costat cariera universitară (veșnica aventură a profesorului cu o studentă), pare destinat să se rateze în scrierea la nesfârșit a unui scenariu prost și în scheme de fraudare din Lituania.

Denise, mezina familiei, chef de renume, muncitoare, frumoasă, deșteaptă, talentată, pare incapabilă să-și păstreze succesul și să se bucure de el, pentru că intră într-o dramă de familie, ce implică mult sex, trădare, minciuni și, într-un final, despărțiri dureroase.

corectiiAm parcurs destul de repede cele vreo 650 de pagini, urmărind diversele ramificații din povestea lui Franzen, amuzându-mă de Enid și de rahatul din halucinațiile lui Alfred (un fel de râsu-plânsu, mai degrabă), admirând inventivitatea lui Chip, mirându-mă de răsturnările de situație din viața lui Denise și plictisindu-mă pe alocuri de numeroasele detalii legate de medicamentul în cauză sau de alte divagații (discuția dintre cuplurile europene și Enid și Alfred, de pe vasul de croazieră, mi s-a părut ruptă dintr-o piesă de teatru absurd – intenționat, sper – ceea ce ar explica și neverosimilitatea acesteia). Franzen ne poartă printr-o paletă largă de subiecte: tranzacții bursiere, industria farmaceuticelor, boomul economic din America, situația politică din Lituania (eu nu prea sunt la curent, dar el o prezintă ca fiind catastrofală, violentă și periculoasă – mi-a dat senzația că putea alege orice țară obscură din estul Europei, inclusiv România), aduce în discuție pedeapsa cu moartea, purificarea prin artă, diferențele dintre clasele sociale (răsfățul copiilor din familiile bogate față de actele de binefacere pentru copiii fără posibilități materiale) etc.

Relațiile familiale sunt complicate și apăsătoare, presiunea e mare, fiecare dintre cei cinci membri ai familiei este defect, suferind, zbuciumat într-un fel anume, iar corecțiile pe care vor să le aplice nu par să funcționeze în favoarea lor.

Spre finalul romanului, mă gândeam că, deși îmi place, per total, nu e la fel de bun ca Purity, însă ultimele pagini, în special cele care descriu boala lui Alfred, au avut un impact destul de puternic asupra mea și și-au lăsat amprenta și asupra impresiei mele generale despre carte. Citiți-o și voi sau, dacă ați citit-o deja, sunt curioasă cum vi s-a părut.

16 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

16 Responses to Corecții, de Jonathan Franzen

  1. cristian sirb

    Daca spui ca romanul despre care povestesti mai sus nu e la fel de bun ca Puritate, am sa ma apuc sa-l citesc degraba. Numai ce am terminat Corectii (in romana) – multumit de traducere, este unitara si expresiva. Nemultumit de felul cu sta cartea, fizic, laolalta. Editia din 2013 scoasa de Polirom este plina de defecte de legare, are un aspect si durabilitate ieftine (in comparatie cu ce scoate Humanitas de ex), dar sa nu fim nerecunoscatori – in original nu as fi fost niciodata apt sa o citesc cu aceleasi delicii…

    Franzen din Corectii m-a adus mereu cu mintea la favoritul meu, Philip Roth – dar nu as vrea sa-l jignesc pe Franzen sugerand ca l-ar imita pe Roth, Doamne fereste! Omul scrie in bunul si niciodata imbatranitul stil american (care stil nu etse proprietatea exclusiva a vreunui romancier). Percutant, realist, frust, dar si metaforic, duios, ca-n viata!

    Cum Roth nu mai scrie, iar Updike a murit, chiar aveam nevoie de cineva care sa le preia cu succes misiunea. 🙂

  2. Mie Puritate mi-a plăcut mult mai mult decât Corecții, dar alții consideră că Libertate e capodopera lui. Nu pot să mă pronunț, încă nu am ajuns la ea, dar sigur o s-o citesc. Franzen îmi place oricum și-s fericită că l-am descoperit. 🙂

  3. cristian sirb

    Da, probabil ca Franzen este in situatia tipica de a scrie carti bune, dintre care unii aleg favoritele. Nu e o chestie de care carte a lui e mai buna decat alta, ci pe care o prefera cutare sau cutare.

    • Foarte adevărat ce spune Cristian, deși tot Corecții cred că rămîne cea de referință. Oricum, mi-a plăcut f mult și Freedom.

      Eu am citit Corecțiile acum foarte mulți ani, în traducere, știu că m-am poticnit la un moment dat, am abanonat-o, am plecat în vacanță cu alte cărți și am reluat-o pe urmă, cînd m-a captivat așa tare că n-o mai puteam lăsa din mînă.

      Am cumpărat Purity de vreo lună, dar am atîtea în plan (vreo 3 de peste 800 de pagini 🙂 ) că am impresia că nu mai ajung la ea anul ăsta.

      • cristian sirb

        Traducerea mi-a părut decentă la Corecții. Trebuie însă spus, pentru un plus de obiectivitate, că romanul ăsta prezintă și unele „lungimi”. Acum îmi vin în minte pasajele despre componența, reacțiile electro-chimice dintre componente și efectele medicamentului pe cale de a fi prezentat la conferința la care participau Denise și Gary. Mi s-a aplecat. Cartea stătea foarte bine în picioare și cu un rezumat de două pagini pe tema ingredientelor și efectelor. E o paradă inutilă și obositoare de pseudo-chimie și pseudo-electronică, demnă mai degrabă de un SF.

        Îmi mai aduc aminte un astfel de episod: istoricul, la fel de inutil, al familiei patronului (partener) lui Denise. N-am rămas cu mai nimic de acolo. Pasajul acela ai zice că face parte din alt proiect al lui Franzen, unul abandonat. Prea multe nume fără nici o folosință în mersul ulterior al cărții, mafie, execuții, n-aveau a face. Totul putea fi expediat în câteva cuvinte – ca să știm de unde se extrage patronul de restaurant…

        Cum corect afirma cineva pe Goodreads: cartea suferă de sub-editing, de exces de personaje și posibile scenarii care nu duc nicăieri. Am vrut să dau „paste” aici, dar nu functionează…

  4. Eu sper să-ți faci timp pentru ea, pe mine m-a impresionat tare, știi. Ce cărți de peste 800 de pagini ai în plan? 😀

  5. Păi The Goldfinch, O dimineață la vînătoare (ah, acum văd că are doar 576! mea culpa) și The Crimson Petal and The White (nu știu ce mi-a venit acum cu Victoriana, cred că m-a prins recent, citind The Luminaries). Nu bag mîna-n foc că mă țin de planuri, dar na, e fain să faci liste. :))
    Ca să nu mai zic că mi-am mai luat și un Tóibín (The Blackwater Lightship), că doar n-o trece anul fără să citesc măcar un volum de el.

  6. Ah, măcar una am citit și eu (The Goldfinch). The Luminaries e în plan și la mine. Și mi-ai făcut poftă de Toibin. 😀

  7. cristian sirb

    „this novel suffers from a lack of strict editing (too many peripheral characters, too many inconsequential sub-sub-subplots), from unsympathetic characters (I don’t really know what the point is if everyone is horrible and always has and always will hate or be spiteful to everyone around them), from an inconsistent, sudden ending (last chapter: no one will ever change, epilogue: everyone changed and is now charitable of heart!).”

    Ca atare, după o primă intervenție aici puțin cam entuziastă, cred că se cuvine să amintesc și despre aspectele care nu mi-au convenit. Detalii ce țin de structură, de arhitectura romanului, nu de stilul scrisului.

    Deși nu mai este tânăr, Franzen trebuie să învețe să renunțe la balast și la „a repara” finalurile. Spre deosebire de comentatorul de pe goodreads, eu consider finalul foarte bun. DAR nu și epilogul! Epilogul este o cârpeală în stil Hollywood, de toată jena. Nu avea sens să-l adauge.

    Abia acum opinia mea despre Corecții este (oarecum) completă (mai degrabă echilibrată decât completă). 🙂

  8. Da, sunt unele pasaje lungi și cu un conținut destul de plictisitor pentru publicul general, cum sunt cele despre noul medicament, dar Franzen scrie bine și cred că de asta i se trec cu vederea. În Purity nu am avut timpi morți, nu mi s-a părut nimic în plus, ba chiar am fost fascinată că și cele mai mici și mai aparent neînsemnate întâmplări și personaje rămâneau memorabile și își aveau farmecul și rolul lor în economia romanului. Sunt foarte curioasă cum e Freedom. Mai am niște eseuri de el, dar pe alea le păstrez pentru când oi fi într-o dispoziție mai filosofică. 😀

  9. Hm, fragmentul din review-ul citat de dl Cristian Sirb pare desprins dintr-o critica literara de prin anii ’80, cînd înca se mai tinea mortis la unitatea structurala si la contrastel (între personaje, situatii, peisaje). Personajele secundare sau episodice au rolul lor într-o carte în care problema corectiilor peste alte corectii doreste (si reuseste adesea) sa creeze ceea ce eu as numi opusul unui „mise en abyme”, adica palimpsestul. Cît despre candidul „unsympathetic characters” asta-i o observatie buna de un seminar din anul I la filologie (sau Literature 101, daca vreti) într-un roman care mizeaza mult pe satira adesea acerba si în care daca nu exista eroi, nici antieroii nu dau navala. Cît despre sfîrsit si epilog – eu le-am citit ca variante parodice de final, adica unul în locul altuia, nu amîndoua în acelasi timp!
    Dar e drept (si nu este asta frumusetea literaturii?) ca exista tot atîtea romane (sub acelasi titlu) cîti cititori…

  10. cristian sirb

    Nu doream să discut despre „unsympathetic characters” aici. Nici n-o să-i iau apărarea comentatorului american de pe goodreads. L-am „folosit” doar ca să exprim o opinie în care cred, parțial.

    Autorul nu este obligat să facă personajele simpatice sau antipatice. Le face așa cum simte. La fel: scrie așa cum simte și taie din carte ce crede el că e în plus. Ori nu taie deloc, lasă tot procesul creației la vedere. Treaba lui.

    Asta însă nu mă oprește pe mine, cititor, să semnalez sau să mă lamentez (dacă am chef, sau dacă pot, vorba aia) că am dat peste lungimi neavenite în roman. Până și despre Proust se spune că are lungimi, iar unii cititori (de seamă!) ai lui Proust recunosc că, la relectură, sar aceleași pasaje, iar și iar. Eu, unul, mărturisesc că n-am sărit nimic din Căutarea timpului pierdut.

    Unde vreau să ajung cu toate astea? La aceea că nici Franzen nu este infailibil și necriticabil pentru lungimile sale evidente, și, insist, inutile. Inclusiv acel epilog lămuritor și împăciuitor.

    Cum nu ne cunoaștem, o să iau așa cum este „lecția” despre „unitatea structurală” a operei. Stela nu mă cunoaște, nu știe ce am citit, ce tipuri de proze, cu ce structură etc. La fel, ar fi putut să afirme că n-am depășit nivelul Greuceanu sau Povestea porcului (exemple proaste, pentru că nu-s povestiri de aruncat).

    Myse en abyme este cam altceva. Altceva decât o divagație ce ajunge să pară interminabilă și care seamănă cu un pliant publicitar. Divagația despre medicament nu are ceva specific american de natură să-mi scape mie, cititor din altă cultură (mică). Nu de aia n-o gust. Ci pentru că e nepermis și obositor de Lungă! Iar o serie de termeni de acolo sunt pură invenție. Cred că Franzen putea să-și atingă scopul satirizant și pe o întindere mai mică.

    Pe măsură ce se întinde discuția despre Corecții, îmi consolidez tot mai mult dorința de a mă situa pe o poziție care să conțină atât păreri pro, cât și contra. Nu e o poxziție ideologică, din dorința de a fi corect. Este sentimentul meu de cititor, este concluzia impregnată în mine după încheierea lecturii (și-n timpul acesteia).

    Este parerea mea despre o carte care m-a incantat, cu exceptia pasajelor in care nu m-a incantat. 🙂

    • De unde si ultima mea observatie – pe ideea ca un cititor poate considera ca valoarea unei opere sta tocmai acolo unde altul vede o scadere. Si evident, fiecare tine sa-si argumenteze opiniile, ca mine, ca dumneavoastra… :D.

      P.S. Zau ca argumentele pe care le-ati oferit mi-au placut chiar daca nu am fost în totalitate de acord cu ele, dar citatul acela atît de superior si nesustinut m-a iritat atît de tare încît am uitat sa precizez asta 🙂

  11. Îmi plac polemicile constructive pe blogul meu! Să mai veniți pe aici, amândoi! :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *