Circuit Apuseni – Maramureș – Bucovina – Nordul Moldovei (II)

Celor pe care îi interesează mai mult recenziile le cer un pic de îngăduință, pentru că am promis data trecută când am mai povestit despre călătorii că o să revin cu câteva impresii și poze din concediul de anul ăsta. După o binemeritată și mult așteptată săptămână la mare, despre care poate o să public cu altă ocazie câteva cuvinte și fotografii, am fost într-un circuit la munte, pe care o să-l detaliez mai jos.

Am plecat într-o duminică dimineață cu mașina încărcată bine și cu mult entuziasm, având o idee destul de definită despre locurile prin care aveam să mergem dar, din nou, fără aranjamente fixe. Planul era să stăm cât putem prin Apuseni și apoi să mergem și prin Maramureș. Prima oprire a fost la Gârda de Sus, pe Valea Arieșului, unde ne-am cazat la Mama Uța. O bătrânică foarte drăguță, pusă mereu pe glume și povestit, care zâmbea și intra în vorbă cu toți turiștii. Inițial voiam să punem corturile, dar pentru că la căsuțe cazarea costa doar 30 de lei, iar cort + mașină 20 lei, am hotărât să luăm căsuțe. Condiții decente: toaleta, chiuveta și dușurile la comun, dar foarte curate, iarbă cât cuprinde, aer curat, munți de jur împrejur, râul care curgea prin apropiere și doi căței extrem de haioși.

Luni, după o dimineață cu aer răcoros și o ceață păstoasă care se ridica dintre munți, s-a înseninat bine și am plecat pe Valea Ordâncușei, la Peștera lui Ionele. Micuță, dar plăcută, aceasta se pare că adăpostește o specie de lilieci cu aripi lungi și înguste, care este protejată de lege, motiv pentru care o galerie a peșterii a fost izolată. Intrarea este 10 lei, drumul asfaltat.

Următoarea pe listă a fost Peștera Scărișoara cu numeroasele sale trepte și cu cel mai mare ghețar subteran din lume, vechi de peste 10.000 de ani.

Am ajuns pe ultima sută de metri și la Peștera Urșilor – Chișcău, care a fost cea mai mare și mai spectaculoasă: 158 de schelete de urși au fost descoperite aici, de unde și numele. Ghidul (cam sictirit, probabil/sper pentru că eram ultima serie din zi și era obosit să-și tot repete poezia) ne-a plimbat prin cele câteva galerii și ne-a dat explicațiile de rigoare, a răspuns la câteva întrebări timide și a insistat să nu atingem nimic (sigur că nu toată lumea a respectat interdicția, doar curiozitatea e mare, nu?).

Pe seară am ajuns la Poiana Glăvoi, unde aveam să facem tabără și să râmânem două nopți.

De aici am urcat marți la Cetățile Ponorului, pe la Balcoane și la Portal: formațiunile carstice, considerate rezervație naturală, cu vegetația sălbatică și panoramele spectaculoase te lasă fără cuvinte. Așa că las imaginile să vorbească:

Am mai fi vrut să mergem pe Cheile Galbenei, care am înțeles că e un traseu mai dificil, și în Lumea pierdută, un platou carstic acoperit de pădure și plin de avene în subteran, dar pe chei era apa mare și am hotărât să o lăsăm pe altădată. Așa că ne-am mai dus în Poiana Ponorului, aflată lângă Poiana lui Glăvoi, așa, ca o plimbărică, să vedem izbucul de unde iese apa.

Miercuri dimineața am plecat spre Maramureș și, după un drum lung și obositor, am ajuns la Săpânța. Ne-am cazat la aceeași pensiune unde mai stătuserăm și cu 4 ani în urmă, am profitat de minunile civilizației (duș!!!) și am luat cina la campingul situat cam la 1 km mai sus. Vă rog să mă credeți că acolo am mâncat cea mai bună mămăligă cu brânză și smântână din viața mea!!!

A doua zi aveam iarăși drum lung de făcut, așa că ne-am mobilizat: Cimitirul vesel din Săpânța, din nou, dar tot emoționant; bineînțeles că nu am ratat ocazia și am cumpărat o ie, suveniruri de la tarabele înșirate în fața cimitirului, am mâncat langoși cu brânză și cu varză și am achiziționat și un bidon serios de pălincă de la gazda noastră, o bătrânică de treabă care ne-a povestit despre „coconii” ei. 🙂

La Sighetul Marmației voiam să revenim încă din circuitul precedent, pentru că atunci nu ne ajunsese timpul să vizităm tot Memorialul victimelor comunismului. Din nou am vizitat fostele celule ale închisorii, am citit pe îndelete materialele informative, am privit pozele și obiectele ce aparținuseră deținuților, transformate acum în exponate de muzeu, și ne-am cutremurat de așa o istorie cruntă.  Dacă aveți drum pe acolo, sau chiar dacă nu aveți, faceți-vă și mergeți, pentru că este o experiență pe cât de copleșitoare, pe atât de necesară.

Traseul nostru a continuat cu Mănăstirea Bârsana, pe care noi o mai văzuserăm, dar prietenii noștri nu,

și s-a încheiat joi cu Vișeul de Sus, mare surpriză a călătoriei. Contrar așteptărilor noastre, Vișeul de Sus nu este un colțișor prăfuit de țară, ci un orășel foarte cochet, plin de pensiuni și restaurante, zonă turistică, deh, și mulți oameni frumoși. Recomandăm restaurantul La Cassa, unde am mâncat foarte bine, iar serviciul a fost ireproșabil. Casele din zonă ne-au atras atenția prin arhitectura care ni s-a părut ciudată și întortocheată, dar pensiunea la care ne-am cazat noi ne-a plăcut foarte mult: curte mare și frumoasă, camere spațioase, dotate cu de toate și preț foarte accesibil (70 lei). Seara ne-am petrecut-o cu niște pălincuță, în acorduri de chitară, nerăbdători la gândul că a doua zi aveam să mergem cu mocănița pe Valea Vaserului.

Ceea ce am și făcut și cred că asta este o excursie pe care nu o s-o uităm vreodată. Din start, organizarea a fost foarte ok, puteai să-ți faci rezervare de seara pentru un pachet care includea transportul și o masă, sau să cumperi bilet direct dimineața doar pentru transport. Călătoria urma să dureze câteva ore cu pauză de o oră și jumătate la destinație, timp în care puteai să admiri peisajul pe dreapta și pe stânga, să faci poze din mersul trenului, să saluți oamenii de pe mal și să te lași transportat într-o altă lume și alte vremuri. E clar, trenulețul ăsta descoperit, din lemn, care merge cu viteza melcului și scoate abur are un farmec aparte! Mai multe informații despre mocăniță pe site-ul oficial al CFF Vișeu de Sus.

De aici ne-am hotărât să mergem pe Rarău și din nou am fost surprinsă de frumusețea zonei în Câmpulung Moldovenesc și Pojorâta. Chiar mi s-a părut un loc în care mi-ar plăcea să mă retrag la un moment dat. Din păcate, vremea a fost capricioasă și, din cauza ceței, nu am putut să facem drumeții, așa că a doua zi am plecat de dimineață. A „ajutat” și starea proastă în care se află cabana, nerenovată de cine știe când, cu chiuvete care curg și frig în camere, o atmosferă prăfuită și dezolantă, în general.

Am plecat așadar sâmbătă dimineață și ne-am oprit în Gura Humorului, la Mănăstirea Humorului, unde am văzut niște ii superbe (ce să-i faci, îmi fug ochii după ele). 😀

Am continuat cu Târgu Neamț, Humulești, la casa memorială și muzeul Ion Creangă. De la o tanti din fața casei memoriale am cumpărat dulceață de nuci verzi și hribi murați.

Drumul nostru a continuat cu Piatra Neamț, Bicaz, Cheile Bicazului și, ultima oprire, Lacu Roșu. Deși mai fuseserăm de câteva ori, niciodată nu rămăseserăm peste noapte, ci numai în trecere. De data asta, am putut să admirăm o panoramă superbă de sus, de la Vila 17, să petrecem o ultimă seară plăcută, cu o masă copioasă și râsete din belșug.

Duminică, ultima zi de concediu, a însemnat așadar întoarcerea acasă prin Gheorghieni, Miercurea Ciuc, cu oprire pentru prânz la Hanul secuiesc în Tușnad.

După vreo 2000 de km parcurși în 8 zile, tot vreo 2000 de poze (din care mi-a luat vreo două zile să fac o selecție), câteva locuri noi, câteva vechi, ne-am întors în București obosiți, dar fericiți. Restul, data viitoare…