Ce am mai citit (11)

Manuscrisul fanariotManuscrisul fanariot, Doina Ruști, Editura Polirom, 2015

Să imaginezi așa o poveste plecând de la un manuscris găsit în arhive. Să recreezi Bucureștiul fanariot, cu toate culorile, mirosurile, intrigile, credințele, interesele și istoriile lui. Să creionezi personaje atât de vii, de autentice, de convingătoare. Să dai senzația cititorilor că pot să vadă, să miroasă, să pipăie și să audă oameni și locuri de acum două-trei sute de ani. Să scoți la lumină cuvinte cu iz vechi, ce dau culoare locală și temporală (am scos o listă întreagă). Să țeși în povești și un pic de vrăjitorie, cât să se înfioare și să se minuneze cititorii. Și, mai presus de orice, să închipui o dragoste așa de puternică, ce acționează ca un fir roșu al întregului roman și conduce încet, dar sigur, la finalul perfect și la explicația titlului. Ei bine, să faci toate astea e mare lucru! Jos pălăria! 5 steluțe de la mine pe GR.

Becoming Myself: A Psychiatrist's MemoirBecoming Myself. A Psychiatrist’s Memoir, Irvin Yalom, tradusă și în română cu titlul Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru, Editura Vellant, traducere de Florin Tudose, 2017

Yalom m-a atras întotdeauna prin conținutul cărților sale, nu prin forma lor. Adică la fiecare roman citit (Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea, Soluția Schopenhauer, Problema Spinoza), mi s-a părut interesantă ideea de a aduce psihologia și filosofia mai aproape de publicul larg prin intermediul unor povești. Nu m-a frapat ca având talent de povestitor, dar am acceptat că scrie un fel de amestec de ficțiune și non-ficțiune, în care informațiile sunt mai importante decât forma de prezentare.

Calatoria catre sineDe asta m-am mirat, citind memoriile lui, că Plânsul lui Nietzsche (parcă) a câștigat un premiu pentru „best fiction”. Probabil și acolo a cântărit mai mult rețeta lui de a combina persoane și evenimente reale cu o posibilă istorie a lor. Ce ar fi fost dacă? În memorii, stilul e același, oarecum sec, serios, prozaic, singurul interes fiind și aici, ca și în romane, subiectul. Din viața lui, m-a mirat relația cu mama, i-am admirat soția – intelectuală, academică, mai puțin faimoasă (cel puțin la noi), l-am invidiat pentru cât a călătorit în lume și am observat atent echilibrul dintre un soi de laudă de sine pentru realizările profesionale și recunoștința față de oamenii care l-au călăuzit sau ajutat într-un fel sau altul să ajungă acolo. Cel mai curioasă am fost să aflu povestea romanelor sale: cum i-au venit ideile, cum le-a scris, ce reacții imediate au avut etc.

E o carte bună pentru fanii lui, pentru că vine să completeze cu detalii personale și profesionale toate cărțile sale să le zic semi-ficționale de până acum. După câteva considerații despre moarte (în general, a celor apropiați și, în cele din urmă, a sa), trage concluzia ușor amară că probabil memoriile sale vor fi și ultima sa carte (Yalom are 86 de ani). Am apreciat exercițiul de sinceritate și păstrez pe listă Privind soarele în față, pe care oricum îmi propusesem s-o citesc.

Eleanor Oliphant Is Completely Fine by Gail HoneymanEleanor Oliphant Is Completely Fine, Gail Honeyman, tradusă și în română cu titlul Eleanor Oliphant se simte excelent, Editura RAO, traducere de Ana Cristina Popa, 2018

Mi-am călcat pe inimă și am scris despre o carte apărută la RAO, deși a trebuit să răscolesc un pic internetul până să găsesc numele traducătoarei, pe care bineînțeles că editura nu l-a menționat pe site. Cu așa un titlu incitant, romanul spune povestea unei tinere asociale, care are un trecut secret și tulburător, și care face eforturi pentru a se vindeca și a-și găsi echilibrul și fericirea. Premisa e foarte bună și este evident de ce așa un subiect ar avea priză la public. La urma urmei, e ușor să ne identificăm măcar pe alocuri cu unele senzații, gânduri, obiceiuri, personaje descrise acolo.

Cartea în sine mi-a plăcut, dar cu rezerve. Adică îi recunosc meritele de a aduce în discuție subiecte foarte importante, precum singurătatea, depresia, alcoolismul, nevoia de terapie (și, evident, nevoia de a avea prieteni în viața ta). Mi-au plăcut mult observațiile lui Eleanor despre scrierea corectă și vocabularul ei bogat, precum și umorul provocat de folosirea inadecvată a unor termeni elevați în conversațiile de zi cu zi.

Pe de altă parte, personajul principal nu m-a convins. Nu mi se pare realist ca o persoană, chiar una care a trecut printr-o dramă ca cea din carte, să fie așa de străină de lumea în care trăiește; atât de nepricepută în relațiile interumane (la 30 de ani); așa de închistată în rutina ei de atâția ani și, mai ales, atât de lipsită de simțul realității în privința poveștii ei de dragoste cu un bărbat necunoscut. În plus, prietenia cu care o înconjoară toți oamenii nou intrați în viața ei mi s-a părut forțată, la fel ca și viteza cu care face progrese la terapie. Dar accept toate astea ca pe o convenție necesară pentru a transmite un mesaj plin de însemnătate și, cum lectura e foarte plăcută și subiectul antrenant, i-am dat 3 steluțe.

Ora de aurOra de aur, Ann Leary, Editura Humanitas, traducere de Irina Bojin, 2015

O carte cumpărată la reduceri, dintr-un impuls, despre care nu știam decât ce citisem pe coperta a doua, și care s-a dovedit o mare surpriză plăcută. Dincolo de viața aparent liniștită a unui sat mic și frumos, în care au loc totuși destule evenimente ca să alunge plictiseala, se ascunde secretul unei alcoolice. Ann Leary excelează în descrierea gândurilor și acțiunilor protagonistei, care devine foarte simpatică cititorului încă de la primele pagini, ca o femeie de succes, inteligentă și plină de umor. Aflăm însă pe parcurs că a trecut printr-un divorț și că s-a confruntat cu problema alcoolului, pe care acum se presupune că a depășit-o. Numai că minte și, în secret, crede ea, continuă să bea singură. Pauzele din memorie provocate de bețiile ei nocturne îi pot aduce probleme. Mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, care pare să aibă de toate – dramă, suspans, umor, subiect interesant, un personaj principal extraordinar, descrieri ale unor peisaje minunate și un stil cel puțin plăcut – și care vorbește despre dragoste, singurătate, familie, prieteni, suspiciuni, negare și (spoiler alert, is it?) reabilitare pentru un final fericit. Tare mi-ar plăcea să o văd ecranizată!

84, Charing Cross Road84, Charing Cross Road, Helene Hanff, Penguin Books, 1990

Nu mi-aș fi închipuit că o carte deschisă absolut întâmplător într-o seară va avea un efect așa de puternic asupra mea. Am citit-o pe nerăsuflate și am dat-o gata extrem de repede, dar gândul la ea a persitat cel puțin câteva zile. Cartea este o colecție de scrisori între o americancă pasionată de cărțile clasice și personalul unei librării britanice, trimise uneori la interval de câteva luni unele de altele și care se întind pe durata multor ani. Cu toate astea, le-am citit cu atâta interes de parcă era cel mai alert roman de acțiune, ba râzând în hohote, ba luptându-mă cu lacrimile. Am adorat personalitatea lui Helene Hanff, care transpare din fiecare scrisoare cu atâta forță, încât vrei și tu, ca cititor după atâția ani, nu numai librarii de atunci, să te împrietenești cu ea. La rândul lor, librarii sunt atât de diferiți, dar simpatici. încât mi-a părut rău că în locul librăriei de odinioară acum a mai rămas doar o placă comemorativă. Din scrisorile lor, afli nu numai despre cărțile pe care le comanda Helene, ci și despre viața în Londra după al Doilea Război Mondial și diversele lipsuri cu care se confruntau englezii, câteva lucruri despre New York, dar mai presus de orice despre umanitate, prietenie, familie, viață și moarte. Cred că va rămâne una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile.

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

2 Responses to Ce am mai citit (11)

  1. cristian sirb

    Memoriile lui Yalom sunt mai „slabe” decât m-aș fi așteptat. Tot ce ai scris despre… scrisul său împărtășesc. E un fel de Coelho al psihiatriei. Regret s-o spun, dar o spun. 🙂

    Am cumpărat cartea doar că vreo autoare exaltată care semnează în Dilema Veche, nu-mi amintesc acum numele, a ridicat-o în slăvi. Și am făcut greșeala s-o cred. Am dat o grămadă de bani pe ea. Nu e ceva ce se cere păstrat în biblioteca personală.

    Pe lângă astea, eu cred că Yalom, în plan profesional, s-ar fi vrut un nou Freud sau un nou Jung. Oricum, un întemeietor. Or… asta nu cred că s-a întâmplat.

  2. Nu pot să mă pronunț despre calitatea lui ca psihiatru, dar îi recunosc meritele de a fi adus psihiatria și filosofia mai aproape de publicul larg. E mai ușor să înveți despre Schopenhauer, Nietzsche, Spinoza, Freud și alții prin intermediul unor povești, unor istorii ficționalizate, care păstrează totuși ideile, conceptele care i-au făcut cunoscuți, decât citind tratate aride sau lucrările lor. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *