Ce am citit în concediu (II)

Buuuun, după pauza aniversară, să revenim la oile noastre, mai exact la lecturile de concediu. Data trecută v-am povestit un pic despre câțiva autori americani (Henry Miller, William Faulkner, Carson McCullers), acum o să-i diversific un pic.

11 kinds of loneliness - Richard YatesRichard Yates, Eleven Kinds of Loneliness, Vintage

Încep tot cu un american, probabil mai cunoscut pentru romanul (ecranizat) Revolutionary Road, despre care am scris și eu aici. Ei bine, imaginați-vă forța scriiturii lui despre singurătate, neadaptare, ratare și compromisuri concentrată în doar câteva pagini. Titlul de față reunește 11 povestiri care abordează aceleași teme în diverse contexte: școală, armată, spitale de tuberculoși, familii pe cale să se înfiripe sau să se destrame etc. Numitorul comun al acestor povestiri este un sentiment de ratare personală, urmat sau îmblânzit de un compromis.

Preferata mea este The Builders, despre un șofer de taxi care angajează un jurnalist aspirant la statutul de scriitor să-i transforme întâlnirile cu clienții taxiului în povestiri. Nu știu dacă este autobiografică, eu așa am avut impresia și mi-au plăcut atât subiectul, cât și stilul – de altfel, este singura în care Yates se adresează direct cititorilor.

WRITERS WHO WRITE about writers can easily bring on the worst kind of literary miscarriage; everybody knows that. Start a story off with “Craig crushed out his cigarette and lunged for the typewriter,” and there isn’t an editor in the United States who’ll feel like reading your next sentence. So don’t worry: this is going to be a straight, no-nonsense piece of fiction about a cabdriver, a movie star, and an eminent child psychologist, and that’s a promise. But you’ll have to be patient for a minute, because there’s going to be a writer in it too. I won’t call him “Craig,” and I can guarantee that he won’t get away with being the only Sensitive Person among the characters, but we’re going to be stuck with him right along and you’d better count on his being as awkward and obtrusive as writers nearly always are, in fiction or in life.

Este surprinzător că în lumea aceasta tristă, însingurată, neputincioasă, lipsită de acel ceva care să-i facă pe protagoniști să strălucească, Yates reușește să strecoare și umor. Am apreciat în mod deosebit autenticitatea limbajului și schimbările de registru. Yates e un maestru al povestirilor, alături de alți autori pe care i-am trecut în revistă aici.

Per PettersonPer Petterson, It’s Fine By Me, tradusă în engleză de Don Bartlett, Harvill Secker, Londra

De data aceasta, un autor norvegian (primul pentru mine, e și Knut Hamsun pe listă) cu un roman despre maturizare, dar nu neapărat pentru adolescenți. Aulden, protagonistul, este un un adolescent furios, provenit dintr-o familie cu probleme: tată abuziv, frate mort, soră mai mare plecată de acasă să trăiască cu iubitul ei. Rămas singur cu mama, Aulden se străduiește să se împace cu trecutul și să se adapteze într-un loc nou, la o școală nouă, cu o nouă viață. Agresivitatea lui ascunde multă suferință și sensibilitate și este mascată sub un umor sec, acid (cool, in a smart-ass kind of way).

Hell. I read. I read the whole page and finish with that sentence, the grandmother almost chokes me, my voice cracks, and everyone turns to look at me. I’m supposed to be the tough guy in the class, the strongest, the best athlete and generally as dour as shit. It just turns out that way, I don’t know why. I stare back, they think I am strange, it’s fine by me, they’re like mist, I hardly see them.

Inserțiile de evenimente și amprente sociale și culturale ale vremii (moartea recentă a lui Jimi Hendrix, ultimele știri din Vietnam și protestele împotriva războiului, moda cu evazații în carouri, retragerea lui Nixon etc.) ajută la plasarea poveștii într-un context care completează imaginea de ansamblu. Toate astea și numeroasele referințe literare mi-au adus aminte de un alt roman care mi-a plăcut mult, Interesanții lui Meg Wolitzer.

‘Read this one, boys, then perhaps you’ll understand what it’s like to toil and sweat for the things you want!’ Arvid groaned, but I read the book, and this is the third time now. It is called Martin Eden and was written by Jack London. I had read The Call of the Wild and The Sea Wolf, almost everyone we know has read them, but only Arvid and I have read Martin Eden, and we keep it to ourselves. There is something about this book, and there is something about his struggle, and as soon as I had read it I knew I wanted to be a writer, and if I didn’t make it, I would be an unhappy person.

Mi-a plăcut cum a scris Petterson și aș vrea să citesc și romanul lui cel mai cunoscut, Out Stealing Horses.

Sweet ToothIan McEwan, Sweet Tooth, Jonathan Cape, 2012

De mult eram curioasă să-l citesc pe Ian McEwan și, în concediul ăsta, în sfârșit mi-am făcut timp pentru el, și nu cu unul, ci cu trei romane. Am putut astfel să-mi fac o idee cât de cât generală despre acest scriitor englez atât de bine cotat.

Astfel, în Operațiunea Sweet Tooth, cum a fost tradus titlul în română, sub pretextul unei povești despre serviciile secrete engleze și o misiune de spionaj, autorul expune teorii și evenimente politice, culturale, istorice, amestecate cu relatarea personală a eroinei. Aceasta ne poartă prin viața sa, din copilărie și adolescență, prin viața de familie și, mai ales, poveștile sale amoroase. Nimic ieșit din comun, amuzant pe ici, plictisitor pe colo. Dacă vă interesează strict o intrigă polițistă sau de spionaj, s-ar putea să fiți dezamăgiți și să aveți impresia că toate detaliile legate de teoriile conspirației, de misiuni de spionaj din vremea războaielor mondiale și de implicațiile lor politice și istorice sunt cam obositoare și vă îndepărtează de la firul principal al poveștii.

Romanul devine cu adevărat interesant abia spre final, când începi să intuiești schimbarea de perspectivă și revezi totul printr-o prismă nouă. De altfel, așa cum am avut ocazia să constat și în celelalte două romane, McEwan pare să fie un maestru al surprizelor de final. Ce mi-a plăcut în Sweet Tooth, pe lângă finalul ingenios, a fost redarea unei atmosfere tipice pentru Anglia anilor ’60-’70, când feminismul era încă în fașă, și care mi-a amintit de serialul Mad Men. Imaginați-vă un ditamai biroul plin de secretare, care nu prea au șanse reale la promovare și la o carieră de succes, pentru că bărbații dețin toată puterea și oportunitățile; prin urmare, femeile fie sunt amantele unora sus-puși, fie își caută un soț corespunzător.

Many of our intake would have been presentable at court to Queen Elizabeth as debutantes if the practice hadn’t been terminated fifteen years earlier. A few were the daughters or nieces of serving or retired officers. Two-thirds of us had degrees from the older universities. We spoke in identical tones, we were socially confident and could have passed muster at a country house weekend. But there was always a trace of an apology in our style, a polite impulse to defer, especially when one of the senior officers, one of the ex-colonial types, came through our crepuscular room. Then most of us (I exclude myself, of course) were the mistresses of the lowered gaze and the compliant near-smile. Among the new-joiners a low-level unacknowledged search was on for a decent husband from the right sort of background.

La fel, mi-au plăcut multele trimiteri la cărți și la citit:

During our summer of love, Tony Canning used to tell me off for leaving books lying around open and face down. It ruined the spine, causing a book to spring open at a certain page, which was a random and irrelevant intrusion on a writer’s intentions and another reader’s judgement. And so he presented me with a bookmark.

sau

I was the basest of readers. All I wanted was my own world, and myself in it, given back to me in artful shapes and accessible form.

McEwan scrie bine, cu umor pe alocuri, cu o înțelegere profundă a psihicului feminin și cu asocieri inedite, cum este următoarea:

I woke some hours later into total darkness – the curtains in that room were thick – and entered one of those moments of untroubled but total amnesia. I could feel a comfortable bed around me, but who and where I was lay beyond my grasp. It lasted only a few seconds, this episode of pure existence, the mental equivalent of the blank page.

Amsterdam - Ian McEwanIan McEwan, Amsterdam, Anchor, 1999

La al doilea roman, entuziasmul mi-a mai scăzut un pic, deși pentru acesta scriitorul a primit prestigiosul Booker Prize în 1998. Centrată pe tema moralității, cartea urmărește câteva personaje diferite care, într-un fel sau altul, păcătuiesc din punct de vedere etic: un compozitor care ar fi putut să împiedice un viol, dar n-a făcut-o ca să-și poată continua munca la simfonie, un jurnalist care dă în vileag niște fotografii compromițătoare, deși private, cu un politician, respectivul politician, care perorează despre viața de familie și valorile sale, dar face poze ca travestit etc.

Poveștile lor și mecanismele interioare sunt interesant de urmărit, dar nu la fel de interesant ca finalul care, așa cum spuneam mai sus, în ceea ce înțeleg că este o tradiție a lui McEwan, surprinde.

The Comfort of Strangers, Ian McEwanIan McEwan, The Comfort of Strangers, Anchor, 1994

Aflu de pe Wikipedia că este al doilea roman al lui McEwan, care a fost și ecranizat în 1990, cu Rupert Everett, Christopher Walken, Helen Mirren și Natasha Richardson. Ei bine, trebuie să recunosc că, deși este bine scris, mi-a plăcut cel mai puțin dintre cele trei. Cartea urmărește vacanța unui cuplu într-un oraș nenumit, dar care pare a fi Veneția, și întâlnirea celor doi cu un alt cuplu evident bizar. Ce m-a deranjat și m-a îndepărtat de acest roman a fost că desfășurarea poveștii nu pare verosimilă: cei doi protagoniști nu reacționează la semne clare ale pericolului și se lasă antrenați în ceva dubios care nu are cum să se termine bine. E drept că dacă ar fi refuzat întâlnirea cu cuplul ciudat, McEwan nu ar mai fi avut despre ce să scrie, sau, în orice caz, nu ar mai fi avut un subiect așa interesant. Dar cred că personajele lui ar fi putut să opună mai multă rezistență, să recunoască morbidul și să încerce să-l evite. Senzația generală a fost de neputință, pentru că nu puteam să strig la cei doi turiști: Get the hell out of there!, și de gust amar la așa un final. A, uitasem să spun că mi-a adus aminte de Hoții de frumusețe, de Pascal Bruckner.

Mai rămâne să citesc și Atonement (Ispășire), ca să nu ratez tocmai cartea lui McEwan care (cred) a făcut cea mai mare senzație.

Cam asta a fost, am scris cam mult, dar sper că ați avut curiozitatea să citiți până aici. Despre următoarele titluri, într-un articol viitor.

6 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

6 Responses to Ce am citit în concediu (II)

  1. Eu vreau neaparat sa citesc Enduring Love, filmul mi-a placut foarte mult si, din cite stiu, cartea e geniala. Sweet Tooth inca n-am citit, celelalte doua, da. A, si mi-ai facut pofta si cu norvegianul.

    • Ei, Enduring Love o să caut și eu, atunci.
      Norvegianul scrie fain, n-ai cum să nu-l îndrăgești pe puști și limbajul ăsta sec, șmecheresc, furios, dar sensibil în același timp este punctul forte, după părerea mea.

  2. ‘Saturday’ rulz!!!! 😀 De citit, neaparat!
    Si pe mine m-a dezamagit Amsterdam. Celelalte doua nu le-am citit (înca) dar McEwan e clar unul dintre favoritii mei!

  3. Pingback: Blestemul copilei de zăpadă alintate nr. 64 | Cărți și călătorii

  4. Pingback: Lupta mea, lupta noastră | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *