Ce am citit în concediu (I)

Chiar dacă mi-am făcut de mult un obicei din a citi zilnic, mai ales seara, înainte de culcare, nimic nu se compară cu luxul de a citi pe săturate în concediu. Vara asta, concediul a însemnat pentru mine, printre altele, să stau câteva ore pe plajă cu o carte bună în mână, de la care am luat pauză numai când am schimbat poziția sau m-am bălăcit, sau să țin companie pescarului familiei când dădea la pește și să-mi ridic ochii din carte numai cât să-i fac o poză cu captura. Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării, a fost locul ideal pentru așa ceva, prin urmare am avut mare spor la citit. O trecere în revistă mai jos:

Sexus, Henry MillerPlexusNexusTrilogia trandafirie, de Henry Miller, Editura Polirom, 2011, traducere de Antoneta Ralian

Despre primul volum, Sexus, am mai scris aici, acum le-am citit și pe celelalte două: Plexus și Nexus. Plexus marchează începutul unei vieți noi alături de Mona, una în care Miller, eliberat de povara unui serviciu plătit, își poate începe activitatea efectivă de scriitor, deocamdată doar aspirant. Însă scrisul unei cărți și publicarea sunt amânate la nesfârșit, fiind înlocuite cu veșnicele întâlniri și discuții cu prietenii, huzureală – în rarele ocazii când au bani, soluții inventive de a face rost de o masă sau doar de câțiva dolari – în mult mai desele ocazii când sunt săraci. De altfel, seria neajunsurilor, a alergăturii după bani, a nopților pierdute și a subterfugiilor Monei pare să nu se mai termine de-a lungul celor două volume. Povestirea aventurilor celor doi alternează cu amintiri din copilărie și cu ideile lui Miller despre artă – pictură și viața lui Vincent van Gogh, scris, evrei, negri, sudul Americii, Europa etc. Regăsim și aici același talent de povestitor, aceeași sete de viață, în pofida greutăților și chiar a depresiei temporare, provocate de etern eluziva Mona, aceeași galerie de portrete colorate și o mare atenție pentru detaliu. Citind despre sărăcia și foametea asumate de dragul artei, mi-am amintit că, aproximativ treizeci de ani mai târziu, cu aceleași probleme (lipsuri materiale, mizerie, ploșnițe, alergătură dintr-un hotel deplorabil în altul) se vor confrunta și reprezentanții generației hippie, despre care povestește Patti Smith în Just Kids. Trilogia se încheie chiar înaintea plecării în Europa unde, așa cum am văzut în Tropicul Cancerului, stilul de viață boem continuă.

Zgomotul si furiaZgomotul și furia, de William Faulkner, Editura Polirom, 2003, traducere de Mircea Ivănescu

Recunosc că, deși l-am studiat în facultate, nu am apucat să-l citesc atunci. Deh! Făceam și eu o selecție… Dar cred că e mai bine că l-am citit cu mintea de acum, probabil nu l-aș fi apreciat cum trebuie și m-aș fi împiedicat, superficial, de dificultatea lecturii. Și este o lectură dificilă din cauza structurii romanului: format din patru părți și o anexă, acesta urmărește destinul familiei Compson prin intermediul a patru voci narative, care spun poveștile din perspectivă proprie, cu goluri care se umplu pe măsură ce citești.

Astfel, prima parte este narată de Benjy, unul dintre fiii familiei, în vârstă de 33 de ani, care are un handicap mental ce se reflectă în discursul său (la fel ca în Flori pentru Algernon). Începutul este greu de urmărit, pentru că stilul narativ este marcat de propoziții scurte, un vocabular limitat și multe întreruperi și salturi temporale. Benjy este foarte apropiat de Caddy, sora lui, care „miroase ca pomii” – sensibil, receptiv, dar incapabil să se exprime altfel decât prin plâns, Benjy rămâne un fel de simbol pentru neputința celorlalți: a tatălui alcoolic de a duce o viață fără viciu, a mamei de a-și ține familia unită, a lui Quentin de a-și apăra sora și a-și vedea de studiile înalte, pentru care familia sacrificase pământ, a lui Caddy de a duce o viață onorabilă și de a-și păstra copilul lângă ea și, în fine, a lui Jason de a-și urma visurile de mărire.

Odată ce reușești să treci la partea a doua, te aștepți ca lucrurile să se clarifice un pic prin relatarea lui Quentin, fratele cel mare, un neadaptat și un deprimat, atras de propria soră și care (atenție, spoiler!) în cele din urmă se va sinucide. Dar și discursul lui este întrerupt de gânduri răzlețe, ce amintesc de fluxul conștiinței din monologul lui Molly Bloom din Ulise, ceea ce-l face ermetic pe alocuri:

pentru ca s-o izolez pe ea din lumea asta a vacarmului ca lumea să trebuiască să fugă de noi în mod necesar şi atunci zgomotul ei ar fi ca şi cum n-ar mai fi fost niciodată şi el ai încercat s-o determini pe ea să facă asta şi eu mi-a fost frică să mi-a fost frică ea să nu şi atunci n-ar fi ajutat la nimic dar dacă aş fi putut să-ţi spun că am făcut asta atunci ar fi fost aşa şi atunci ceilalţi n-ar mai fi fost aşa şi atunci lumea s-ar fi îndepărtat în vacarmul ei şi el şi acuma şi asta nu minţi nici acum dar eşti încă orb la ce e în tine o parte a adevărului general secvenţa evenimentelor naturale şi a cauzelor lor care umbreşte fruntea oricăruia dintre oameni chiar şi a lui Benjy

Abia în partea a treia, relatată de fratele mai mic, Jason, cel mai înverșunat și mai furios dintre ei, totul capătă sens și povestea se întregește. Făcând parte dintr-o familie de foști aristocrați din sudul Americii, Mississippi, care încă are negri ca servitori, Jason îi tratează fără menajamente și are o părere foarte proastă (și deloc politically correct în zilele noastre) despre aceștia.

N-am văzut până acuma vreun negru care să n-aibă un alibi pregătit pentru tot ce face. Lasă-l numai singur pe-o maşină şi să-l vezi cum se grozăveşte peste tot.

Nici pe evrei nu-i vede mai bine:

De, şi ovreii ăştia din est trebuie să trăiască şi ei. Dar sa mă ia dracu’ dacă nu-i mai mare ruşinea când orice nenorocit de venetic care nu-i în stare să-şi câştige existenţa în ţara unde l-a pus Dumnezeu are voie să vină în ţara asta să scoată banii direct din buzunarul americanilor.

Quentin își schimbă mentalitatea, odată plecat la Harvard:

La început când venisem aici în est îmi spuneam Trebuie să ţii minte să te gândeşti la ei ca la persoane de culoare şi nu ca la negri, şi dacă nu s-ar fi întâmplat că n-am avut de-a face cu prea mulţi din ei, m-ar fi costat o grămadă de timp şi de osteneală până aş fi învăţat că cel mai bun fel de a-i lua pe oameni, albi sau negri, este să-i iei drept exact ceea ce cred ei că sunt şi pe urmă să-i laşi în plata Domnului. Atunci am înţeles că un negru nu este atât o persoană cât o formă de comportare; un fel de răsfrângere inversată a albilor printre care trăieşte.

Însă Jason este personajul pornit împotriva tuturor, fiindcă a fost obligat prin natura circumstanțelor să rămână acasă, să se ocupe de bunăstarea familiei, să renunțe la gândurile de carieră într-o bancă și îmbogățire, pentru care o învinuiește pe Caddy. Prin urmare, își minte mama și nepoata, fură de la aceasta din urmă banii trimiși de Caddy pentru întreținerea ei, se ceartă cu șeful lui și cu toată lumea din jur și, în final, rămâne păcălit de o puștoaică. Povara de a întreține o familie pe care nu o iubește și de a trăi o viață pe care nu și-a dorit-o este sursa furiei lui constante:

Am luat maşina şi m-am dus acasă. O dată dimineaţa, de două ori la prânz, şi acuma iar, obligat s-o vânez prin tot oraşul şi să mai trebuiască şi să mă milogesc pe lângă ei să mă lase şi pe mine să mănânc niţel din mâncarea pentru care eu dau banii. Stau câteodată şi mă-ntreb la ce bun. Cu experienţa pe care-am avut-o până acuma ar trebui să fiu chiar tâmpit de-a binelea să-i mai dau înainte. Şi acuma sigur c-am s-ajung acasă tocmai la timp să dau fuga după un coş de roşii sau mai ştiu eu ce şi pe urmă să trebuiască să mă-ntorc în oraş puţind tot ca o fabrică de camfor dacă vreau să nu-mi plesnească capul pe umeri.

Faptul că mai există un personaj feminin numit Quentin nu ajută într-o primă fază la înțelegerea intrigii, pentru că acest du-te vino între trecut și prezent nu diferențiază între Quentin, fratele cel mare, și Quentin, fiica lui Caddy, numită după acesta.

În partea a patra, autorul definitivează toată povestea dintr-un punct de vedere omniscient, cu explicații și focus pe mai multe personaje, în special pe Dilsey, servitoarea negresă, o „big momma” tipică și personajul meu preferat.

Chiar dacă lectura este dificilă, mi s-a părut o carte extraordinară și inteligent construită. Nu-mi pot închipui cât de grea a fost munca de traducere, având în vedere diversitatea stilurilor, ermetismul, fragmentarea, specificitățile sudului, dar mi-a făcut plăcere s-o citesc.

The Heart is a Lonely HunterThe Heart Is a Lonely Hunter, de Carson McCullers, Mariner Books, 2000

Am simțit nevoia să continui cu o carte pe care o mai citisem în urmă cu câțiva ani și pe care voiam să mi-o amintesc mai în detaliu. Romanul de debut al autoarei americane Carson McCullers, pe care aceasta l-a scris la numai 23 de ani, este un roman foarte puternic despre singurătate, neadaptare, sacrificii și nevoia de comuniune umană. Personajele principale – doi surdo-muți cu o relație ciudată, o fată cam băiețoasă care iubește muzica și visează să cânte la pian într-o zi, un patron de bar căruia îi place să observe oamenii din jur, un muncitor cam bețiv, socialist și agitator, și un doctor de culoare care luptă cu mijloace modeste pentru emanciparea negrilor – interacționează în moduri nebănuite, dând la iveală dorințe, slăbiciuni și nevoi.

McCullers scrie frumos și emoționant; iată cum descrie barul într-o dimineață:

The place was still not crowded–it was the hour when men who have been up all night meet those who are freshly wakened and ready to start a new day. The sleepy waitress was serving both beer and coffee. There was no noise or conversation, for each person seemed to be alone. The mutual distrust between the men who were just awakened and those who were ending a long night gave everyone a feeling of estrangement.

Singurătatea, așa cum o arată și titlul, este tema majoră a romanului. Este ceea ce aduce toate aceste personaje atât de diferite împreună.

That was when she realized about her Dad. It wasn’t like she was learning a new fact–she had understood it all along in every way except with her brain. Now she just suddenly knew that she knew about her Dad. He was lonesome and he was an old man. Because none of the kids went to him for anything and because he didn’t earn much money he felt like he was cut off from the family. And in his lonesomeness he wanted to be close to one of his kids –and they were all so busy that they didn’t know it. He felt like he wasn’t much real use to anybody.

***

It was a queer thing to want to talk with a deaf-mute. But he was lonesome.

Tema negrilor se continuă și aici: figurile acestora sunt bine individualizate, limbajul lor este agramat, colorat și plin de naturalețe, în cazul negrilor de rând, academic și elevat, în cazul doctorului:

‘You all the time using that word–Negro,’ said Portia. ‘And that word haves a way of hurting people’s feelings. Even old plain nigger is better than that word. But polite peoples–no matter what shade they is–always says colored.’

***

‘Hamilton or Buddy or Willie or me–none of us ever cares to talk like you. Us talk like our own Mama and her peoples and their peoples before them. You think out everthing in your brain. While us rather talk from something in our hearts that has been there for a long time. That’s one of them differences.’

Portia, fiica doctorului, este liantul familiei, cea care are curajul să-l înfrunte pe tatăl ei, să se lupte pentru fratele ei, să-i aducă pe toți împreună cu multă dragoste și un soi de înțelepciune nativă, ceea ce o face personajul meu preferat.

Rasismul este descris simplu, din perspectiva celor oprimați:

When he was younger it was ‘Boy’–but now it was ‘Uncle.’ ‘Uncle, run down to that filling station on the corner and send me a mechanic’ A white man in a car had called out those words to him not long ago. ‘Boy, give me a hand with this.’ ‘Uncle, do that.’ And he would not listen, but would walk, on with the dignity in him and be silent.

O carte frumoasă, emoționantă, de impact, pe care o recomand sincer.  A apărut și în română cu titlul Inima-i un vânător singuratic, la Editura Polirom, în traducerea Dorinei Tulpan.

 Va urma…

7 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

7 Responses to Ce am citit în concediu (I)

  1. Cred ca Zgomotul si furia a fost una dintre cele mai bune carti citite de mine ca lectura obligatorie in facultate (don’t worry, ca eu am sarit altele 🙂 ). Cred ca atunci descopeream stream of consciousness si mi s-a parut incredibila. Atit de mult mi-a placut, ca mi-a fost teama pe urma s-o recitesc, gindindu-ma ca nu-mi va placea la fel de mult, mai ales ca am inceput la un moment dat Absalom, Absalom! si nu m-a prins deloc.

    On the other hand, vacanta in Delta! Ce fain!

    • :)) Da, mi-am propus să mai recuperez acum ce am sărit în facultate, dar sunt unele care probabil vor rămâne necitite. :p
      Am fost tentată să continui cu Absalom, Absalom!, dar mi-a fost distrasă atenția de McCullers. Maybe next time. 😉
      Delta e perfectă pentru citit . 🙂

  2. Mi-am cumpărat şi eu acum ceva ani dintr-un anticariat Zgomotul și furia (în engleză chiar). Am răsfoit-o, am citit câteva pagini şi nu am înţeles mare lucru. O să o reiau cu siguranţă undeva în viitor. Metoda stream of consciousness îmi place, dar am perceput-o destul de greoaie, diferită faţă de cea folosită de Virginia Woolf la care mi se pare destul de uşor de urmărit.

  3. Câtă activitate literară!!!
    De curând, am început şi eu seria Sexus-Plexus-Nexus, însă nu m-a prins… din prima, aşa că am lăsat-o pentru o dată ulterioară. N-o abandonez!
    Pe de altă parte, eu în concediu nu prea am stare, aşa că nu aş fi avut atâta răbdare să „lenevesc” la soare 🙂

  4. Pingback: Ce-am mai găsit prin bibliotecă | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *