Category Archives: Viața la țară

Ursică

Toată viața mi-au plăcut pisicile. Mi se păreau frumoase, elegante, demne, leneșe într-un sens bun – adică ăla în care le cam invidiezi că ele pot face asta, iar tu nu – și, pe deasupra, stăpâne pe situație.

De avut, n-am avut niciodată pisică, mai întâi, în copilărie, pentru că mamei nu-i plăceau, apoi pentru că stăteam în cămin sau în chirie și animalele de companie nu erau acceptate, iar după ce am avut casa mea, pentru că am devenit mai sensibilă la implicații: părul pe care l-ar fi lăsat peste tot, litiera pe care ar fi trebuit s-o curăț, mâncarea, veterinarul, mobila și eventualele stricăciuni și, poate cea mai importantă dintre ele: plecările dese de acasă, ceea ce ar fi însemnat să o las singură prea mult timp și să risc să mă scuipe la întoarcere.

Continuam să le admir în poze și când mergeam în vizite și, mai ales, de fiecare dată când oamenii din bula mea de Facebook arătau interioare instagramabile cu cărți și pisici languroase, să exclam cumva cu jind: „Și tu, Brutus!?” După ce ne-am luat casa la țară și ne-am mai liniștit (mult spus) cu organizarea și cu treburile, am hotărât cu toții că la curte este nevoie de un câine. Am fost de acord fără să mă gândesc prea mult, era ceva logic.

Relația mea cu câinii de-a lungul timpului a fost una de admirație și respect, de la distanță. Unul (un dobermann oare?) m-a speriat când eram mică, de vreo 5-6 ani, cred, sărind spre mine. De fapt, cum s-a dovedit mai târziu, spre pisica din spatele meu. În general, îi vedeam doar în lesă, plimbați de stăpâni prin oraș, sau lătrându-mă de după gardurile caselor din cartier. Dacă era vreunul care îmi plăcea, nu îndrăzneam să mă apropii de el și să-l mângâi, iar în cazurile în care dădeam nas în nas cu vreun câine vagabond, mai ales pe munte, îl lăsam mai întâi pe G. să se împrietenească cu el, să știu că e safe. Apropo, știți faza aia dintr-o Armă mortală, când Mel Gibson îmblânzește un câine rău lăsându-se în patru labe și ronțăind biscuiți de câini? Ei, cam așa e și G. The dog whisperer îi zic eu.

Aveam ideea asta că între câini și oameni se leagă poate cele mai frumoase prietenii, dar, cum eu nu trăisem așa ceva niciodată, nu știam dacă e posibil și pentru mine. Cred că mă gândeam la câine ca la ceva care urma să facă parte din peisaj, din dotările casei și ale curții. Într-o sâmbătă, am mers cu S. într-un sat vecin să luăm un cățelandru de la o bătrână, dar nimic nu m-a pregătit pentru ce a urmat. Adică pentru pufoșenia asta, care mi-a topit inima pe loc:

Avea două luni și aici era cam speriat și trist. Burtica îi era tare caldă, iar inima îi bătea repede-repede. Femeia ni l-a dat cu drag și ne-a rugat să avem grijă de el. Îi pusese deja numele Ursică. Mi s-a părut foarte potrivit și i l-am păstrat.

Cât l-am ținut în brațe și am vorbit cu el, a stat cuminte, chiar și în mașină, la curbe. Când am ajuns în curtea noastră, și-a dat seama că e într-un loc străin și a început să scâncească. A încercat să urce treptele spre poartă, dar ultima era prea înaltă pentru el. L-am ținut în brațe și i-am vorbit ca unui copil, că doar copil și era, i-am arătat toată curtea, m-am jucat cu el, ne-am alergat, am obosit, i-am dat ceva bun să mănânce, și am așteptat. S-a băgat în cel mai strâmt și întunecat loc din sufragerie, pe atunci neamenajată încă, în spatele unui fotoliu plin cu troace, și n-a mai vrut să iasă de acolo, indiferent cu ce l-am ademenit. Mi se rupea inima de mila lui. În locul ăla în care probabil se simțea el mai în siguranță a stat toată noaptea, iar eu abia dacă am putut să dorm. În zori, am coborât repede să văd ce face.

Treptat, ca vulpea și Micul Prinț, ne-am apropiat și ne-am împrietenit. Încet-încet, a plecat în explorarea curții. A început să ne recunoască. Să ne aștepte la poartă și, la vederea noastră, să facă pipi de bucurie, învârtindu-se în jurul cozii (mă rog, are doar un ciot). Când eram plecată, mi-era atât de dor de el cum nu credeam că îmi va fi vreodată de un animăluț. Iar când citeam în curte, venea și se așeza la picioarele mele, de nici nu-mi mai stătea gândul la carte.

Ursică a crescut și, din cenușiu, s-a făcut roșcovan. Nu a crescut mare, așa cum era tatăl lui și cum prezicea toată lumea când îi vedea labele groase, ci a rămas de talie mică, dar e blănos și tare frumos. Roade tot, se agață mereu de picioarele noastre, fugărește fluturi și tot felul de insecte prin curte sau trece la pradă mai serioasă, ca mierlele care tot coboară să ciugulească diverse sau ca pisicile vecinilor (noi nu ne-am mai luat). Păsările sunt mai rapide, iar pisicile îl ignoră, tacticoase. El rămâne, haios, uitându-se în urma lor.

Și acum mai stă la picioarele mele când citesc, uneori cuminte, alteori ronțăindu-mi șosetele.

(Întâmplarea face că în ambele poze citeam autori maghiari. Sun foarte buni, îi recomand oricând.)

Ziua latră la căprițele de pe deal, seara la mistreții care vin pe albia pârâului. De unde nu putea să urce o treaptă, acum sare peste câteva la rând, de zici că-i în reclamele alea la mâncare pentru câini. L-am dus și la veterinar, îi spăl și castronașul de mâncare, îi curăț blănița, deși nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să fac lucrurile astea cu plăcere. Iar pofta lui de joacă și afecțiunea pe care o oferă necondiționat sunt molipsitoare. De câte ori eu și G. ne îmbrățișăm, vine și se bagă între noi, ca pentru a cere atenție. Pe care o și primește imediat, în hohote de râs, bineînțeles.

E atent, jucăuș, drăgăstos și gata oricând să-ți primească afecțiunea, chiar dacă dormea și tu l-ai trezit, dacă l-ai ignorat toată ziua, pentru că ai avut de lucru și abia seara ai timp de el, sau dacă tocmai l-ai certat. Nu pot să rămân supărată pe el, când mă privește cu puppy eyes și vine și mă linge pe mână; de fapt, nu pot să rămân supărată, indiferent de motiv. Într-o seară, după o zi tare grea și stresantă, m-am dus în spatele curții, m-am așezat pe o buturugă, cu un pahar de bere în mână, și m-am uitat în jur, doar absorbind peisajul și liniștea. Ursică a venit lângă mine și, în mai puțin de un minut, m-a făcut să râd cu lacrimi, cățărându-se pe mine și chemându-mă la joacă.

Acum înțeleg de ce câinii sunt atât de ușor de iubit și cât de multe poți învăța de la ei. Și sunt cu atât mai uimită cu cât nu-mi închipuiam vreodată că o să iubesc un câine mai mult decât pisicile. Pe ele încă le admir la prieteni, încă mă opresc să le fac poză sau să le chem la mine, dacă le văd pe undeva, dar acum nu le mai privesc cu jind, ca înainte, ca pe o dragoste imposibilă, ci trecător, cochet, fie, chiar superficial, fiindcă știu că am deja dragoste adevărată acasă.

(Va urma)

4 Comments

Filed under Viața la țară

Șantierul

În a doua zi de Paște, veneam cu cățel și purcel, de fapt, caravană de trei mașini, cinci persoane și probabil tone de scule, lucruri și mâncare necesare pentru cele câteva săptămâni cât avea să dureze grosul șantierului: debarasarea, organizarea, aruncarea, păstrarea și… tobele, vă rog: renovarea!

Cu părere de rău, mărturisesc că noi nu am putut rămâne la distracție – ne chemau obligațiile în capitală, așa că munca fizică efectivă a picat pe alții. Trăiască părinții, le suntem pe veci recunoscători! Așadar, au fost sortate lucruri, aruncate tot felul de vechituri inutile, păstrate tot felul de vechituri frumoase și valoroase, s-a măturat, șters, spălat, frecat, răzuit, șmirgheluit, reparat, tencuit, văruit, vopsit, montat, cărat, îmbinat, tras, împins, ridicat, placat, murdărit, chinuit, râs, strigat, boscorodit, înjurat.

În weekenduri, am făcut și noi ce am putut, dar în principal am luat decizii și am dat bani. Mulți bani. Pentru noi, oricum. Dar cu folos. Treceam în revistă toate pe care le aveam de făcut, iar la lista aia se adăugau mereu altele și altele. Nu putem face totul acum a fost leitmotivul primelor luni. Sigur că ne-am concentrat pe construcție în sine, ca să poată fi locuibilă, iar celelalte au rămas în plan secundar. Chiar și așa, mi s-a părut că transformarea a fost rapidă și de amploare. Din încăperile cu pereți strâmbi, crăpați și pătați au ieșit niște camere foarte drăguțe, curate și aerisite.

Înainte


Un colțișor de dormitor, cu vedere spre răsărit, unde mi-am făcut loc de citit și de tricotat, deși până acum nu l-am folosit nici pentru una, nici pentru alta.

După

Din decorul prăfuit, rece și părăsit a ieșit un loc primitor și călduros, numai bun de citit povești la gura sobei, exact ca-n visurile mele.

Înainte
După

Iar lucrurile găsite aici și salvate, adunate de prin alte părți sau aduse din apartament, și-au găsit loc printre decorațiuni și întregesc atmosfera.

Una peste alta, dacă experiența asta m-a învățat ceva, atunci lecția principală este că trebuie să am răbdare, capitol la care n-am excelat niciodată. Dacă ar fi după mine, cel puțin ca intenție, aș fi în stare să nu mănânc, să nu dorm, să fac totul cât mai repede, să le văd pe toate gata. Dar nu se poate, mai ales la țară, unde tot timpul se găsește ceva nou de făcut. Așa că am început să mă temperez, să privesc ce e în jurul meu, să mă bucur de ce am reușit deja și să visez la ce urmează încă. Și chiar dacă mai sunt încă multe neterminate sau nici măcar demarate, începutul pare promițător, iar planurile pentru restul vor fi și ele puse în aplicare treptat. Sănătoși să fim!

(Va urma)

2 Comments

Filed under Viața la țară

Casa, notarul și bucureștenii

După ce ne-am găsit casa și am pus capăt căutărilor, greul a trecut și a urmat și mai greul. Proprietarii de atunci, niște tineri vorbăreți, ne-au dat asigurări că au aproape toate actele și că le vor face și pe cele lipsă în curând, că au vorbit cu notarul din cel mai apropiat oraș, că să nu ne răzgândim, că ei sunt hotărâți.

A urmat o perioadă de așteptare și de stres de ambele părți, pentru că era un moment important și pentru noi, care voiam să ne facem un rost nou acolo, și pentru ei, care aveau nevoie de bani. Și unii, și alții aveam interes să meargă totul repede și bine, numai că vorba aia cu socoteala de acasă și cea din târg e adevărată. Informațiile noastre și ale lor se băteau cap în cap, așa că, inevitabil, au început telefoane, explicații, mesaje, poze cu acte, confruntări, amânări etc. În cele din urmă, am lăsat doar experții să se ocupe, iar noi am rămas „numai” cu emoțiile și nerăbdarea.

Într-un final, cu vreo săptămână înainte de Paște, am primit confirmarea că totul e în regulă și că putem merge să semnăm. Ne-am eliberat programul, ne-am făcut calculele că putem ajunge înapoi în București în timp util pentru ce treburi mai aveam seara și am plecat. Lung mi s-a părut drumul de data asta, iar nodul în stomac nu-mi dădea pace. Biroul notarului nu m-a liniștit: în sala de așteptare erau deja câteva persoane, un du-te-vino permanent, notarul însuși ba se închidea într-un birou, cu clienți, ba trecea furtunos pe holuri strigând comenzi pentru angajați. Programarea noastră de la ora 12:00 s-a tot amânat, timpul de așteptare s-a tot lungit, până când ne-am resemnat că ne vom pierde toată ziua pe acolo, dând mărunțel din buze și regretând că n-am insistat pentru un notar din București.

Pe la 16:00, cred, ne-a venit, în sfârșit, rândul, iar notarul ne-a primit jovial de parcă nici nu așteptaserăm câteva ore aiurea pe holurile lui. Ne-a felicitat pentru alegerea făcută, de parcă eram la starea civilă, s-a lansat în povești despre tot felul de bucureșteni sau chiar cetățeni străini care se stabiliseră în zonă, de parcă mai era cazul să ne „vândă” împrejurimile, și, chiar când credeam că îmi pierd răbdarea și-l întrerup, ne-a asigurat că locul are niște energii speciale, pe care o să le simțim și noi, și că sigur se lasă cu copii. (De parcă de asta-mi ardea mie atunci!) Și dă-i înainte, neicusorule, puicusorule, care el, tocmai de la pasopt, și uite așa mi se scurgea viața pe dinaintea ochilor…

Eu sunt o persoană calmă, dar îmi place să fac lucrurile repede și bine, preferabil fără prea multe vorbe. Ei, în momentul ăla, simțeam cum toată frustrarea acumulată după ore de așteptare și emoții și tărăgănare se zbătea să iasă la iveală. Mi-o și închipuiam ca pe un pitic roșu de furie care se chinuie să-mi descleșteze fălcile și să țipe la dom’ notar să se grăbească odată. Buyerzilla? Introvertzilla? Boredzilla? Ei, ceva pe acolo. Ezitam între politețe și eficiență, iar privirile încruntate pe care le tot aruncam evident nu aveau efect. Când am deschis gura să zic ceva, am simțit pe braț mâna caldă și liniștitoare a lui G., care încerca să mă calmeze. M-am oprit și a fost mai bine așa, altfel riscam să ofensez ospitalitatea locală, pe care am asemănat-o apoi cu cea din cultura arabă, în care mai întâi întrebi de toată familia și răspunzi la tot felul de întrebări introductive până când să treci efectiv la afaceri.

Cu chiu, cu vai, am reușit să cârmesc discuția înapoi spre acte, am făcut rost cumva și de un ultim certificat lipsă, și de o declarație care cumva fusese omisă, am avut și martori și toate au fost în regulă până la urmă, semn că totuși chinurile facerii documentelor duraseră destul. Am semnat, am plătit, am plecat. Sau, cum ar fi zis romanii, veni, vidi, vici.

(Va urma)

2 Comments

Filed under Viața la țară

În căutarea casei perfecte

Visurile sunt frumoase și te motivează, dar mai frumos e să le pui în practică. Sau, mă rog, în tot stresul ăla și în nebunia inerente oricărui proiect, dacă ai noroc, te mai oprești din când în când și îți dai seama că, de fapt, e și o parte frumoasă acolo și că ar fi păcat să te lași atât de copleșit de tăvălugul de nervi, certuri, alergături și cheltuieli încât să uiți de ce ai plecat la drum și ce ai de câștigat.

Odată încheiată prima fază, cea în care a încolțit ideea, au urmat discuțiile mai realiste și planurile: în ce zonă, ce fel de casă, ce buget, cum să arate, ce ne trebuie, ce ne place, ce vrem să construim etc. Ne luam idei din nevoile și plăcerile personale (eu, de exemplu, voiam o căsuță cu prispă, pe lângă grădina de flori și bolta de la intrare, iar G. un loc mare de vatră, în jurul căruia să ne putem aduna cu prietenii la foc și cântece de chitară). Sigur, ne inspiram și din ce vedeam sau auzeam pe la alții (trăiască Instagram și Pinterest). Totul căpăta sens și amploare și se contura tot mai mult în mintea noastră.

A treia fază, normal, a constat în căutările efective: zeci de anunțuri pe internet și întrebări printre cunoștințe, zeci de telefoane la proprietari pentru detalii, sute de kilometri parcurși încoace și încolo ca să vedem casele, entuziasm abia stăpânit, dezamăgiri crunte, pauze ocazionale, apoi luat totul de la capăt. Unele anunțuri aveau fotografii promițătoare pe site-urile de imobiliare, doar ca să descoperim, odată ajunși acolo, că erau departe de realitate: casa în stare mult mai proastă, peisajul, deloc ca cel lăudat. Altele promiteau izolare și asta și ofereau: drumuri forestiere, abrupte și pline de gropi și de noroi ca să ajungi până la ele. Ba într-un caz, proprietarul îți vindea odată cu casa și un jeep, să ai cu ce urca până la ea. Unele îmi plăceau, dar depășeau cu mult bugetul. Altele se încadrau, dar nu erau nici pe departe ce căutam. Ajunsesem să știu anunțurile pe de rost și să verific site-urile zi de zi, sperând să mai fi apărut ceva nou.

Am extins aria de căutare, am mers în zone la care nu ne gândiserăm inițial, am reconfigurat toate planurile de la început și ne-am adaptat mental la un alt decor, alte împrejurimi. A fost cât pe ce să ne hotărâm la o casă cu 7000 de metri pătrați, într-o margine de localitate, departe de agitație, numai că accesul era dificil, casa, prea mică, iar vecina, prea indiscretă.

După un an de căutări, cred, când mă resemnasem că perioada de căutare se va întinde pe termen nelimitat, am dat o șansă unui anunț nou. Casa era în zona pe care ne-o doriserăm din start, într-un sat prin care trecuserăm în plimbările noastre cu vreo șapte-opt ani în urmă, fără să ne gândim pe vremea aceea că am putea într-o zi să și locuim în el. Construcția în sine arăta destul de rău, nu mai fusese locuită de câțiva ani, avea nevoie de renovări destul de serioase, dar avea și potențial. Curtea în pantă, golașă și neîngrijită nu a fost prea ademenitoare și m-am chinuit să văd cu ochii minții cum s-ar putea transforma într-o zi. Argumentul decisiv au fost camerele mari și luminoase, net superioare celor mici și înghesuite pe care le văzuserăm până atunci. Nu avea prispă, din păcate, în schimb avea o cămăruță la mansardă, dotată cu balcon și vedere spre verdeață, stânci și apă, în care mi-am închipuit pe loc viitorul meu birou.

Așa că, luați oarecum prin surprindere și cu steluțe în ochi, am zis da și, în scurt timp, a urmat aventura actelor…

(Va urma)

4 Comments

Filed under Viața la țară

Mai întâi a fost visul…

Când eram copil și mama mă anunța că mergem la țară, făceam apel la toate tehnicile cunoscute de convingere pentru a rămâne acasă. Nu-mi plăcea și pace să las familiaritatea, confortul și posibilitățile apartamentului și vieții din oraș pentru praful și traiul rudimentar de la bunici. Spălatul la lighean, WC-ul în curte, copiii puțini și nu prea prietenoși de pe uliță, rudele îndepărtate și vecinii care mă întrebau „Tu a cui ești?”, bezna în care, după lăsarea serii, puteai să-ți bagi degetele în ochi, mirosul de casă veche sau de animale, țânțarii și muștele, liniștea aia de-ți țiuiau urechile.

Așa că o rugam, plângeam, amenințam, încercam să-i arăt că mă descurc singură acasă, dădeam argumente, apelam la sentimente, dar degeaba: mama nu se lăsa înduplecată niciodată. Și uite așa ajungeam să parcurg – parțial îmbufnată, parțial resemnată și uneori chiar intrigată – drumul de jumătate de oră cu personalul până în satul bunicilor. Apoi, drumul pe jos de la gară până la casă, alte cincisprezece minute, timp în care trebuia să salut în dreapta și în stânga, chiar dacă nu cunoșteam pe nimeni. Ce-mi plăcea totuși acolo erau grădina cu flori și bolta de viță de vie, fructele pe care puteam să le culeg și să le mănânc direct din pomi, cântecul cocoșilor dimineața, țârâitul greierilor seara, vocile în surdină pe fundalul cărora mă trezeam în fiecare zi, colindele cântate de totoșu’, turtele făcute de mamaia, ouăle de rață, laptele de capră, cititul sub un pom din spatele grădinii.

La un moment dat, nu știu când, nu știu cum, mi s-a făcut dor exact de lucrurile alea pe care nu știusem să le apreciez în copilărie: de aerul curat sau înmiresmat, fără noxele de la oraș, de liniștea spartă numai de ciripit, țârâit, behăit, cotcodăcit, mugit, și nu de sirene, alarme sau trafic, de munca fizică, grea, dar reconfortantă, după atâta înțepenit la calculator făcând chestii intelectuale, de „traiul simplu și exact”, de întoarcerea la natură pentru mai mult de două zile în weekend. Un singur amendament voiam: completarea decorului rustic și a refugiului departe de civilizație cu binefacerile confortului modern. Că n-am eu stofă de Walden, cu minimalismul și downshiftingul lui, pe care le-a făcut cool deja în 1845.

Așa că în mintea mea a încolțit visul unei căsuțe la țară, în zonă de deal-munte, cât mai aproape de natură și departe de oameni, nu foarte izolată, dar nici în buricul târgului, cu flori și boltă de vie la intrarea în curte, cu leagăn și loc de hamac în spate. Căsuța a devenit loc preferat de visare, de evadare și de amenajare încă de când era în stadiul de vis, spre ea îmi îndreptam creativitatea și pornirile de designer interior, la ea mă gândeam când derulam în neștire site-uri și poze pe Instagram cu decoruri rustice, naturale, simple sau pline de culoare, mai vechi sau mai noi, românești sau îndepărtate. În jurul ei se învârteau discuțiile la un vin seara, în balcon, și în mașină, pe drumurile noastre de weekend, sau ori de câte ori găseam, vedeam, auzeam ceva care mă ducea cu gândul la ea.

Așa a început, cu un vis.

(Va urma)

5 Comments

Filed under Viața la țară