Category Archives: Recenzii

Lanny, de Max Porter

Despre Durerea este o făptură înaripată, volumul de debut al lui Max Porter, am tot scris și vorbit, așa că nu este deloc surprinzător că abia așteptam să citesc și a doua sa carte, anunțată cu surle și trâmbițe și purtând presiunea succesului precedent.

În Lanny, eu am văzut un amestec de poem în proză (again), thriller, realism magic, cronică de familie și satiră socială. Max Porter păstrează „rețeta” din Durerea, adică vocile distincte ale personajelor, uneori identificate prin titlu, alteori nu, ceea ce îi lasă cititorului rolul de a le atribui, în context; jocuri lexicale, rime, ritmuri, așezare specifică în pagină; prezența unui personaj atipic, metaforic, misterios, cu limbaj aparte; apelul la simțuri: vizual, olfactiv, emoții puternice; dozajul reușit de dramă și umor etc.

Pe scurt, Lanny este despre o familie care se mută într-un sat idilic de lângă Londra: tatăl este orășean corporatist, neinteresat de viața noii comunități și destul de deconectat de familie; mama, fostă actriță și în prezent autoare de romane sângeroase, un spirit mai liber; și Lanny, un copil destul de neobișnuit, cu o curiozitate înnăscută pentru natură, cu predilecție pentru cântecele ciudate, un limbaj numai al lui, desen, pictură, un copil inteligent și vesel, dar văzut drept ciudățel de ceilalți. În mixul acesta intervine Pete, artistul local, celebru pe vremuri, care este rugat să-i dea lecții de artă lui Lanny. Între cei doi se înfiripă o prietenie care îi schimbă viața lui Mad Pete, dar care ajunge și motiv de suspiciune când, într-o zi, Lanny dispare.

Am admirat (din nou) puterea lui Max Porter de a te ține cu sufletul la gură în doar câteva pagini printr-o diversitate de elemente: fragmente de text disparate, o mulțime de voci amestecate, imagini, sunete, mirosuri, ritmuri, discrepanțe și simbioze, contraste dintre civilizație și natură, oraș și sat, prezent și trecut, gânduri ascunse și reacții scăpate de sub control, perspective răsturnate, complexitatea sentimentelor, paleta de posibilități.

Pe mine, Lanny m-a lăsat puțin fără suflu, ca după o lovitură puternică, mai ales că nu știam dinainte la ce să mă aștept. Este o carte ce poate părea puțin criptică sau dificil de urmărit, dacă tot ce căutați este un thriller de duminică după-amiază. Dar dacă cele de mai sus v-au atras atenția și, mai ales, dacă v-ați familiarizat deja cu stilul lui Porter din prima lui carte, atunci v-o recomand și pe asta, deocamdată doar în engleză. Nu știu dacă va apărea și în română, poate editurile de la noi ne vor surprinde plăcut. 🙂

Which do you think is more patient, an idea or a hope?

He thinks our souls split off and wander around for a bit, seeing things properly. He thinks we see for the first time how things really work, how close we are to plants, how everything is connected, and we get it, finally, but only for a second. We see shapes and patterns and it’s incredibly beautiful like the best art ever, with maths and science and music and feelings all at once, the whole of everything. And then we just dissolve and become air.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Semn de viață

A trecut aproape un an de când am scris aici ultima dată, lucru de neconceput în urmă cu 3-4 ani, când blogul era un fel de al doilea job. Acum constat că și setările de WordPress s-au schimbat, abia dacă mă mai orientez printre atâtea butoane, comenzi, blocuri și simboluri. Cu toate că nu credeam că o să mai vină vreodată momentul ăsta, mi s-a făcut dor de scris aici. 🙂 Așa că am revenit cu un semn de viață.

Ce am mai făcut între timp? Ei bine, am continuat să citesc, chiar mai mult decât înainte, când și scriam despre asta, am continuat să călătoresc pe ici, pe colo, am continuat să traduc. S-ar zice că nu s-au schimbat prea multe. Și totuși eu, cea de azi, mă simt diferită de cea care eram acum câțiva ani. Cred că, mai ales în ultimul an, m-am întors mai mult și spre interior, dar și spre oameni.

Lucrul ăsta s-a reflectat și în lecturile mele: au fost multe momente când nu am putut să citesc ficțiune și atunci m-am aplecat spre cărțile de non-ficțiune. Găsiți aici o trecere în revistă a titlurilor din aproximativ ultimul an, unele cu steluțe, altele fără, vedeți și voi ce vi se potrivește sau ce vă inspiră.

Am fost mai zgârcită cu notarea pe Goodreads, doar câteva cărți au primit cinci steluțe de la mine în ultima vreme, unul dintre motivele pentru care la sfârșitul lui 2018 nici nu am mai făcut obișnuitul top anual (celelalte motive fiind lipsa de timp și de motivație). Aș vrea totuși să vă atrag atenția asupra a trei titluri care m-au impresionat, din registre și genuri diferite:

18211778

Evadarea imposibilă, de Lena Constante, despre care, când am citit-o, am scris așa:

Cutremurătoare carte! Cutremurătoare chinurile, lipsurile, condițiile inumane și degradante din închisorile comuniste (în cazul de față, cea de la Miercurea-Ciuc), dar și cruzimea torționarilor. În egală măsură, sunt admirabile solidaritatea, voința, puterea spiritului și inventivitatea care le-au ajutat pe deținute să supraviețuiască.

Lena Constante a fost condamnată din considerente politice, pe nedrept, la 12 ani de închisoare. Din aceștia, 8 ani i-a petrecut singură în celulă, fără să aibă dreptul să vorbească cu nimeni, să vadă pe nimeni (în afară de gardieni și anchetatori), să se întindă sau să se așeze pe pat în timpul zilei, în condiții mizere, inumane, fără vești de afară. A rezistat comunicând prin alfabetul lung sau prin morse cu vecinele de celulă și compunând și repetându-și în minte povești și versuri.

Volumul de față descrie experiența ei în următorii patru ani (1957-1961), pe care i-a petrecut în câteva celule mai mari, cu alte deținute de diverse origini și niveluri umane și intelectuale. Lipsurile, umilințele, pedepsele, într-un cuvânt, suferințele continuă, dar de data asta par mai ușoare pentru că le împarte cu celelalte. Solidaritatea, prieteniile legate, poșta clandestină, micile privilegii împărțite (câte un cub de margarină sau o felie mai mare de pâine) o ajută pe naratoare, la fel ca și pe celelalte, să-și îndure viața mai ușor. La acestea, se adaugă poveștile spuse pe rând, care sunt și o modalitate de educare, dar și, mai ales, o modalitate de evadare din cotidian.

O carte care ar trebui citită de oricine se îndoiește de tarele comunismului și de oricine vrea să cunoască istoria propriului popor. Eu o să caut și primul volum, Evadarea tăcută, despre primii opt ani solitari.

23528360

Și cuvintele sunt o provincie, de Adela Greceanu, un volum de poezii de câteva zeci de pagini, care pe mine m-a marcat profund. Cu riscul de a spune un truism, esențele puternice se țin în doze mici. Câteva cuvinte despre ele, amestec de impresii de atunci și de acum:

M-am recunoscut în poeziile Adelei Greceanu la fel ca în proza Laviniei Braniște. Tot o provincială și eu, fizic și sufletește, doar că blocul meu nu era separat printr-o străduță de un cimitir, ci de o piață. 🙂

Poeziile sunt legate între ele nu numai prin atmosferă, ci și prin repetiții de fragmente, idei, cuvinte, formând o mică poveste. Adela scrie despre ea, dar și despre mine, și despre toți aceia care se simt sau, la un moment dat, s-au simțit dezrădăcinați, străini, sensibili la lumea din jur, nedumeriți, obosiți, căutându-și un rost și un eu care să rămână al lor, dar care să se și adapteze.

Mie poeziile ei mi s-au părut atât de frumoase, de oneste și de reale că le-am citit încet, cu atenție, cu pauze între ele, ca să nu se termine prea curând. Volumul ăsta va ocupa un loc aparte în biblioteca mea.

40130367

Grădina de sticlă, de Tatiana Țibuleac, pe care și acum o asociez cu începutul verii trecute, cu minutele furate în timpul zilei, când nu mă puteam dezlipi de carte ca să mă întorc la muncă. Reiau ce scriam atunci:

Când am citit Vara în care mama a avut ochii verzi, m-am gândit că am descoperit o voce originală, care știe nu numai să se joace cu emoțiile, ci și să o facă inteligent, frumos, cu atenție mare pentru limbă și cu talent de povestitor. După un debut literar așa de apreciat, de la Grădina de sticlă aveam așteptări mari, dar mă și temeam în secret că m-ar putea dezamăgi. Nu îmi închipuiam însă că mi se va părea chiar mai bună decât prima carte a Tatianei Țîbuleac și că mă va zdruncina și mai tare.

Povestea unei orfane crescute de o rusoaică aprigă în Chișinău și confruntată cu diverse drame personale, pe fundalul prefacerilor politice și sociale din Republica Moldova, m-a frapat în primul rând prin stil. Din nou am simțit nevoia să subliniez, să citesc cu voce tare diverse pasaje, să o recomand tuturor celor care m-au văzut cu cartea în mână. Mi-a părut rău că nu cunosc alfabetul chirilic ca să pot citi inserțiile din rusă și să mă scufund și mai adânc în atmosferă. Ciocnirea dintre două culturi, două limbi, este atât de intens trăită de protagonistă și are consecințe atât de mari asupra devenirii ei că este egalată numai de ciocnirea dintre viața ei privată de bucurii, limitată la suferințe proprii și ale cartierului, pe de o parte, și viața de orășeancă realizată, de doctor în România, la care visează ca la singura portiță posibilă de scăpare.

Grădina de sticlă este genul de carte pe care simt nevoia să o recitesc periodic, pentru că o singură lectură nu-mi este de ajuns.

Cam atât am avut de spus azi. Hm, și bloggingul ăsta e cam ca mersul pe bicicletă (pe care, apropo, tot astăzi am scos-o prima dată la plimbare după o pauză destul de lungă). Sper să ne mai vedem pe aici. 😉

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Ce am mai citit (11)

Manuscrisul fanariotManuscrisul fanariot, Doina Ruști, Editura Polirom, 2015

Să imaginezi așa o poveste plecând de la un manuscris găsit în arhive. Să recreezi Bucureștiul fanariot, cu toate culorile, mirosurile, intrigile, credințele, interesele și istoriile lui. Să creionezi personaje atât de vii, de autentice, de convingătoare. Să dai senzația cititorilor că pot să vadă, să miroasă, să pipăie și să audă oameni și locuri de acum două-trei sute de ani. Să scoți la lumină cuvinte cu iz vechi, ce dau culoare locală și temporală (am scos o listă întreagă). Să țeși în povești și un pic de vrăjitorie, cât să se înfioare și să se minuneze cititorii. Și, mai presus de orice, să închipui o dragoste așa de puternică, ce acționează ca un fir roșu al întregului roman și conduce încet, dar sigur, la finalul perfect și la explicația titlului. Ei bine, să faci toate astea e mare lucru! Jos pălăria! 5 steluțe de la mine pe GR.

Becoming Myself: A Psychiatrist's MemoirBecoming Myself. A Psychiatrist’s Memoir, Irvin Yalom, tradusă și în română cu titlul Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru, Editura Vellant, traducere de Florin Tudose, 2017

Yalom m-a atras întotdeauna prin conținutul cărților sale, nu prin forma lor. Adică la fiecare roman citit (Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea, Soluția Schopenhauer, Problema Spinoza), mi s-a părut interesantă ideea de a aduce psihologia și filosofia mai aproape de publicul larg prin intermediul unor povești. Nu m-a frapat ca având talent de povestitor, dar am acceptat că scrie un fel de amestec de ficțiune și non-ficțiune, în care informațiile sunt mai importante decât forma de prezentare.

Calatoria catre sineDe asta m-am mirat, citind memoriile lui, că Plânsul lui Nietzsche (parcă) a câștigat un premiu pentru „best fiction”. Probabil și acolo a cântărit mai mult rețeta lui de a combina persoane și evenimente reale cu o posibilă istorie a lor. Ce ar fi fost dacă? În memorii, stilul e același, oarecum sec, serios, prozaic, singurul interes fiind și aici, ca și în romane, subiectul. Din viața lui, m-a mirat relația cu mama, i-am admirat soția – intelectuală, academică, mai puțin faimoasă (cel puțin la noi), l-am invidiat pentru cât a călătorit în lume și am observat atent echilibrul dintre un soi de laudă de sine pentru realizările profesionale și recunoștința față de oamenii care l-au călăuzit sau ajutat într-un fel sau altul să ajungă acolo. Cel mai curioasă am fost să aflu povestea romanelor sale: cum i-au venit ideile, cum le-a scris, ce reacții imediate au avut etc.

E o carte bună pentru fanii lui, pentru că vine să completeze cu detalii personale și profesionale toate cărțile sale să le zic semi-ficționale de până acum. După câteva considerații despre moarte (în general, a celor apropiați și, în cele din urmă, a sa), trage concluzia ușor amară că probabil memoriile sale vor fi și ultima sa carte (Yalom are 86 de ani). Am apreciat exercițiul de sinceritate și păstrez pe listă Privind soarele în față, pe care oricum îmi propusesem s-o citesc.

Eleanor Oliphant Is Completely Fine by Gail HoneymanEleanor Oliphant Is Completely Fine, Gail Honeyman, tradusă și în română cu titlul Eleanor Oliphant se simte excelent, Editura RAO, traducere de Ana Cristina Popa, 2018

Mi-am călcat pe inimă și am scris despre o carte apărută la RAO, deși a trebuit să răscolesc un pic internetul până să găsesc numele traducătoarei, pe care bineînțeles că editura nu l-a menționat pe site. Cu așa un titlu incitant, romanul spune povestea unei tinere asociale, care are un trecut secret și tulburător, și care face eforturi pentru a se vindeca și a-și găsi echilibrul și fericirea. Premisa e foarte bună și este evident de ce așa un subiect ar avea priză la public. La urma urmei, e ușor să ne identificăm măcar pe alocuri cu unele senzații, gânduri, obiceiuri, personaje descrise acolo.

Cartea în sine mi-a plăcut, dar cu rezerve. Adică îi recunosc meritele de a aduce în discuție subiecte foarte importante, precum singurătatea, depresia, alcoolismul, nevoia de terapie (și, evident, nevoia de a avea prieteni în viața ta). Mi-au plăcut mult observațiile lui Eleanor despre scrierea corectă și vocabularul ei bogat, precum și umorul provocat de folosirea inadecvată a unor termeni elevați în conversațiile de zi cu zi.

Pe de altă parte, personajul principal nu m-a convins. Nu mi se pare realist ca o persoană, chiar una care a trecut printr-o dramă ca cea din carte, să fie așa de străină de lumea în care trăiește; atât de nepricepută în relațiile interumane (la 30 de ani); așa de închistată în rutina ei de atâția ani și, mai ales, atât de lipsită de simțul realității în privința poveștii ei de dragoste cu un bărbat necunoscut. În plus, prietenia cu care o înconjoară toți oamenii nou intrați în viața ei mi s-a părut forțată, la fel ca și viteza cu care face progrese la terapie. Dar accept toate astea ca pe o convenție necesară pentru a transmite un mesaj plin de însemnătate și, cum lectura e foarte plăcută și subiectul antrenant, i-am dat 3 steluțe.

Ora de aurOra de aur, Ann Leary, Editura Humanitas, traducere de Irina Bojin, 2015

O carte cumpărată la reduceri, dintr-un impuls, despre care nu știam decât ce citisem pe coperta a doua, și care s-a dovedit o mare surpriză plăcută. Dincolo de viața aparent liniștită a unui sat mic și frumos, în care au loc totuși destule evenimente ca să alunge plictiseala, se ascunde secretul unei alcoolice. Ann Leary excelează în descrierea gândurilor și acțiunilor protagonistei, care devine foarte simpatică cititorului încă de la primele pagini, ca o femeie de succes, inteligentă și plină de umor. Aflăm însă pe parcurs că a trecut printr-un divorț și că s-a confruntat cu problema alcoolului, pe care acum se presupune că a depășit-o. Numai că minte și, în secret, crede ea, continuă să bea singură. Pauzele din memorie provocate de bețiile ei nocturne îi pot aduce probleme. Mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, care pare să aibă de toate – dramă, suspans, umor, subiect interesant, un personaj principal extraordinar, descrieri ale unor peisaje minunate și un stil cel puțin plăcut – și care vorbește despre dragoste, singurătate, familie, prieteni, suspiciuni, negare și (spoiler alert, is it?) reabilitare pentru un final fericit. Tare mi-ar plăcea să o văd ecranizată!

84, Charing Cross Road84, Charing Cross Road, Helene Hanff, Penguin Books, 1990

Nu mi-aș fi închipuit că o carte deschisă absolut întâmplător într-o seară va avea un efect așa de puternic asupra mea. Am citit-o pe nerăsuflate și am dat-o gata extrem de repede, dar gândul la ea a persitat cel puțin câteva zile. Cartea este o colecție de scrisori între o americancă pasionată de cărțile clasice și personalul unei librării britanice, trimise uneori la interval de câteva luni unele de altele și care se întind pe durata multor ani. Cu toate astea, le-am citit cu atâta interes de parcă era cel mai alert roman de acțiune, ba râzând în hohote, ba luptându-mă cu lacrimile. Am adorat personalitatea lui Helene Hanff, care transpare din fiecare scrisoare cu atâta forță, încât vrei și tu, ca cititor după atâția ani, nu numai librarii de atunci, să te împrietenești cu ea. La rândul lor, librarii sunt atât de diferiți, dar simpatici. încât mi-a părut rău că în locul librăriei de odinioară acum a mai rămas doar o placă comemorativă. Din scrisorile lor, afli nu numai despre cărțile pe care le comanda Helene, ci și despre viața în Londra după al Doilea Război Mondial și diversele lipsuri cu care se confruntau englezii, câteva lucruri despre New York, dar mai presus de orice despre umanitate, prietenie, familie, viață și moarte. Cred că va rămâne una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile.

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii