Category Archives: Recenzii

The Subtle Art of Not Giving a F*ck

The Subtle Art of Not Giving a F*ck, de Mark Manson, HarperOne, 2016

O carte care a făcut ceva vâlvă, pentru că autorul, blogger destul de cunoscut, se îndepărtează de tiparul cărților de self-help și promite nu să îndulcească și să aline, ci să spună lucrurile verde în față. Așadar, nu bate aceeași monedă a gândirii pozitive în vederea unei vieți mai bune, ci promovează o filosofie care se bazează pe acceptare și selectare. Un alt element de noutate este limbajul colorat, care, alături de exemple științifice și de umor, contribuie la succesul cărții.

Mie mi-a plăcut la început și mi s-a părut că vine cu o abordare nouă în literatura motivațională (atât cât mă pricep eu, că nu am citit prea multe de genul ăsta). Am avut totuși impresia că, după partea introductivă, foarte haioasă și dinamică, a cam alunecat așa, ușor, în liniile deja întâlnite ale cărților de self-help.

Oricum, per total, a fost o lectură plăcută, chiar dacă sunt puțin dezamăgită că restul cărții nu a fost la fel de bun și de proaspăt ca începutul. Las mai jos câteva citate, ca să vă faceți o idee.

The desire for more positive experience is itself a negative experience. And, paradoxically, the acceptance of one’s negative experience is itself a positive experience.

*

Subtlety #1: Not giving a fuck does not mean being indifferent; it means being comfortable with being different.

*

Subtlety #2: To not give a fuck about adversity, you must first give a fuck about something more important than adversity.

*

I once heard an artist say that when a person has no problems, the mind automatically finds a way to invent some. I think what most people—especially educated, pampered middle-class white people—consider “life problems” are really just side effects of not having anything more important to worry about.

*

Essentially, we become more selective about the fucks we’re willing to give. This is something called maturity. It’s nice; you should try it sometime. Maturity is what happens when one learns to only give a fuck about what’s truly fuckworthy.

*

Negative emotions are a call to action. When you feel them, it’s because you’re supposed to do something. Positive emotions, on the other hand, are rewards for taking the proper action. When you feel them, life seems simple and there is nothing else to do but enjoy it.

*

the value/metric isn’t based on reality: you may feel popular or unpopular, when in fact you have no fucking clue what anybody else really thinks about you. (Side Note: As a rule, people who are terrified of what others think about them are actually terrified of all the shitty things they think about themselves being reflected back at them.)

*

This, in a nutshell, is what “self-improvement” is really about: prioritizing better values, choosing better things to give a fuck about. Because when you give better fucks, you get better problems. And when you get better problems, you get a better life.

*

We don’t always control what happens to us. But we always control how we interpret what happens to us, as well as how we respond.

*

“outrage porn”: rather than report on real stories and real issues, the media find it much easier (and more profitable) to find something mildly offensive, broadcast it to a wide audience, generate outrage, and then broadcast that outrage back across the population in a way that outrages yet another part of the population. This triggers a kind of echo of bullshit pinging back and forth between two imaginary sides, meanwhile distracting everyone from real societal problems. It’s no wonder we’re more politically polarized than ever before.

*

As a teenager, I told everybody that I didn’t care about anything, when the truth was I cared about way too much. Other people ruled my world without my even knowing. I thought happiness was a destiny and not a choice. I thought love was something that just happened, not something that you worked for. I thought being “cool” had to be practiced and learned from others, rather than invented for oneself.

*

in the “free” West, my Russian teacher continued, there existed an abundance of economic opportunity—so much economic opportunity that it became far more valuable to present yourself in a certain way, even if it was false, than to actually be that way. Trust lost its value. Appearances and salesmanship became more advantageous forms of expression. Knowing a lot of people superficially was more beneficial than knowing a few people closely. This is why it became the norm in Western cultures to smile and say polite things even when you don’t feel like it, to tell little white lies and agree with someone whom you don’t actually agree with. This is why people learn to pretend to be friends with people they don’t actually like, to buy things they don’t actually want. The economic system promotes such deception. The downside of this is that you never know, in the West, if you can completely trust the person you’re talking to. Sometimes this is the case even among good friends or family members. There is such pressure in the West to be likable that people often reconfigure their entire personality depending on the person they’re dealing with.

*

Romeo and Juliet is synonymous with “romance” in our culture today. It is seen as the love story in English-speaking culture, an emotional ideal to live up to. Yet when you really get down to what happens in the story, these kids are absolutely out of their fucking minds. And they just killed themselves to prove it! It’s suspected by many scholars that Shakespeare wrote Romeo and Juliet not to celebrate romance, but rather to satirize it, to show how absolutely nutty it was. He didn’t mean for the play to be a glorification of love. In fact, he meant it to be the opposite: a big flashing neon sign blinking KEEP OUT, with police tape around it saying DO NOT CROSS.

*

It’s not about giving a fuck about everything your partner gives a fuck about; it’s about giving a fuck about your partner regardless of the fucks he or she gives. That’s unconditional love, baby.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Hag-Seed, de Margaret Atwood

Hag-Seed, de Margaret Atwood, Hogarth Press, 2016

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă.

Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri:
– o dată, prin povestea principală sau, mai bine zis, cadrul romanului: Felix Phillips, regizor de teatru, este înlăturat de asociatul lui, Tony, cu ajutorul unui politician, Sal, și se auto-exilează într-un orășel, unde își coace ani la rând răzbunarea, la fel ca Prospero;
– a doua oară, prin punerea în scenă a piesei lui Shakespeare în închisoare, cu deținuți ca actori, regizați de Felix sub pseudonim, Mr. Duke (aluzie la Ducele de Milano, la fel cum toate numele, sunt de fapt, aluzii la numele inițiale ale personajelor lui Shakespeare);
– a treia oară, prin înscenarea din spatele spectacolului din închisoare, menită să-i pedepsească pe cei care l-au îndepărtat.

Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, pentru că: trece prin mai multe registre (limbajul ales, îngrijit, intelectual al lui Felix/Duke, față de limbajul brut, needucat, al deținuților); folosește text și metatext, explicând personajele și motivațiile lor, acțiunea și posibilele urmări, astfel încât romanul acesta ar putea fi cu ușurință folosit ca material ajutător de studiu la cursurile de literatură sau de teatru; rescrie textul inițial sub formă de bucăți de rap, pentru a-l aduce în prezent și a-l face accesibil și apropiat și deținuților, cărora le aparține inițiativa în roman, dar și cititorilor reali ai cărții; improvizează recuzită și decoruri și, mai ales, jonglează cu cele trei planuri.

Ar trebui totuși să fac mențiunea că eu, ca absolventă de Litere și interesată și de teorie, am apreciat metatextul, dar este posibil ca pasionații de literatură „convențională” să găsească partea aceasta plictisitoare sau nelalocul ei într-un roman. Eu cred că este interesantă și, așa cum am spus, ca material didactic, dar și pentru că îi ajută și pe cititorii care nu sunt familiarizați cu piesa lui Shakespeare sau au uitat detaliile să-și aducă aminte personajele și acțiunea. În plus, în economia romanului, este plauzibilă pentru că, prin intermediul acestor analize, Felix/Duke îi ajută pe deținuții-actori să înțeleagă, să-și însușească și să joace personajele.

Un lucru pe care l-am apreciat în toate romanele din serie, citite până acum, a fost corespondența dintre povestea lui Shakespeare și povestea modernă, plecând de la numele personajelor și relațiile dintre ele, până la acțiune, sentimente și urmări, cu elementele moderne adăugate pentru a aduce totul în zilele noastre (ca să dau doar câte un exemplu, jocurile video din O paranteză în timp sau șoarecii de laborator și motivația ecologistă din Scorpia). Ei bine, Atwood duce lucrurile și mai departe în Hag-Seed, făcând aluzii amuzante la diferențele acestea culturale și de mentalitate, remarcând, de pildă, că încălzirea globală nu era o preocupare pe vremea lui Shakespeare.

Și ca să zic două vorbe și despre titlul romanului, Hag-Seed este un apelativ jignitor al lui Caliban care, literal, înseamnă sămânță de scorpie, adică o aluzie la faptul că acesta este progenitura unei vrăjitoare. În roman, Felix vine cu ideea (care mi-a plăcut mult și pentru care Atwood a declarat că a folosit Shakespeare Insults Generator) ca deținuții să nu folosească decât înjurături luate din piesă. Prin urmare, într-un context modern, cu pușcăriași de toate națiile și cu tot felul de trecuturi dubioase, discuțiile sunt presărate cu înjurături în limba lui Shakespeare, Hag-Seed fiind cea mai frecventă dintre ele. Asta și pentru că actorii din roman se identifică cel mai mult cu Caliban, monstrul, cel respins de lumea civilizată, cu porniri sălbatice, dar și cu înclinații artistice, ocărât de toată lumea și tânjind după libertate.

O să închei cu o observație și despre Miranda, pentru că nu am zis nimic despre ea. Fiica lui Prospero în piesa lui Shakespeare, crescută pe insulă, aflată constant sub amenințarea lui Caliban și obiect al protecției tatălui său, aceasta își găsește un dublu corespondent în povestea modernă a lui Atwood: pe de o parte, fiica decedată de mică a lui Felix, care îl însoțește permanent în gânduri, aproape ca o fantomă, și pe cealaltă parte, o actriță cam paradoxală, o feministă care înjură, dar și face prăjituri și împletește la andrele, o femeie puternică fizic, care ar putea bate un bărbat, dar care este suficient de sexi și sensibilă și primește propuneri romantice de la mai mulți bărbați în roman.

Da, pe măsură ce mă gândesc la cartea asta și scriu despre ea, îmi dau seama că mi-a plăcut foarte mult, cel mai mult, și că inteligența din spatele construcției și talentul incontestabil de scriitoare al lui Atwood fac din Hag-Seed o lectură de neratat pentru amatorii de literatură / metaliteratură bună. Dacă v-am convins, stați cu ochii pe aparițiile noi editoriale, pentru că romanul urmează să fie publicat și în limba română. Aici găsiți mai multe detalii despre ce a fost deja tradus la Humanits Fiction și ce mai urmează din programul Hogarth Shakespeare. Sper că v-am convins să le încercați!

 

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Sylvie Garcia sau descoperirea exorcizării prin scris

Dacă stați în vreo seară la una dintre terasele din Centrul vechi bucureștean, este posibil să vedeți un bătrân înalt, cu părul alb și zâmbet afabil, ducând un pachet de cărți sub braț. Trece pe la mese și le arată clienților posibil interesați, cu câteva recomandări despre fiecare. Cărțile sunt mereu altele, ceea ce mă face să mă întreb cât de mare o fi fost biblioteca dumnealui, dar mai ales ce fel de viață și de lume e asta în care la bătrânețe ești obligat să-ți vinzi biblioteca puțin câte puțin, ca să supraviețuiești. Aseară am ales dintre exemplarele sale o carte în franceză despre care nu știam nimic: Sainte-Anne, déliez-moi, de Sylvie Garcia (EST, 2010).

Curioasă, am răsfoit-o imediat și am fost bulversată încă de la primele rânduri. Cele puțin peste 200 de pagini înregistrează trăirile autoarei din vremea în care a fost internată în spitalul psihiatric Sainte-Anne (de unde și titlul: Sainte-Anne, eliberează-mă). Disperare, singurătate, teamă, chin, neputință, toate exprimate poetic, sincer, ca (și pentru?) o exorcizare.

L’enfer, c’est soi-même. Sa tête qui refuse de se taire. Plus que de l’enfermement et de l’attachement, je souffre de moi-même. Je n’ai aucune envie, aucun désir. Je suis morte dans ma tête.

Sylvie Garcia vorbește despre tentativele de suicid, despre relația cu personalul spitalului, discuțiile cu psihiatrii și, mai presus de orice, despre gândurile și sentimentele ei din anii în care a fost în derivă, bolnavă, o amenințare pentru propria viață, tânjind după familie, dar fără să fie lăsată să o vadă.

J’étais sans larmes, ayant pleuré des semaines et des semaines, et ma gorge était serrée, si serrée que, parfois, une flaque de silence, seule, envahissait le bureau. Mais là, je me sentais en sécurité, épaulée, entendue, écoutée. Je lui disais tout mon mal-être, l’hiver que j’avais dans le coeur bien plus terrible que ce janvier réel, la tristesse du matin quand je m’éveillais dans cette chambre froide comme une morgue, les soirs où la nuit me parlait de suicide. Et exprimer, même en se faisant violence, surtoût peut-être en se faisant violence, me maintenait du côté de la vie.

Printre fragmentele care recompun timpul petrecut în spitalul psihiatric, sunt inserate scrisorile adresate familiei sau chiar doctorilor, la fel de emoționante și de răscolitoare ca restul cărții, precum și poezii scrise de autoare în perioada aceea. Scrisul este o modalitate de a ieși la liman, de a se povesti atunci când cuvintele nu vor să fie rostite, de a comunica, atunci când prezența familiei și prietenilor nu este permisă.

Chacun sa vie, même si on croise quelqu’un qui pleure, on détourne les yeux, surtoût, ne pas être humain, s’arrêter, parler, réconforter, parce que l’on lit dans les larmes des autres sa propre décomposition et que c’est insupportable. Alors que, parfoit, il suffirait d’une parole, d’un geste, pour apporter l’embellie, le doute qui se lève, la vie qui redevient un peu moins dure. On est avare de son temps, de sa bonté, l’autre n’existe que s’il sourit et surtoût ne dérange pas.

Ce m-a surprins plăcut, atât cât am răsfoit-o (o voi citi pe îndelete cât de curând), este că, deși zilele, lunile, anii de depresie, la o vârstă destul de fragedă, au fost o povară îngrozitoare și o experiență traumatizantă, scriitoarea nu relatează toate acestea pe un ton patetic, afectat, ci cu luciditate și cu puterea pe care ți-o dă introspecția îndelungată. Iar demersul acesta al ei de a se povesti, de a se arăta goală și sinceră, cu toate vulnerabilitățile și fricile ei, mi se pare nu numai un bun exercițiu de exorcizare a tuturor demonilor, ci și o mărturie importantă despre importanța recunoașterii depresiei ca maladie ce trebuie tratată.

Eu sunt tare bucuroasă că întâmplarea mi-a scos în cale această carte, după care probabil îmi voi face curaj să citesc și Demonul amiezii, al lui Andrew Solomon. Un articol (în franceză) despre autoare găsiți aici.

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii