Category Archives: Poezii

Nina Cassian – Poezii

Nina CassianRevenim la poezie, pe care am cam neglijat-o în ultima vreme, nu pentru că nu m-aș mai fi simțit lirică sau sensibilă, ci din varii motive neinteresante aici. Astăzi, câteva versuri de Nina Cassian, poetă, eseistă și traducătoare, autoare de poezii suprarealiste, dar și de versuri pentru copii și inventatoarea limbii sparge. I-am spicuit poeziile, dar mi-ar plăcea să-i citesc memoriile, despre care autoarea spunea:

Consider cele trei carti de amintiri, intitulate „Memoria ca zestre“ un fel de epitaf al propriei mele vieți, acolo am spus tot ceea ce voiam să spun și să amintesc, cu o sinceritate brutală. Notele mele, inclusiv comentariile lor, acoperă o perioadă de câteva decenii. O viață de om. În deplină, neinhibată sinceritate, nu-mi ascund erorile, nu încerc să le camuflez. Nu le cer cititorilor să mă absolve, ci doar SĂ MĂ CUNOASCĂ…

Culoarul din mânecă
Îmi trebuie un loc foarte, foarte ascuns.
Durerea nu se poartă la frunte, la revere.
Poate-o grădină strâmtă cât două echere,
C-un lăutar lemnos, de patru ani neuns.

Nu trebuie să vezi cum cad frumos de sus.
M-acopăr. Nu-i nimeni alături.
O voce de ac, umblătoare prin pături,
Îmi coase harnic zgomotu-n auz.

E gata capul meu de mâine dimineaţă
(Cel pentru clătinat şi purtat sub umbrele)?
O pereche de mâini cu mănuşa pe ele

Aşteaptă, în sertar, să-i umble peste faţă.

Nu vezi că trupul meu nu mai iese de-aici?
Sosiile-n ştafetă vor bate bulevarde,
Aceiaşi ochi, aceleaşi gene sparte
Cu spori prăfoşi ca-n tufe de ferigi.

Cel pentru care am murit va râde.
Prea multe fete somnoroase-n joc.
Aceea-i! Ba aceasta-i!
Îmi trebuie un loc
Foarte ascuns, cât sufletul urât e.

(din volumul La scara 1/1, apărut în 1947)

 

Donna miraculata

De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă

ca hoitul luminând în întuneric.

Nu mi se mai observă fragila mea carcasă,

nici ochiul devenit mai fix şi sferic,

nici zdreanţa mâinilor pe obiecte,

nici mersul, inutil desfigurat de jind,

– ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte,

ca nimbul putregaiului sclipind.

(din volumul Ambitus, apărut în 1969)

Aceasta a doua poezie a fost inclusă într-un top internațional al celor mai frumoase 50 de poezii din ultimii 50 de ani. Detalii aici.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Poezii

Souvenir

Philippe LeotardPe Philipe Léotard îl știți probabil ca actor (printre altele, a jucat în French Connection II și Les Misérables din 1995) și cântăreț (vocea lui răgușită, gravă, îmi aduce un pic aminte de Tom Waits). Bănuiesc că puțini știu că a fost și scriitor, dar eu așa l-am descoperit, probabil chiar dinainte să-i văd filmele sau să-i ascult cântecele. Aveam acasă, în bibliotecă, volumul Portrait de l’artiste au nez rouge, o colecție de poezii și scurte texte lirice, pe care îmi exersam atunci franceza de începătoare.

Căutând acum un titlu printre rafturi, am dat peste volumul de mai sus și am început să-l răsfoiesc, ba amuzându-mă de rândurile subliniate de mine pe vremuri, ba zâmbind la câte un vers frumos. Léotard scrie despre ce știe, adică despre viață, dragoste, cinema, celălalt și sine. Spicuiesc:

Off limits

Je veux t’aimer les yeux

je veux t’aimer le ventre

je veux t’aimer le feu

il faut que rentre

à l’extrémité intérieure

je veux mourir dans les cuisses de ton coeur.

Oh ! loin des limites !

Oh ! être fondu dans l’odeur,

comme un berger !

sau

Epitaphe

à Roger Vadim

Jusqu’ici

j’ai réussi

à ne pas faire

comme tout le monde

mais là : je renonce.

P.S. Excusez les cendres.

Portrait de l'artiste au nez rougeIar pentru cei care nu prea înțeleg sau nu prea gustă franceza, o să mă hazardez, mai mult ca amuzament, să transcriu aici o traducere pe care am încercat-o eu acum mulți ani și pe care am găsit-o ascunsă printre paginile cărții.

Prinsesem deja microbul și, din nu știu ce motiv, am simțit nevoia să o adaptez și să-i fac și un pic de rimă… 🙂

Souvenir

à Claude Lelouche

On voudrait que l’amour qui meurt

soit de mort maléfique

et qu’il tue en partant

ce qui reste de l’autre…

et on lui a pris tant!

 

On lui a pris son ciel

son eau, sa voix basse,

sa houle, son ressac,

après tant de marées,

tant de temps pour ne pas rester

tant de fuites à n’en plus finir

tant de temps pour mourir

de ne pas savoir vivre où on est

 

Je vous dis: „adieu”

comme on dit: „salut!”

comme on dit: „ça va!”

parce que ça n’a pas d’importance…

comme on dit:

„laissez-moi en paix dans la tempête”

comme dirait Poushkine.

(…)

L’homme passé vous fait

un adieu aigre-doux

ce n’était pas mauvais

de mal vivre avec vous

 

Je nous souviens rêvant tous deux…

de mimosas… mers

demi-mots amers…

 

„Poésie” me direz-vous.

 

Amintire

lui Claude Lelouche

Am vrea ca dragostea, murind,

să lase malefice urme

și să ucidă, plecând,

tot ce din celălalt rămâne…

atât de multe i-a luat!

 

I-a luat cerul,

apa, vocea șoptită,

freamătul și spuma valurilor sparte,

după atâtea obstacole

atâta timp – ca să nu rămână

atâtea fugi – de nu se mai termină

atâta timp – ca să moară

din neputința de a trăi într-o doară

 

Îți spun „adio!” la fel

cum aș spune „bună!”

cum aș spune „ce mai faci?”

pentru că nu are importanță…

cum aș spune

„lasă-mă-n pace în furtună”

cum ar spune Pușkin.

(…)

Bărbatul plecând de la tine

își ia un adio dulce-acrișor

n-a fost chiar așa rău

să trăiesc rău cu tine

 

Îmi amintesc cum visam amândoi

mimoze… mare…

jumătăți de cuvinte amare…

 

„Poezie”, vei spune tu.

 

Vă las cu un cântec franțuzesc pe ritmuri de tango și cu timbrul aparte al lui Philippe Leotard:

1 Comment

Filed under Citate, Lecturi, Poezii

Glezne fragile

Of, ce ți-e și cu tehnica asta! Am mutat blogul pe un alt server și am pierdut ultima postare, cu tot cu comentariile voastre, așa că mă văd nevoită să o reiau, din amintiri. Să-mi fie învățătură de minte de acum încolo, ca să-mi fac un backup măcar pentru text… Apelez așadar la răbdarea și înțelegerea voastră, iar dacă aveți timp și chef, poate lăsați din nou la comentarii versurile de data trecută (sau altele noi), că mi-ar părea rău să rămână pierdute.

Așadar, spuneam că o discuție recentă despre soarta poeziei pe bloguri și un zvon despre o încercare de a resuscita poezia mi-au dat ideea să public periodic aici câteva dintre versurile mele preferate. Nu e o noutate, am mai făcut asta în rubrica Mozaic, pe care vă invit să o vizitați cu ocazia asta, dar m-am gândit să îmi fac din asta un obicei săptămânal sau măcar lunar. Autorii și titlurile rămân de hotărât de la caz la caz, dar startul l-am dat cu un poet drag mie: Marin Sorescu.

După cum am scris și mai sus, dacă aveți poezii care v-au emoționat la un moment dat sau poeți pe care îi îndrăgiți, poate facem câte un dialog în versuri de fiecare dată. Eu aș fi tare curioasă să descopăr și altceva. Iar dacă nu citiți de obicei poezie, nu vă transmite nimic, vi se pare plictisitoare sau dificilă (s-au mai văzut cazuri, nu vă impacientați), atunci mai dați-i o șansă, cine știe, poate vă veți găsi aici poeții de suflet. 😉

Glezne fragile

Unde rămăsesem? La glezne fragile.
Da, din cauza lor
Pretinzi că nu poți schia.
Gleznele fragile mă-nnebunesc,
Îmi plac foarte mult.
Ce bine te țin pe picioare,
Dreaptă, sveltă, cu mers frumos,
Când vii spre mine
Prin zăpadă, vibrând la fiecare fulg.
Faci atingere cu fulgii.
Transmiți fiori în toată masa de zăpadă
Din cer. Uită-te, e ca o saltea descusută cerul.
Cine s-o fi tăvălind deasupra?
(Cred că tot noi).
Tolăniţi pe forţele naturii, pe fenomenul natural.
Fenomen natural pe fenomen natural.

Măzăriche pe licheni. Îţi place cum sună?
„Sună a iarnă”. Ai văzut sarea izvorind din mine,
Ca o bură de ploaie. La polul nord transpiraţia
S-ar fi prefăcut în măzăriche. „Parcă numai acolo!”
Emoţia de la polul nord.
Nu, de la polul opus.
Eu sunt polul opus nr.34.
(Aşa zicea un compozitor).
Autor de opusuri numerotate.
34 îi place lui cel mai mult.
Suntem ca doi pinguini mergând stângaci prin zăpadă la
Poale de Polul nord. Pe gheţuş.
„Ba suntem ditamai iceberguri”.
Alunecând unul în braţele celuilalt, încotoşmănaţi
În sentimente călduroase.
„Bine că ne-a apucat amorul iarna,
Avem încălzire centrală.
La vară, ar fi fost prea cald”.
Eşti o prezenţă luminoasă.
Chiar şi în zăpadă, tot tu dai
Lumina.
Eu sunt primul (Şi ultimul
Că nu mai las pe nimeni)
Cel mai mult mă impresionează la tine
Calmul ochilor mari şi calmul pielii –
Dacă pot spune astfel.
„Poţi”. Azi mâinile mele sunt foarte aspre.
Dar au şi ele calmul lor. Eşti ca o marmură
Care-a fost la mare astă-vară.
„Am fost”. „Cu cine?”. „Cu întreaga carieră”.
Şi sânii – sunt de tăiat respiraţia cu ei.
Eu sunt numai tăieturi.

Glezne fragile, Marin Sorescu

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Poezii

Elegie târzie

de George Moise

Dacă n-aș fi departe, legat, sărac și bătrân
Despuiat, ți-aș da foc să-ți dansez în jur roată
Altar, stâlp totemic te-aș face. Și templu păgân!
Psalmi, mantre, nasheeduri, plecat să-ți îngân.
O lume aș clădi, într-o zi, să ți se-nchine toată.

Dacă n-aș fi legat și sărac, bătrân și departe
Din zori până-n nori, din amurg până-n carne
Cu sânii tăi dârzi m-aș lupta drept, parte-n parte
Pe tot sau nimic, pe viață lingavă sau nobilă moarte.
Și trânta, odată cu trupul, și lumea-ți răstoarne!

Dacă n-aș fi sărac și bătrân, departe, legat,
Cu arse săruturi ți-aș biciui coapsa.
Pe un pat de prințesă, din fier alb, forjat.
Tortură și caznă, topite-n prelung tremurat,
Dulci spasme, fiori și oftaturi să-ți fie pedeapsa.

Dacă n-aș fi bătrân și legat, departe, sărac,
Pe viață călări, la galop ne-nșeuat te-aș lua mâine
Acasă va fi peste tot. Nicăieri, tot acasă. Iatac?
La ce bun? Nomazii ca noi n-au decât bivuac.
Și toată averea ne fie o plajă, o kanga și-un câine.

Leave a Comment

Filed under Poezii

Mad Girl’s Love Song, by Sylvia Plath

Sylvia PlathI shut my eyes and all the world drops dead;

I lift my lids and all is born again.

(I think I made you up inside my head.)

The stars go waltzing out in blue and red,

And arbitrary blackness gallops in:

I shut my eyes and all the world drops dead.

I dreamed that you bewitched me into bed

And sung me moon-struck, kissed me quite insane.

(I think I made you up inside my head.)

God topples from the sky, hell’s fires fade:

Exit seraphim and Satan’s men:

I shut my eyes and all the world drops dead.

I fancied you’d return the way you said,

But I grow old and I forget your name.

(I think I made you up inside my head.)

I should have loved a thunderbird instead;

At least when spring comes they roar back again.

I shut my eyes and all the world drops dead.

(I think I made you up inside my head.)

2 Comments

Filed under Poezii