Category Archives: Lecturi

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, Editura Pandora M, 2017, traducere din engleză de Mihaela Buruiană

Am așteptat așa de mult apariția asta editorială că nici nu știu cu ce să încep acum, iar bucuria și emoția îmi răvășesc toate gândurile. :))

Haideți mai întâi să vă zic că este o carte foarte frumoasă, emoționantă, complexă, poetică, despre un tată și cei doi băieți ai săi și felul în care fac ei față durerii la moartea soției, respectiv a mamei. Romanul de debut al lui Max Porter, descris pe coperta a doua drept „poem în proză, fabulă polifonică și eseu despre durere”, a primit recunoaștere și premii (printre care premiul Dylan Thomas în 2016) în Marea Britanie și în lume și a fost tradus în peste 20 de limbi. În plus, se pare că va fi și ecranizat (drepturile au fost achiziționate de Pulse Films) – o informație care și pentru mine a fost o noutate și abia aștept să văd cum vor transpune în film atmosfera și limbajul din carte.

Despre Durerea e o făptură înaripată în sine, adică despre subiect, personaje, limbaj și mesaj, am povestit mai multe aici. În același articol veți găsi și un citat din vocea magnificului Kra și un video cu autorul citind primele pagini (merită văzut pentru cât de simpatic e Max Porter și pentru accentul lui fain).

După introducerea asta în subiect, să vă zic un pic și despre fața nevăzută a lucrurilor, mai exact despre munca de traducere la această poveste pe cât de scurtă, pe atât de profundă și memorabilă. Fiindcă motivul real și ascuns (?) al așteptării mele înfrigurate este nu numai că mi-a plăcut mult cartea și eram nerăbdătoare să fie accesibilă și publicului român nevorbitor de limbă engleză, ci și că mie mi-a revenit misiunea (sinucigașă, aș zice eu :D) de a încerca să redau în română frumusețea, tristețea, haosul, umorul, dragostea și duioșia din acest poem în proză. Dincolo de trăiri și senzații, veți recunoaște, sper, diverse elemente lingvistice care pe mine m-au făcut să-l admir enorm pe autor pentru inteligență, cultură și talent (și să-mi smulg părul din cap încercând să le înțeleg pe toate și să le redau cât mai inspirat). Așadar, rândurile cărții sunt presărate cu intertextualitate (versuri de Emily Dickinson, un personaj împrumutat de la Ted Hughes, aluzii literare și culturale etc.), jocuri de cuvinte, ritmuri, rime, invenții lexicale, onomatopee și aliterații.

Pe cât de complexă și dificilă a fost munca la Durerea este o făptură înaripată, pe atât de bogată a fost experiența în sine. Cu ocazia asta am învățat că, acolo unde efectul dorit este mai important decât lucrurile spuse, traducătorul are o libertate destul de mare de creație, inovație și joc; că textul se poate citi în mai multe chei și nu este obligatoriu să-i dai cititorului mură-n gură toate informațiile – cine vrea să citească în profunzime le va căuta singur; și că satisfacția de a ține în mână rezultatul multor luni de muncă și așteptare este neprețuită. (Pentru restul există Mastercard. :-)) Dacă vă place ce a ieșit, meritul este în parte și al redactorei, Domnica Drumea, care s-a aplecat cu mintea ei de poetă asupra unui text profund liric și a îmbunătățit, acolo unde a fost nevoie, traducerea mea.

Eu sper să vă fi stârnit curiozitatea și să căutați cartea, s-o citiți, s-o trăiți, s-o savurați și apoi să veniți să-mi spuneți și mie cum vi s-a părut.

P.S. 

Aici găsiți și poezia pe care el i-o citește soției la finalul cărții.

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James, Editura Litera, 2016, traducere și note de Ciprian Șiulea

Încă un roman care a câștigat premiul Man Booker (în 2015) și primul de un autor jamaican pe care îl citesc eu. Este o carte grea, complexă pentru că este lungă (aproximativ 650 de pagini) și are multe personaje, ale căror voci tot alternează pe parcursul romanului (o listă cu acestea este foarte util plasată la începutul cărții), dar și pentru că abordează multe tematici, de la bandele mafiote care își dispută supremația în ghetourile Jamaicăi la politica celor două partide și amestecul Companiei (CIA), de la tentativa de asasinare a Cântărețului (Bob Marley), care constituie și pretextul cărții, la mitul creat în jurul lui, de la droguri, arme și intimidare la speranța și eforturile unei jamaicance de a primi o viză și a pleca în SUA, de la limbajul greu de înțeles și de tradus din ghetoul jamaican la monologul interior sau la reflecțiile americanilor cu un rol, fie și de observatori, în toată povestea.

Personajele, șefi de bandă sau simpli membri, femei puternice sau sfâșiate de conflicte interioare, agenți CIA sau jurnaliști americani în trecere, sunt memorabile și unele de-a dreptul savuroase și, chiar dacă acțiunea este destul de greu de urmărit pe alocuri și se ramifică până în SUA, în New York, Bronx, Miami, și se detaliază și chiar devine repetitivă la un moment dat, reușește să te atragă și să te țină captiv câteva sute de pagini. Cartea este interesantă, plină de informații despre istoria Jamaicăi, despre care nu știam nimic, iar atmosfera de ghetou și viața bandelor mafiote este, din punctul meu de vedere, cea mai colorată și mai autentică. Dintre personaje, mi-au plăcut cameleonica Nina Burgess/Kim Clarke/Dorcas Palmer/Millicent Segree, dar și Papa Lo, șeful unei dintre bande.

De remarcat munca imensă de traducere a lui Ciprian Șiulea, care a trebuit să redea registre diferite de limbă și să se muleze pe specificul fiecărui personaj, într-o carte de mari dimensiuni și de o asemenea complexitate. După aceste câteva impresii, vă las și câteva citate și, dacă v-am stârnit interesul, vă invit la lectură:

Ghetoul e un miros. Uneori e ceva dulce: pudră de talc cu care femeile se dau pe piept. Apă de colonie Old Spice, English Leather sau Brut. Prospeţimea unei capre tăiate de curând, piperul şi ardeiul iute din supa de cap de capră. Substanţe chimice înţepătoare din detergent, unt de cacao, fenol, lavandă din săpun, pişat fermentat şi căcat învechit care se preling pe marginea străzii. Ardei iute iar, de la puiul picant. Cordit de la un pistol cu care s-a tras de curând, fierul din sângele închegat al unei crime stradale, rămas acolo şi după ce cadavrul a fost luat. Mirosul poartă cu el amintirea sunetului, care e şi el prezent. Reggae, catifelat şi sexy, dar şi brutal şi simplu ca blues-ul delta supersărac şi superpur. Din această tocană de ardei iute, sânge de om împuşcat, apă curgătoare şi ritmuri line provine Cântăreţul, un sunet care pluteşte, dar şi un om amărât viu, care e mereu şi acolo unde s-a născut, nu doar acolo unde se află.

Lucrul pe care ar fi trebuit să-l spun, lucrul pe care voiam să-l spun e că nu nelegiuirea mă deranjează. Adică, mă deranjează și pe mine ca pe oricine altcineva. Așa cum mă deranjează inflația, nu o simt efectiv, dar știu că mă afectează. Nu nelegiuirea efectivă mă face să vreau să plec, ci posibilitatea ca asta să se întâmple oricând, în orice clipă, poate chiar în minutul următor. Că s-ar putea să nu se întâmple niciodată, dar eu să mă gândesc că poate să se întâmple în orice clipă din următorii zece ani. Chiar dacă nu se va întâmpla niciodată, ideea e că eu o să aștept asta, și așteptarea e la fel de rea, pentru că în Jamaica nu poți să faci altceva decât să aștepți să ți se întâmple ceva. Asta se aplică și la lucrurile bune. Nu trebuie decât să le aștepți.

Cântărețul mi-a zis odată, Papa, cum poți să fii un mare boss când îți faci atâtea griji? Nu i-am spus că să fii șef înseamnă să-ți faci griji. Odată ce ajungi pe vârful muntelui, toată lumea poate să te atace. Io știu că Cântărețul știe că mulți oameni îl urăsc, da’ mă întreb dacă știe ce formă ia ura asta. Fiecare om are ceva de spus, da’ cei acre urăsc cel mai tare sunt mai răi ca el. Baștanu de la tribunal a zis că el a citit absolut fiecare chestie scrisă vreodată de Eldridge Cleaver și și-a tras o diplomă șmecheră doar ca să facă din pricăjitu’ ăla pe jumate alb vocea eliberării negrilor.

Gratiile zic n-ai pe unde să ieși, încetează și liniștește-te și dacă ai cumva de gând să călătorești mai bine intră în capu’ tău și spune-i să înceapă să călătorească. Probabil așa ajung oamenii să citească cărți pe care probabil altfel nu le-ar citi,și să scrie cărți la fel. Da’ gratiile mai zic și nimeni nu poate să intre înăuntru și să oprească învățatu’, așa că poate învățatu’ e o vizită în capu’ tău și poate o închisoare îți face sufletu’ să fie liniștit ca să fii pregătit să asculți, pentru că domnilor, nimeni – dar absolut nimeni – nu poate să învețe nimic dacă nu e pregătit să asculte.

12 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie

Purple Hibiscus, de Chimamanda Ngozi Adichie, Harper Perennial, 2005, apărută și în română la Editura RAO, 2011, traducere de Melania-Maria Goja

Am scris foarte puțin pe aici în ultimul timp și nu știu dacă o să revin în viitorul apropiat la gânduri mai bune, dar am simțit nevoia să întrerup pauza asta de consemnat cu câteva rânduri despre o carte care mi-a plăcut mult. Odată ce m-am hotărât să o citesc, am început să mă tot „împiedic”, ca din senin, de știri, articole și filmulețe despre autoarea de origine nigeriană, cunoscută feministă și scriitoare premiată. Dacă sunteți curioși, puteți urmări mai jos conferința TED în care vorbește foarte bine, frumos, inteligent și cu umor despre feminism. Vor fi 30 de minute petrecute cu folos!

Revenind la cartea de mai sus, subiectul abordat și stilul scriitoarei au fost de ajuns ca să mă convingă să-i caut și celelalte romane: Half of a Yellow Sun / Jumătate de soare galben, apărut tot la RAO, în traducerea Justinei Bandol, ca să aflu mai multe despre istoria Nigeriei, și Americanah, care cred că va apărea anul ăsta și în română și care abordează tema imigranților nigerieni în America.

Hibiscus purpuriu este despre o familie formată din tatăl puternic și bogat, dar habotnic și extrem de strict cu ai lui, cărora le impune numeroase restricții religioase și disciplinare; mama supusă care, în ciuda bătăilor dure aplicate de soț și a sarcinilor pierdute din cauza aceasta, îi este recunoscătoare că a păstrat-o ca singură soție; fiul și fiica, ambii crescuți cu program strict de lecții și de petrecere a timpului, cu teama de eșec, de bătaie, de dezamăgire a figurii paternale. Pe fundalul unei lovituri de stat militare și al tulburărilor politice, în scenă apare diversitatea sub forma unei mătuși și a familiei ei. Cei doi copii au ocazia să petreacă doar câteva zile departe de casă, dar acestea sunt suficiente pentru ca ei să vadă că încrederea și veselia sunt factori de motivare mai puternici decât teama și strictețea. De aici, lucrurile se vor schimba radical, deși nu peste noapte, iar procesul întreg de acomodare, de conștientizare, de „trezire” la o altă realitate și de însușire a principiilor acesteia este descris cu finețe și atenție la detalii. Floarea din titlu este un simbol al acestei diversități, florile purpurii plantate în curtea casei părintești, printre atâtea flori roz, amintindu-le copiilor că există o altfel de viață, mai bună.

Mi-a plăcut mult cum scrie Chimamanda Ngozi Adichie, opunând credința tradițională în zeii și ritualurile africane, renegate de cei care au îmbrățișat credința catolică a albilor, și restricțiile religiei mai noi, pentru ca apoi să îmbine preceptele catolice și cântecele africane; arătând fața severă, crudă, neiertătoare și de neiertat a tatălui, dar și calitățile și slăbiciunile lui, printre care și dragostea (prost înțeleasă și manifestată) față de familie; însoțindu-ne prin transformările din mintea și comportamentul fiicei, de la teama, rușinea și timiditatea inițiale, la deschiderea spre alți oameni și spre veselia din familia mătușii, până la prietenia și chiar dragostea purtată acestora și preotului; presărând povestea din prim-plan cu idei, fapte și mentalități din Nigeria, despre rolul femeii, credințe, mâncăruri, obiceiuri, peisaje și tot felul de lucruri care ne fac cunoscută, chiar dacă indirect, o realitate, o istorie și o lume despre care nu știam mare lucru; în fine, știind să lege atât de bine cuvintele încât să sperie, să aline, să emoționeze și chiar să amuze pe tot parcursul celor peste 300 de pagini.

“But you are a woman. You do not count.”

==========

I looked at Jaja and wondered if the dimness in his eyes was shame. I suddenly wished, for him, that he had done the ima mmuo, the initiation into the spirit world. I knew very little about it; women were not supposed to know anything at all, since it was the first step toward the initiation to manhood.
==========

Mama had greeted him the traditional way that women were supposed to, bending low and offering him her back so that he would pat it with his fan made of the soft, straw-colored tail of an animal. Back home that night, Papa told Mama that it was sinful. You did not bow to another human being. It was an ungodly tradition, bowing to an Igwe. So, a few days later, when we went to see the bishop at Awka, I did not kneel to kiss his ring. I wanted to make Papa proud. But Papa yanked my ear in the car and said I did not have the spirit of discernment: the bishop was a man of God; the Igwe was merely a traditional ruler.
==========

Papa watched as we all sat down at the table, and then started grace. It was a little longer than usual, more than twenty minutes, and when he finally said, “Through Christ our Lord,” Aunty Ifeoma raised her voice so that her “Amen” stood out from the rest of ours. “Did you want the rice to get cold, Eugene?” she muttered. Papa continued to unfold his napkin, as though he had not heard her.
==========
“Being defiant can be a good thing sometimes,” Aunty Ifeoma said. “Defiance is like marijuana—it is not a bad thing when it is used right.”
==========
It was what Aunty Ifeoma did to my cousins, I realized then, setting higher and higher jumps for them in the way she talked to them, in what she expected of them. She did it all the time believing they would scale the rod. And they did. It was different for Jaja and me. We did not scale the rod because we believed we could, we scaled it because we were terrified that we couldn’t.
==========
There are people, she once wrote, who think that we cannot rule ourselves because the few times we tried, we failed, as if all the others who rule themselves today got it right the first time. It is like telling a crawling baby who tries to walk, and then falls back on his buttocks, to stay there. As if the adults walking past him did not all crawl, once.

Pentru mine, Hibiscus purpuriu a fost o carte de 5 steluțe pe Goodreads, o descoperire fericită și, vorba filmului, începutul unei frumoase prietenii. 🙂 Sper că v-am trezit interesul și vouă pentru romanele acestei autoare, iar dacă vă atrag mai degrabă non-ficțiunea și tema feminismului, la tânăra editură Black Button Books a apărut în 2016 volumul Feminist(ă), feminiști, în traducerea Ancăi Dumitrescu. La bună (re)citire!

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii