Category Archives: Lecturi

Hag-Seed, de Margaret Atwood

Hag-Seed, de Margaret Atwood, Hogarth Press, 2016

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă.

Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri:
– o dată, prin povestea principală sau, mai bine zis, cadrul romanului: Felix Phillips, regizor de teatru, este înlăturat de asociatul lui, Tony, cu ajutorul unui politician, Sal, și se auto-exilează într-un orășel, unde își coace ani la rând răzbunarea, la fel ca Prospero;
– a doua oară, prin punerea în scenă a piesei lui Shakespeare în închisoare, cu deținuți ca actori, regizați de Felix sub pseudonim, Mr. Duke (aluzie la Ducele de Milano, la fel cum toate numele, sunt de fapt, aluzii la numele inițiale ale personajelor lui Shakespeare);
– a treia oară, prin înscenarea din spatele spectacolului din închisoare, menită să-i pedepsească pe cei care l-au îndepărtat.

Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, pentru că: trece prin mai multe registre (limbajul ales, îngrijit, intelectual al lui Felix/Duke, față de limbajul brut, needucat, al deținuților); folosește text și metatext, explicând personajele și motivațiile lor, acțiunea și posibilele urmări, astfel încât romanul acesta ar putea fi cu ușurință folosit ca material ajutător de studiu la cursurile de literatură sau de teatru; rescrie textul inițial sub formă de bucăți de rap, pentru a-l aduce în prezent și a-l face accesibil și apropiat și deținuților, cărora le aparține inițiativa în roman, dar și cititorilor reali ai cărții; improvizează recuzită și decoruri și, mai ales, jonglează cu cele trei planuri.

Ar trebui totuși să fac mențiunea că eu, ca absolventă de Litere și interesată și de teorie, am apreciat metatextul, dar este posibil ca pasionații de literatură „convențională” să găsească partea aceasta plictisitoare sau nelalocul ei într-un roman. Eu cred că este interesantă și, așa cum am spus, ca material didactic, dar și pentru că îi ajută și pe cititorii care nu sunt familiarizați cu piesa lui Shakespeare sau au uitat detaliile să-și aducă aminte personajele și acțiunea. În plus, în economia romanului este plauzibilă pentru că, prin intermediul acestor analize, Felix/Duke îi ajută pe deținuții-actori să înțeleagă, să-și însușească și să joace personajele.

Un lucru pe care l-am apreciat în toate romanele din serie, citite până acum, a fost corespondența dintre povestea lui Shakespeare și povestea modernă, plecând de la numele personajelor și relațiile dintre ele, până la acțiune, sentimente și urmări, cu elementele moderne adăugate pentru a aduce totul în zilele noastre (ca să dau doar câte un exemplu, jocurile video din O paranteză în timp sau șoarecii de laborator și motivația ecologistă din Scorpia). Ei bine, Atwood duce lucrurile și mai departe în Hag-Seed, făcând aluzii amuzante la diferențele acestea culturale și de mentalitate, remarcând, de pildă, că încălzirea globală nu era o preocupare pe vremea lui Shakespeare.

Și ca să zic două vorbe și despre titlul romanului, Hag-Seed este un apelativ jignitor al lui Caliban care, literal, înseamnă sămânță de scorpie, adică o aluzie la faptul că acesta este progenitura unei vrăjitoare. În roman, Felix vine cu ideea (care mi-a plăcut mult și pentru care Atwood a declarat că a folosit Shakespeare Insults Generator) ca deținuții să nu folosească decât înjurături luate din piesă. Prin urmare, într-un context modern, cu pușcăriași de toate națiile și cu tot felul de trecuturi dubioase, discuțiile sunt presărate cu înjurături în limba lui Shakespeare, Hag-Seed fiind cea mai frecventă dintre ele. Asta și pentru că actorii din roman se identifică cel mai mult cu Caliban, monstrul, cel respins de lumea civilizată, cu porniri sălbatice, dar și cu înclinații artistice, ocărât de toată lumea și tânjind după libertate.

O să închei cu o observație și despre Miranda, pentru că nu am zis nimic despre ea. Fiica lui Prospero în piesa lui Shakespeare, crescută pe insulă, aflată constant sub amenințarea lui Caliban și obiect al protecției tatălui său, aceasta își găsește un dublu corespondent în povestea modernă a lui Atwood: pe de o parte, fiica decedată de mică a lui Felix, care îl însoțește permanent în gânduri, aproape ca o fantomă, și pe cealaltă parte, o actriță cam paradoxală, o feministă care înjură, dar și face prăjituri și împletește la andrele, o femeie puternică fizic, care ar putea bate un bărbat, dar care este suficient de sexi și sensibilă și primește propuneri romantice de la mai mulți bărbați în roman.

Da, pe măsură ce mă gândesc la cartea asta și scriu despre ea, îmi dau seama că mi-a plăcut foarte mult, cel mai mult, și că inteligența din spatele construcției și talentul incontestabil de scriitoare al lui Atwood fac din Hag-Seed o lectură de neratat pentru amatorii de literatură / metaliteratură bună. Dacă v-am convins, stați cu ochii pe aparițiile noi editoriale, pentru că romanul urmează să fie publicat și în limba română. Aici găsiți mai multe detalii despre ce a fost deja tradus la Humanits Fiction și ce mai urmează din programul Hogarth Shakespeare. Sper că v-am convins să le încercați!

 

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Sylvie Garcia sau descoperirea exorcizării prin scris

Dacă stați în vreo seară la una dintre terasele din Centrul vechi bucureștean, este posibil să vedeți un bătrân înalt, cu părul alb și zâmbet afabil, ducând un pachet de cărți sub braț. Trece pe la mese și le arată clienților posibil interesați, cu câteva recomandări despre fiecare. Cărțile sunt mereu altele, ceea ce mă face să mă întreb cât de mare o fi fost biblioteca dumnealui, dar mai ales ce fel de viață și de lume e asta în care la bătrânețe ești obligat să-ți vinzi biblioteca puțin câte puțin, ca să supraviețuiești. Aseară am ales dintre exemplarele sale o carte în franceză despre care nu știam nimic: Sainte-Anne, déliez-moi, de Sylvie Garcia (EST, 2010).

Curioasă, am răsfoit-o imediat și am fost bulversată încă de la primele rânduri. Cele puțin peste 200 de pagini înregistrează trăirile autoarei din vremea în care a fost internată în spitalul psihiatric Sainte-Anne (de unde și titlul: Sainte-Anne, eliberează-mă). Disperare, singurătate, teamă, chin, neputință, toate exprimate poetic, sincer, ca (și pentru?) o exorcizare.

L’enfer, c’est soi-même. Sa tête qui refuse de se taire. Plus que de l’enfermement et de l’attachement, je souffre de moi-même. Je n’ai aucune envie, aucun désir. Je suis morte dans ma tête.

Sylvie Garcia vorbește despre tentativele de suicid, despre relația cu personalul spitalului, discuțiile cu psihiatrii și, mai presus de orice, despre gândurile și sentimentele ei din anii în care a fost în derivă, bolnavă, o amenințare pentru propria viață, tânjind după familie, dar fără să fie lăsată să o vadă.

J’étais sans larmes, ayant pleuré des semaines et des semaines, et ma gorge était serrée, si serrée que, parfois, une flaque de silence, seule, envahissait le bureau. Mais là, je me sentais en sécurité, épaulée, entendue, écoutée. Je lui disais tout mon mal-être, l’hiver que j’avais dans le coeur bien plus terrible que ce janvier réel, la tristesse du matin quand je m’éveillais dans cette chambre froide comme une morgue, les soirs où la nuit me parlait de suicide. Et exprimer, même en se faisant violence, surtoût peut-être en se faisant violence, me maintenait du côté de la vie.

Printre fragmentele care recompun timpul petrecut în spitalul psihiatric, sunt inserate scrisorile adresate familiei sau chiar doctorilor, la fel de emoționante și de răscolitoare ca restul cărții, precum și poezii scrise de autoare în perioada aceea. Scrisul este o modalitate de a ieși la liman, de a se povesti atunci când cuvintele nu vor să fie rostite, de a comunica, atunci când prezența familiei și prietenilor nu este permisă.

Chacun sa vie, même si on croise quelqu’un qui pleure, on détourne les yeux, surtoût, ne pas être humain, s’arrêter, parler, réconforter, parce que l’on lit dans les larmes des autres sa propre décomposition et que c’est insupportable. Alors que, parfoit, il suffirait d’une parole, d’un geste, pour apporter l’embellie, le doute qui se lève, la vie qui redevient un peu moins dure. On est avare de son temps, de sa bonté, l’autre n’existe que s’il sourit et surtoût ne dérange pas.

Ce m-a surprins plăcut, atât cât am răsfoit-o (o voi citi pe îndelete cât de curând), este că, deși zilele, lunile, anii de depresie, la o vârstă destul de fragedă, au fost o povară îngrozitoare și o experiență traumatizantă, scriitoarea nu relatează toate acestea pe un ton patetic, afectat, ci cu luciditate și cu puterea pe care ți-o dă introspecția îndelungată. Iar demersul acesta al ei de a se povesti, de a se arăta goală și sinceră, cu toate vulnerabilitățile și fricile ei, mi se pare nu numai un bun exercițiu de exorcizare a tuturor demonilor, ci și o mărturie importantă despre importanța recunoașterii depresiei ca maladie ce trebuie tratată.

Eu sunt tare bucuroasă că întâmplarea mi-a scos în cale această carte, după care probabil îmi voi face curaj să citesc și Demonul amiezii, al lui Andrew Solomon. Un articol (în franceză) despre autoare găsiți aici.

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Ce am mai citit (9)

Și iar n-am avut timp de scris, și iar mă trage blogul de mânecă să-l mai bag și pe el în seamă, și iar mă simt vinovată că dintr-un mare hobby a ajuns, săracul de el, să cerșească atenție, și iar sper să mă revanșez cu o sinteză rapidă, rapidă. Timp de citit am avut, în schimb. Cum altfel? (De unde trag concluzia că întotdeauna e mai interesant să citesc ce scriu alții decât să scriu eu. :p Nu am vocație, dom’le, ce să fac?) Să zic, așadar, câteva cuvinte despre ultimele cărți cu care m-am delectat în ultima vreme.

The Easter Parade by Richard YatesThe Easter Parade, de Richard Yates, Methuen Publishing (apărută și în română cu titlul Parada de Paște, la Editura Litera, Colecția Clasici moderni, traducere de Irina Negrea)

De Richard Yates cred că m-am „îndrăgostit” încă de la Revolutionary Road. Romanul ăla, așa indigest cum e el, pentru că te pune față în față cu propriii demoni, cu teama de ratare, cu întrebări existențiale de genul: dar dacă nu sunt destul de bun? dacă am ratat deja niște șanse?, mi-a plăcut enorm tocmai pentru că ăsta e scopul unei cărți bune de idei: să te răscolească, să te facă să gândești, să schimbe ceva în tine. După aceea, a urmat Eleven Kinds of Lonelines, o colecție de povestiri pe aceleași teme, care m-au surprins cu registrele diferite și cu talentul lui Yates de a concentra în câteva pagini teme explorabile în sute.
The Easter Parade e tot despre ratare, singurătate, căsnicii eșuate, mult alcool, multe țigări, personaje care se consumă și se pierd fie în mariaje tradiționale și vieți banale în provincie, fie în căutarea permanentă a unui scop în viață, a unor trăiri autentice, în fuga de trecut și familie, cu toate tarele lor. Cele două surori sunt cât se poate de diferite, una ajungând o copie fidelă a mamei și a soacrei ei, îndurând cu resemnare o viață rea și plicticoasă și înecându-și amarul în alcool; cealaltă fuge tocmai de asta, de legăturile cu familia, de povara grijilor, de posibilitatea ca acestea să-i afecteze viața, dar, deși pare un spirit liber, o feministă, un model de succes, nu este la adăpost nici de suferință, nici de singurătate. Finalul cărții a fost ca o lovitură în moalele capului și m-am bucurat că, printre atâtea ratări, deziluzii, frici și singurătăți, mai există o speranță în persoana lui Peter.

The Spinoza Problem by Irvin D. YalomThe Spinoza Problem, de Irvin D. Yalom, Basic Books, 2012 (apărută și în română cu titlul Problema Spinoza, Editura Vellant, 2012, traducere de Alex Moldovan)

Fără să fie un mare talent literar, Yalom are meritul de a scrie cărți extrem de instructive, de a populariza teme și subiecte serioase prin intermediul unor povești care prind la public. Din cartea de față, am aflat multe despre viața și filosofia lui Spinoza, despre obiceiurile și credințele evreiești, despre ridicarea la putere, apogeul și căderea lui Hitler și mai ales despre Alfred Rosenberg, responsabil cu propaganda nazistă, despre care nu știam nimic. Apreciez genul ăsta de istorie ficționalizată pentru că reușește să transmită informații și, în același timp, să creioneze în jurul lor una sau mai multe povești interesante. Din punctul meu de vedere, acesta este un argument suficient pentru a recomanda cartea oricui este pasionat de istorie, filosofie, religie, psihiatrie, chiar dacă Yalom nu excelează ca stil și majoritatea dialogurilor sau discursurilor din roman par cam artificiale. Însă, la urma urmei, poveștile nu sunt decât un pretext pentru idei.

Bătrânul care citea romane de dragoste by Luis SepúlvedaBătrânul care citea romane de dragoste, de Luis Sepulveda, Editura Polirom, 2015, traducere de Irina Dogaru

O carte căreia îi dădeam târcoale de mult și care, când în sfârșit am citit-o, m-a fermecat încă de la primele pagini. Titlul introduce deja în poveste, iar bătrânul, aflat la limita dintre două lumi, este pentru mine unul dintre cele mai îndrăgite personaje din literatură. Romanul abordează teme precum contrastul dintre civilizație și „sălbăticie”, dintre coloniști și indigeni, dintre cunoașterea și respectarea naturii, pe de o parte, și cruzimea și prostia albilor colonizatori, pe de altă parte. Mi-a adus aminte de Săgeata lui Dumnezeu, de Chinua Achebe, și de Așteptându-i pe barbari, de J. M. Coetzee. O poveste foarte frumos scrisă, surprinzătoare, emoționantă și condensată, pe care am citit-o chiar cu sufletul la gură. 🙂 De recomandat oricând!

High Fidelity by Nick HornbyHigh Fidelity, de Nick Hornby, Editura Art, 2015, traducere de Radu Gârmacea

Un titlu și un autor de care tot auzisem (ba văzusem și filmul About a Boy, bazat pe romanul omonim al lui Hornby, cu Hugh Grant). În timp ce citeam, mi-am dat seama că, probabil într-o altă viață :p, văzusem și filmul bazat pe cartea asta, pentru că figura lui John Cusack îmi tot revenea în minte. Cartea însă nu pot să spun că m-a impresionat prea tare. Are câteva observații amuzante și adevărate despre relații și mi-au plăcut părțile în care personajul vorbește despre oamenii de treizeci și șase de ani care se gândesc la viitorul lor, despre maturizarea și așteptările lor, dar nu am fost mereu receptivă la umorul lui, iar istoria fostelor lui relații m-a cam plictisit. Așa că, nu știu, ca lectură relaxantă, de vacanță, ar trebui să meargă. Dacă nu, puteți să vedeți doar filmul. 🙂

Îndrăgostirile by Javier MaríasÎndrăgostirile, de Javier Marias, Editura Univers, 2015, traducere de Lavinia Similaru

Luasem o pauză semnificativă de la ultimul Marias, pentru că am hotărât eu să mi-l dozez astfel încât să-mi ajungă cât mai mult timp. Oricum, mai am câteva titluri de-ale lui de citit, așa că plăcerea îmi e asigurată. Așadar, citind Îndrăgostirile, am regăsit încet-încet stilul care l-a consacrat, cu frazele lungi și sinuoase, cu repetițiile diverselor detalii, cu numele care revin obsesiv (de exemplu, Luisa), cu misterele care se revelează fără grabă, dar nu și fără impact, cu considerațiile pe marginea unor opere celebre (de data aceasta, Macbeth, Cei trei muschetari, Colonelul Chabert) și a traducerilor (cu variante și explicații). O lectură plăcută în ciuda faptului că se apleacă mult asupra fenomenului morții și că poate nu e cea mai potrivită pentru concediu.

The Curious Incident of the Dog in the Night-Time by Mark HaddonThe Curious Incident of the Dog in the Night-Time, de Mark Haddon, Vintage Contemporaries, 2004 (O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, Editura Trei, traducere de Constantin Dumitru-Palcus)

Cartea asta mi-a fost recomandată de o colegă, care mi-a spus că a fost montat și un spectacol de teatru pe o scenă bucureșteană. Romanul are ca personaj principal un copil cu sindromul Asperger, care vrea să afle cine a omorât câinele unei vecine. Prin intermediul său și plecând de la această premisă, Haddon vorbește despre universul  interior, interacțiunea cu lumea înconjurătoare,  nevoile, temerile și plăcerile persoanelor cu sindrom Asperger. De citit și de cei care au în jurul lor persoane care se încadrează în spectrul autist și vor să încerce să le înțeleagă mai bine, dar și de oricine este interesat de subiect. Povestea are și mister, și umor, și o componentă emoționantă și, după lectura ei, e posibil să vă gândiți la cât de puțin ne separă de oamenii cărora le întoarcem spatele pe stradă, la cât de puțin și de greu comunicăm între noi, la faptul că, decât să încercăm să evadăm, mai bine încercăm să iubim și să acceptăm oamenii și lumea din jur.

Cexina Catapuxina by Matei FlorianCexina Catapuxina, de Matei Florian, Editura Polirom, 2016

O carte care m-a cucerit de la primele rânduri și m-a lăsat fără cuvinte la sfârșit. Am tot subliniat pasaje preferate, m-am amuzat de cuvintele inventate și am admirat stilul poetic, metaforic, subtil, dar care pare atât de natural și de viu. Mi-au plăcut și personajele, și trăirile lor, și Harumi cu păpădiile, și câinii galbeni și lăcustele sau fluturii de noapte sau licuricii, și hale-hap și nasul care piuie și multe, multe altele. O singură nedumerire am: ce caută Salam în toate minunile astea? De recomandat neapărat atunci când vine vorba de literatură română contemporană!

Cam atât deocamdată, nu am terminat trecerea în revistă, dar mai las și pentru data viitoare, când o fi și asta. Între timp, vă doresc zile răcoroase, distracție plăcută pe unde plecați în concediu și nu uitați să luați măcar o carte cu voi!

 

 

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii