Category Archives: Interviuri

Interviu cu KJ Mecklenfeld

Planeta de aurVă mai aduceți aminte de Aventurile lui Hendrik de Mol și Planeta de Aur? Este o carte minunată pentru copii de toate vârstele, despre care am scris la cald aici. Cum a trecut mai bine de jumătate de an de atunci, m-am întrebat ce-o mai fi făcând Hendrik și ce noi aventuri ne mai pregătește autorul lui. Așa mi-a venit ideea acestui interviu, pe care vă invit să-l citiți mai jos:

Cărți și călătorii: Dragă KJ, îmi e dor de micul și curajosul Hendrik. Pe când să ne așteptăm la o continuare a aventurilor lui?

KJ Mecklenfeld: Vai de lăbuțele și de mustățile mele, ce tare mă bucur să aud că îți este dor de Hendrik, dragă Mihaela! Și vai de coada și de urechile mele pufoase că scriu atât de încet! Volumul următor, Planeta de Jad, continuarea aventurilor lui Hendrik de Mol, este încă în lucru. Planul meu era să îl am gata la începutul acestui an (2015!), dar viața nu merge întotdeauna cu viteză constantă. La mine acasă, pe Planeta de Pluș, aș fi putut să mă țin de planificare, dar, aici pe Pământ, nici vorbă. Sper (dar nu promit) să fiu gata cu el înainte de sfârșitul acestui an. Knopf, ursulețul responsabil cu PR-ul Biroului de Pluș, mă bâzâie să îl termin de scris până în decembrie ca să ajungă cărțile în timp util la Moș Crăciun pentru cadourile de sub brad. Degeaba îi spun că muza mea de pluș nu ține cont de planurile lui de marketing, nici că mă slăbește. Pot însă să îți promit că, împreună cu Knopf, vei fi prima care va afla când l-am dat gata.

Cărți și călătorii: Mulțumesc. Abia aștept! 🙂 Acuma, din punctul meu de vedere, „rețeta succesului” unei cărți pentru copii stă într-un amestec echilibrat de acțiune, umor, emoție și mesaj. Pentru tine, care sunt ingredientele și cum le-ai așeza în ordinea importanței?

KJ Mecklenfeld: Chiar dacă pornesc cu ideea unei aventuri într-o lume nouă, ajung întotdeauna la personajul principal și evoluția sa. Akira Kurosawa a spus-o și mare dreptate avea: „Story without character is boring”. Degeaba ai o aventură senzațională dacă personajul principal nu este interesant. Ingredientele le-aș enumera în această ordine: personaj (emoție și mesaj, cum le spui tu) și apoi aventură (acțiune). Umorul este ceva ce nu se poate învăța, mă tem. Te naști cu el, sau nu. Dar prezența lui nu este neapărat necesară într-o carte pentru copii. Este grozav dacă există (chiar și J.K. Rowling avea ceva umor în primul volum din Harry Potter), este ca cireașa confiată din vârful tortului de frișcă, dar nu este musai să fie prezent pentru a avea o carte de succes.

Înveți atunci când ceea ce citești sau asculți rezonează cu ceva din tine.

Cărți și călătorii: Pentru că vorbeam despre mesaj, îmi aduc aminte că în copilărie majoritatea poveștilor aveau niște învățăminte, din orice poveste cu happy end trăgeam și o lecție moralizatoare. De exemplu, dacă faci ca Scufița Roșie și stai de vorbă cu străinii, poți avea probleme serioase. Crezi în rolul educativ al literaturii?

KJ Mecklenfeld: Fără doar și poate. Încă visez la ziua în care vom vedea poveștile folosite pentru educație (iar școala să nu mai fie atât de plicticoasă). Lucrul cel mai dificil este să transmiți mesajul (moralizator sau nu) într-o formă atractivă. Bineînțeles că îl poți enunța la sfârșitul cărții, sau chiar pe parcurs, însă efectul este mult redus, dacă nu chiar nul. Înveți atunci când ceea ce citești sau asculți rezonează cu ceva din tine. Doar un enunț (echivalentul învățatului pe de rost în școlile românești) se uită repede. Un sentiment creat prin ceea ce citim, ascultăm, sau vedem se uită mult mai greu sau chiar niciodată.

Cărți și călătorii: Pe blogul tău, ai vorbit despre cărțile tale preferate pentru copii și ai făcut recomandări în acest sens. (Eu aș așeza și cartea ta alături de cele clasice.) De obicei, părinții sunt cei care se interesează de cărți cu care să-i atragă pe copiii lor spre lectură. Ai interacționat direct și cu copiii? Ți-au spus ce le-a plăcut cel mai mult sau cel mai puțin la cartea ta?

KJ Mecklenfeld: Oooo! Mulțumesc pentru super-compliment! Ești nemaipomenit de pufoasă să pui Planeta de Aur alături de cărțile clasice. Deși nu poți să vezi, am bujori în obrajii de pluș. Un lucru care mi s-a părut minunat a fost faptul că atât adulții, cât și copiii au reacționat cam în același fel la citirea cărții mele. Toți s-au identificat cu un personaj anume (de obicei Hendrik). Una dintre criticile primite a fost că este „doar o singură fată cu care pot să mă identific” (am reținut, Tania, mulțumesc pentru că m-ai tras de mâneca de pluș!). Am primit și multe reacții referitor la problema agorafobiei, de asemenea de la adulți și copii. Unul dintre cele mai drăguțe email-uri pe care le-am primit a fost de la o domnișoară care, după ce a terminat de citit Planeta de Aur, s-a dus să recupereze dintr-o debara una dintre vechile ei jucării de pluș. A spus: „S-ar putea ca viața mea să depindă de ea într-o bună zi”. Tare m-am bucurat!

Marketingul online dă roade, însă îmi doresc să văd cărțile mele în vitrinele și rafturile librăriilor românești.

Cărți și călătorii: La primul volum, te-ai ocupat singur de publicare și marketing. Pentru al doilea rămâi la aceeași variantă sau ai luat în calcul colaborarea cu vreo editură?

KJ Mecklenfeld: Haha, bună întrebare! Ca pentru orice lucru de pe lumea asta, sunt părți bune și părți mai puțin bune dacă vorbim despre publicarea de unul singur. Una dintre părțile bune este experiența nemaipomenită de a fi în contact direct cu cititorii. Mi-am făcut neașteptat de mulți prieteni în acest fel și sunt plin de recunoștință pentru toate cuvintele bune, email-urile și recenziile pozitive pe care le-am primit și le primesc încă. Dintre părțile mai puțin bune, și motivul pentru care mă bate gândul să apelez la o editură pentru Aventurile lui Hendrik de Mol, este absența cărților mele din librăriile și bibliotecile din viața reală. Unele cărți, în special cele pentru copii, se cumpără încă într-o mare măsură din magazinele de carte. Marketingul online dă roade – vând binișor din magazinul meu virtual – însă îmi doresc să văd cărțile mele în vitrinele și rafturile librăriilor românești. Dacă tu sau cititorii tăi aveți cumva sugestii pentru o editură anume, vă rog nu ezitați să îmi spuneți. Sunt numai urechi de pluș.

Cărți și călătorii: În ciuda faptului că ai devenit destul de cunoscut ca autor, cel puțin în blogosferă și în mediile literare, se știu foarte puține despre tine personal. Nu avem nicio fotografie, nu-ți știm nici măcar vârsta, până și numele este cumva o enigmă. Ești dispus să ne divulgi câteva „secrete” sau preferi să păstrezi misterul?

KnopfKJ Mecklenfeld: Knopf, ursulețul Steiff pe care îl vedeți des în fotografiile mele, este foarte aproape de felul în care arăt cu adevărat. Misterul sunt nevoit să îl păstrez, zău, dragă Mihaela, te rog nu te supăra pe mine. Vrăjitorul acela nenorocit mi-a interzis divulgarea actualei mele identități. Dacă încerc să scriu ceva despre mine, ca om, nu ies decât caractere ciudate (⇨⟲➽⤲⧫), iar dacă încerc să spun ceva despre felul în care arăt acum se aude doar „SfoRRR, Sforrr, SforrRrr”. Nu am scăpare! Doar să dezleg vraja. Însă nu am găsit nicio vrăjitoare capabilă, până acum. Culmea este că învelișul meu uman, cel în care sunt surghiunit să trăiesc acum, este MulT Mai PuȚin AtracTiv decât adevărata mea formă de ursuleț de pluș. Of, și dacă ai ști cât îmi lipsesc conacul meu de pluș și Câmpiile Portocalii!

Cărți și călătorii: Cu chip sau fără, prezent și în realitate sau doar virtual, ești o voce proaspătă în literatura pentru copii și-ți doresc mult succes în continuare. Mulțumesc pentru interviu și sper să te recitesc cât de curând!

KJ Mecklenfeld: Mii de mulțumiri, Mihaela! M-ai răsfățat cu atât de multe complimente. Nu îmi mai încap în blană de fericire! Și eu îți doresc succes pe mai departe cu blogul tău de Cărți și călătorii al cărui vizitator constant sunt și rămân și pe viitor. Salutări pufoase! Sper să ne vedem cândva în grădina de lângă conacul meu de pluș la o cafea și o prăjiturică de bumbac.

7 Comments

Filed under Interviuri

Interviu Cătălin Mihuleac

Catalin MihuleacDupă o pauză destul de lungă, reiau seria interviurilor, de data aceasta cu prozatorul şi dramaturgul Cătălin Mihuleac. Despre cel mai recent roman al său, America de peste pogrom, am scris aici.

C.C.: Mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și, mai ales, pentru un roman atât de frumos. Se vede că în spatele său a fost multă muncă de documentare. Cât de greu a fost accesul la toate materialele privind pogromul de la Iași?

C.M.: Am petrecut multe zile în colbul arhivelor, fiind interesat de obţinerea acelor informaţii care să mă ajute să recompun atmosfera României interbelice, dominată de o ură rasială sălbatică.

Nu a fost uşor să compun o poveste de succes, folosindu-mă de nişte pagini seci, de o răceală aproape matematică. Dar, trecut prin filtrul sensibilităţii şi talentului, orice document se poate însufleţi.

În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal.

C.C.: Romanul este structurat pe două planuri, unul care se petrece în America zilelor noastre, altul care evocă Iașiul din perioada interbelică și chiar din timpul și de după al Doilea Război Mondial. Celor două planuri, le corespund două voci narative diferite: una sarcastică, destul de rece și incisivă; alta neutră și informativă. Cum a fost trecerea de la o voce la alta? A implicat aceasta automat și o schimbare de dispoziție a scriitorului, o stare anume?

C.M. În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal. La un capitol eram o persoană, la următorul capitol eram altă persoană… Apoi, reveneam… Şi tot aşa…

Ce mai încolo şi încoace, a fost infernal să scriu în două stiluri distincte, să trec de la o voce narativă la alta. Mai ales că vocile aparţineau unor femei. Şi nu orice femei, ci unele puternice, cu personalitate, mândre-n şa. Ce să vă mai spun… Au fost pasaje care m-au devastat, pur şi simplu.

C.C.: Cât de tare au marcat evreii Iaşiul, până la pogromul din iunie 1941?

C.M. Evreii au dezvoltat oraşul, evreii l-au emancipat economic şi cultural. Până şi „Iaşule, mândră cetate” – care e un fel de imn local – este de fapt cântecul evreiesc „Tum Balalaika”, şparlit şi prelucrat. Le găsiţi pe ambele pe Youtube, ca să vă edificaţi.

C.C.: Care au fost reacțiile pe plan local, în rândul ieșenilor obișnuiți și al autorităților de orice fel? Care au fost reacțiile la nivel național și internațional?

C.M. Cartea este foarte bine primită de public şi de critică. Îmi sosesc mesaje emoţionante, din toată lumea. N-o să insist asupra lor.

Desigur, autorităţile locale au rămas reci. Vedeţi din presă care e sfera de preocupări a primarului Nichita, de exemplu. Nici şeful de judeţ, Adomniţei, nu-i mai breaz. Pe astfel de inşi nu-i interesează decât să se burduşească de parale dobândite şmechereşte.

Sigur, cartea nu a fost scrisă pentru ei. Dar, cu sprijinul lor, impactul ar fi fost mai puternic.

C.C.: Nici Comunitatea Evreiască, locală sau naţională, nu a ajutat la promovarea cărţii?

C.M. În nicun fel. Nici măcar moral. Spun asta ca să spulber zvonurile că am fost plătit de evrei, ca să scriu. Romanul îşi croieşte drumul de unul singur, prin forţa şi emoţia pe care le degajă. E ca un buldozer însufleţit.

Pentru ca o operă să fie tradusă, nu e suficientă valoarea ei. E nevoie şi de influenţă.

C.C.: O întrebare care continuă ideea reacțiilor: ca traducătoare, sunt foarte curioasă dacă au fost propuneri de traducere a romanului în alte limbi și, dacă da, în care și când vor apărea aceste traduceri?

C.M. Eu doar l-am scris, el aparţine acum grupului editorial Polirom. Cine e interesat trebuie să discute cu Polirom. Dacă or fi fost propuneri de traducere, ele n-au ajuns la urechea mea.

Impresia mea este că, pentru a fi tradusă, nu e suficientă valoarea unei opere. E nevoie şi de influenţă, cum a fost în cazul lui Vosganian, care a fost tradus în timpul mandatului său de ministru al Economiei şi Finanţelor. Sau de o notorietate ridicată, care mie îmi lipseşte. Sau să fii susţinut şi promovat de anumite cercuri puternice, cum e cazul acelora de a căror traducere s-a ocupat Institutul Cultural Român.America de peste pogrom

C.C.: Care a fost cea mai mare bucurie legată de scrierea și publicarea acestui roman?

C.M. Am văzut oameni îndrăgostiţi de el. Oameni tulburaţi şi fermecaţi de roman. Oameni vrăjiţi.

C.C.: Dar cea mai mare tristețe?

C.M. Să văd cum grupurile formate în jurul premiilor literare îl ignoră. Într-un fel, mă aşteptam, fiindcă nu fac parte din niciun sistem. Dar nu credeam că acele jurii pot fi alcătuite din inşi atât de incorecţi.

Sistemul de acordare a premiilor literare e la fel de murdar ca oricare alt sector corupt din România. El nu mânuieşte sume uriaşe, e drept, dar răneşte suflete şi creează false ierarhii. De aceea, eu cred că este şi mai nociv.

C.C.: Credeţi că acelor jurii nu le-a plăcut romanul?

C.M. Sunt convins că nici măcar nu l-au citit. Am şi verificat asta.

C.C.: Sunt atât de importante premiile literare?

C.M. Nu sunt vitale, dar sunt importante. În primul rând, ele ajută vânzările, deoarece cartea primeşte o decoraţie în piept. Apoi, prind foarte bine pentru moralul scriitorului, care are nevoie şi de confirmări oficiale.

Şi, să nu uităm, partea materială. Vedeţi, eu scriu despre Auschwitz, de pildă, fără să-mi permit să vizitez Auschwitz-ul. Din lipsă de bani.

Scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: De ce nu faceţi parte din niciun grup literar?

C.M. În opinia mea, scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: Știu, din alte declarații, că munca la America de peste pogrom a fost istovitoare. În cât timp ne putem aștepta la un proiect nou? Poate câteva cuvinte despre el, dacă există deja?

C.M. Scriu acum nuvele, toate cu miez evreiesc. Sunt savuroase, sunt dureroase, sunt terminatoare. Pe opt dintre ele le-am terminat deja. Volumul se va numi „Ultima ţigară a lui Fondane”, după titlul uneia dintre povestiri.

Printre personaje, îi vom regăsi pe Benjamin Fondane, Marilyn Monroe, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Adolf Eichmann, Emil Cioran, Dr. Mengele, Stalin… Dar şi pe profesorul Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste, căruia i-am promis, înainte să-şi dea sufletul, că voi scrie cândva ceva frumos despre el.

Cartea ar putea ieşi în toamnă, dar n-are niciun rost să-i dau zor.

C.C.: Mult succes în continuare!

C.M. O să vă răspund cu o urare de-a lui Suzy Bernstein, una din cele două voci narative din „America de peste pogrom”. Keep in touch, cum spuneau strămoşii daci!

2 Comments

Filed under Interviuri

Singurătatea domnului Haruki Murakami

MurakamiUnii îi contestă talentul, alții s-au săturat de el; mie mi-a plăcut Haruki Murakami de la prima carte citită (Kafka on the Shore) și fiecare roman ulterior (Norwegian Wood, The Wind-Up Bird Chronicle, 1Q84), deși nu i le-am citit pe toate, mi-a confirmat părerea.

Îmi plac subiectele lui suprarealiste și alambicate, îmi place stilul simplu în aparență, dar plin de metafore, referințe și umor, îmi place atmosfera aia magică ce te urmărește câteva zile după ce i-ai terminat cartea.

Am găsit un interviu interesant, din care spicuiesc câteva răspunsuri:

When I start to write, I don’t have any plan at all. I just wait for the story to come. I don’t choose what kind of story it is or what’s going to happen. I just wait. Norwegian Wood is a different thing, because I decided to write in a realistic style. But basically, I cannot choose.

I’m not intelligent. I’m not arrogant. I’m just like the people who read my books. I used to have a jazz club, and I made the cocktails and I made the sandwiches. I didn’t want to become a writer—it just happened. It’s a kind of gift, you know, from the heavens. So I think I should be very humble.

I just went toward Western culture: jazz music and Dostoevsky and Kafka and Raymond Chandler. That was my own world, my fantasyland. I could go to St. Petersburg or West Hollywood if I wanted. That’s the power of the novel—you can go anywhere. Now it’s easy to go to the States—everyone can go anywhere in the world—but in the 1960s it was almost impossible. So I just read and listened to the music and I could go there. It was a kind of state of mind, like a dream.

I’m a loner. I don’t like groups, schools, literary circles. At Princeton, there was a luncheonette, or something like that, and I was invited to eat there. Joyce Carol Oates was there and Toni Morrison was there and I was so afraid, I couldn’t eat anything at all! Mary Morris was there and she’s a very nice person, almost the same age as I am, and we became friends, I would say. But in Japan I don’t have any writer friends, because I just want to have . . . distance.

I want my readers to laugh sometimes. Many readers in Japan read my books on the train while commuting. The average salaryman spends two hours a day commuting and he spends those hours reading. That’s why my big books are printed in two volumes: They would be too heavy in one. Some people write me letters, complaining that they laugh when they read my books on the train! It’s very embarrassing for them. Those are the letters I like most. I know they are laughing, reading my books; that’s good. I like to make people laugh every ten pages.

Întregul interviu (destul de lung) poate fi găsit aici.

4 Comments

Filed under Interviuri, Lecturi