Category Archives: Interviuri

Max Porter despre Durerea e o făptură înaripată – interviu

Prima dată am auzit de Max Porter când am fost întrebată dacă vreau să traduc cartea sa, Grief Is the Thing with Feathers (Durerea e o făptură înaripată). De îndată ce am văzut titlul, am știut că e o carte pe care aveam s-o iubesc și nu m-am înșelat. Nu semăna cu nimic din ce mai tradusesem sau măcar citisem: un amestec inteligent de proză și poezie, plin de intertextualitate, ritmuri și rime, onomatopee și aliterații, ba chiar și cuvinte inventate. Pe lângă toate acestea, o poveste frumoasă, tristă și amuzantă în același timp, și o voce inegalabilă și de neuitat: a lui Kra. Înainte, în timpul și după procesul de traducere, am fost pe rând încântată, onorată, speriată, provocată, hotărâtă, exasperată, emoționată și, în cele din urmă, fericită și mândră. Acesta este punctul de vedere al traducătorului, pe care l-am tot expus până acum, dar a venit momentul să-l aflăm și pe al autorului.

Mihaela: Bună, Max! Mulțumesc că ai fost de acord să răspunzi la câteva întrebări pentru cititorii tăi din România. Cartea a fost recent publicată și în română și deja a primit recenzii pozitive. Poți să spui câteva cuvinte despre cum ți-a venit ideea s-o scrii și cum a fost procesul scrierii pentru tine?

Max: Bună, Mihaela. Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase și pentru traducerea cărții. Am fost încântat să țin în mâini ediția în limba română chiar zilele trecute.

La originea ideii au fost anii în care m-am gândit la moartea tatălui meu și relația strânsă cu fratele meu (cum să scriu despre relația aceasta dintre frați, poate cu două voci, poate cu una singură? Poate fără persoana I sau a III-a? Suspendând cronologia și numele proprii, poate sub formă de fabulă?). În plus, ador ciorile și voiam să scriu o carte asemănătoare cu o cioară, care să sară și să danseze și să fie și o pasăre reală, și farsorul mitologic, și celebritatea din poezia engleză, Kra al lui Hughes. Voiam să spun câte ceva despre influența poetică și despre textele problematice și mai voiam și să bag o rachetă sub fundul romanului englezesc.

Mă simt scriitor

Mihaela: Romanul tău de debut a fost foarte bine primit în Marea Britanie, a fost nominalizat la diverse premii și, în general, a fost apreciat peste tot. Am auzit că va fi și ecranizat în curând. Te-ai așteptat să aibă așa mare succes? Ți-a schimbat viața în vreun fel?

Max: Nu m-am așteptam deloc. M-am gândit că o să fie o cărticică ciudată pe care s-ar putea s-o admire câteva persoane. Mi-a schimbat viața complet. Mă simt scriitor, cu lucruri de spus și cu un public care ar putea să citească lucrurile acelea. Mă simt binecuvântat. Vreau să scriu.

Mihaela: Nu este o lectură ușoară și cu atât mai puțin o traducere ușoară. Cum ai interacționat cu diverșii traducători care s-au aventurat să o traducă în atâtea limbi?

Max: A fost fascinant. Traducătorii trebuie să muncească din greu și să inventeze soluții creatoare pentru problemele pe care le pune textul, mai ales la vocea lui Kra. Aceasta nu este atât o muncă de traducere convențională, cât un act de transpunere, de reimaginare. Oamenii au fost minunați. Am o cioară catalană activistă, cu influențe punk, o cioară franțuzească sarcastică, dar pasională, o cioară olandeză extrem de fermecătoare. Pot să intuiesc modificările și transformările textului din întrebările pe care mi le pune un traducător, dar, până la urmă, eu nu vorbesc toate aceste limbi, așa că trebuie să am încredere. Trebuie să las cartea să-și ia zborul, departe de mine. E o încântare și o onoare.

Uneori, trebuie să lași de la tine și să alegi pentru ce merită să lupți

Mihaela: Ca traducătoare, dar și ca cititoare, m-am tot întrebat cum se simte un autor când își trimite cartea în lume și are încredere că o persoană pe care nici n-o cunoaște va reuși să o traducă fidel și frumos într-o altă limbă. Ai avut emoții la gândul că versiunile traduse nu se vor ridica la înălțimea cărții tale?

Max: Sunt atât de multe lucruri de care să te sperii în lumea asta îngrozitoare și atât de multe lucruri de care să te minunezi în lumea asta frumoasă, încât, uneori, trebuie să lași de la tine, să alegi pentru ce merită să lupți. A fost extraordinar să las la o parte orice emoții și pur și simplu să mă bucur la gândul că vor exista 28 de interpretări, 28 de gesturi îndreptate spre original, 28 de păsări cu caracteristici diferite.

Mihaela: Apropo de asta, ce reacții ai primit din țările în care a fost tradusă Grief? Ai vreuna preferată?

Max: Mi-a plăcut enorm cum au reacționat cititorii danezi la ea. Am primit niște răspunsuri minunate de acolo.

Mihaela: Ești editor la Granta Books, prin urmare citești și lucrezi cu cărți în fiecare zi, ele fac parte din munca ta. Acum, întrebarea evidentă: lucrezi și la o nouă carte care să poarte semnătura ta?

Max: Da! Am început recent. O carte tristă și ciudată despre felul englezesc de a fi, despre încredere, tragedie și copilărie.

Mihaela: Îți mulțumesc mult că ai scris o carte atât de frumoasă, că m-ai ajutat cu răspunsuri la întrebările apărute în timp ce o traduceam și că ai acceptat acest mic interviu. Aștept cu nerăbdare să mai primesc vești de la/despre tine!

Max: A fost plăcerea mea. Și eu îți mulțumesc.

2 Comments

Filed under Interviuri

Lydia Davis despre traducere

Pe Lydia Davis o știți probabil ca autoare a romanului Sfârșitul poveștii, în care analizează minuțios și lucid povestea de dragoste dintre o ea (traducătoare de literatură) și un el, dar mai ales, ruptura dintre cei doi. Impresii mai pe larg despre introspecția fascinantă și atenția la nuanțe de care dă dovadă protagonista găsiți în această recenzie.

Ceea ce poate nu știți este că Lydia Davis nu este numai scriitoare de proză scurtă (Sfârșitul poveștii este deocamdată singurul ei roman), ci și traducătoare cu o bogată experiență și o curiozitate insațiabilă: autoare a peste 35 de traduceri literare din franceză și încă șapte limbi!

Iată ce declară aceasta despre subiectul traducerii literare, într-un interviu (primul dintr-o serie de șase interviuri cu traducători cunoscuți) acordat revistei LA Review of Books, pe care îl puteți citi integral, în limba engleză, aici. Mai jos, preiau în traducerea mea câteva fragmente care mi-au plăcut mai mult:

Ce vă place la munca de traducere?

Ador limba engleză. Știu că unii se apucă să traducă pentru că adoră limbile străine, dar eu cel mai mult iubesc engleza și îmi place să traduc aceste texte străine în engleza mea iubită. Îmi place că traducerea este o formă de scris care nu presupune și inventarea unei opere literare. De asemenea, îmi place că este ca un puzzle. Sunt o fană a puzzle-urilor, uneori a cuvintelor încrucișate, anagramelor, criptogramelor, dar în special a puzzle-urilor cu numere, pentru că nu implică cuvinte. Traducerea este și o formă de scris, și un puzzle ce trebuie rezolvat: iată o propoziție; tradu-o în engleză. Constrângerile pot fi foarte utile.

Despre curiozitatea și respectul față de actul traducerii:

Am luat o hotărâre, pe care e posibil să n-o pot respecta, că voi încerca să traduc cel puțin un text literar, indiferent cât de scurt, din orice limbă străină în care a fost tradusă una dintre cărțile mele. (…) Așa că, până acum, am tradus cel puțin un text din opt limbi diferite: franceză, germană, spaniolă, olandeză, norvegiană, portugheză, suedeză și catalană, dacă includ un singur poem.

Despre colaborarea dintre autori și traducători:

(…) puținii traducători în viață pe care i-am tradus au tendința să fie foarte modești și discreți, ca Snijders și Blanchot, așa că spun: „Cum crezi tu că e mai bine, asta e opera ta, de fapt”. Am prieteni care au avut experiențe foarte diferite cu autorii, care spun: „Nu, nu e deloc așa” și practic îi forțează să scrie într-un fel care lor nu le place. Mi s-a întâmplat să-mi doresc ca autorul să mai fie în viață, mai ales în cazul lui Michel Leiris, ca să-l pot întreba: „Ce ai vrut să spui aici?” De fapt, Leiris mi-a trimis câteva vederi, pe care le-am înrămat. Scrisul lui de mână e minunat, un scris de bătrân, ca niște păianjeni negri . Din câte-mi amintesc, a spus ceva de genul: „Dacă ai nevoie, te ajut cum pot.”  Nu cred că am profitat de oferta lui și acum îmi pare rău.

Ce nu v-a plăcut la munca de traducere?

Frustrarea: este o activitate frustrantă, pentru că o propoziție îți iese frumos, însă următoarea este atât de dificilă și e posibil să-ți iasă ceva care, de fapt, să nu te mulțumească, dar nu poți să scoți ceva mai bun. Mulți oameni sunt de părere că traducerea înseamnă compromis; nu poți să redai sensul exact decât dacă sacrifici felul cum sună și invers. Constrângerile cu care lucrezi sunt provocatoare și interesante, dar reversul este că s-ar putea să nu dai răspunsuri foarte bune. O altă problemă, în trecut, era că, în calitate de freelancer, nu puteam să fiu mofturoasă în privința cărților pe care le traduceam, așa că plictiseala unor cărți era foarte greu de suportat. Uneori, mă simțeam ca o mașină în care băgai textul, ca să-l scoți în engleză. Genul acesta de traducere nu mi se părea a fi artă, dar de fiecare dată m-am străduit să fac o treabă cât mai bună.

6 Comments

Filed under Interviuri

Interviu cu traducătoarea Vali Florescu

Vali FlorescuDupă articolul de data trecută, care îi avea în centru pe traducători ca personaje literare, ce ar putea fi mai potrivit acum decât un interviu cu o traducătoare prolifică și versatilă: Vali Florescu.

Cărți și călătorii: Mulțumesc că ai acceptat invitația mea. Încep cu o întrebare de ordin general: ce înseamnă munca de traducere pentru tine?

Vali Florescu: Mai multe: au fost momente cînd a însemnat că am cu ce plăti întreținerea (pentru o lună, o lună și ceva. Se știe că la noi traducătorul nu cîștigă cine știe ce. Paradoxal, de multe ori el cîștigă mai mult decît un scriitor care, poate, a muncit la cartea lui și zece ani.), altele cînd am vrut să-mi demonstrez mie că pot face și asta, la un nivel care să mă mulțumească. Momente cînd am luptat dement cu deadline-urile și am slăbit cîteva kilograme la o carte, altele în care am stat prea mult timp în poziții defectuoase, uitînd să mă ridic de pe scaun ore întregi. În general însă, dacă e să trag linie, traducerea e pentru mine o activitate către care am fost atrasă de la 20 de ani. Declicul a fost romanul Lolita. Îl luasem de la biblioteca facultății de engleză pentru trei zile (pe vremea aia, în 1988, cărțile străine erau foarte rare) și, după ce am citit o pagină sau două, mi-a plăcut atît de mult încît am luat o foaie și un pix și am început să traduc. După vreo trei pagini, mi-am dat seama că trebuie să-l dau înapoi și am lăsat traducerea și am citit cartea, care m-a încîntat. Apoi m-am interesat dacă e tradusă, am văzut că nu, l-am întrebat pe Dan Grigorescu, profesorul meu de literatură comparată, cum se procedează. Nu mai știu ce mi-a răspuns, a fost amabil, însă peste cam un an a apărut la Universal Dalsi traducerea semnată de altcineva, probabil lucra deja la ea de mai mult timp.

Apoi am tradus de capul meu Henderson, regele ploii de Saul Bellow, luată de la Biblioteca americană. Mi-a luat cam trei luni și ceva și am fost penalizată pentru întîrziere, n-am mai avut voie să împrumut nimic mai multe luni. Am scris editurii Viking Press că aș dori să o public, evident că au rîs probabil cu toții și nu am primit nici un răspuns, dar eu nu m-am lăsat păgubașă. Le-am explicat părinților că îmi trebuie mașină de scris, am căutat la anunțuri și am cumpărat o mașină electrică de la un nene din jurul străzii Udriște, acum mă gîndesc că nu era exclus ca la ea să fi scris nenumărate rapoarte despre vecini și alți cetățeni. În orice caz, am scris cartea cu cîte trei folii de indigo, spre bucuria canarului nostru, care cînta de mama focului cînd mașina se ambala. Era atît de uzată, încît la vreo doi ani mi s-a stricat. Apoi a început era computerelor, nu mai zic a internetului, care fac munca de traducere infinit mai ușoară. Paradoxul este că acum, găsind mult mai ușor informațiile pe net, poți pierde mult mai mult timp, pentru că te trezești comparînd mai multe surse și ajungînd pe niște site-uri care nici nu bănuiai că există și, în loc de 5 minute, pierzi și cîte o oră citind te miri ce și îmbogățindu-ți cultura generală sau minunîndu-te de creațiile minții omenești.

Am fost cu manuscrisul la editura Univers, Denisa Comănescu a fost foarte amabilă, dar mi-a spus că editura se reorganizează și că, eventual, mă vor contacta.

Între timp, tradusesem de plăcere ultimul capitol din Franny & Zooey de J. D. Salinger, îl dădusem unor prieteni să-l citească, le plăcuse și la un moment dat, pe baza lui, am primit prima ofertă de colaborare, de la o mică editură care publica genul romance. Am tradus vreo 6-7 cărți, știu că redactorii se amuzau citindu-mi paginile și cărțile se vindeau ca pîinea caldă. Apoi, în 1996 a apărut Legea dreptului de autor și, trebuind să plătească și autorul străin (lucru care pînă atunci nu se întîmpla sau se întîmpla aleatoriu, habar nu am), lucrurile n-au mai mers atît de bine.

Între timp, am terminat și a doua facultate, de Comunicații audio-vizuale de la ATF și, probabil nu știai, scenariul meu de licență avea ca protagonistă o traducătoare de romance și nu numai. Ficțiunea și viața se împleteau, se întîmplau tot felul de chestii, între timp profesorii mei deveniseră mai atenți la „talentul” meu și unul dintre ei mi-a oferit un job la agenția sa de publicitate.

Apoi n-am mai tradus mulți ani; pînă în 2004, cînd am reînceput în forță, n-am mai tradus decît scenariile mele și ale soțului meu, T. O. Bobe, concepte de seriale ale noastre și ale altora și alte texte legate de joburile mele de atunci din zona film-televiziune.

Astăzi traduc mai rar, nu prea mai am timp, dar îți spun în premieră că sînt pe finalul unui nou roman semnat de Jeanette Winterson, De ce să fii fericită cînd ai putea să fii normală?, care va apărea la tîrgul Gaudeamus la nou înființata editură Hecate.

Nu am prejudecăți legate de valoarea unui autor sau a altuia. Admir talentul și inteligența în orice formă ar fi ambalate. Dacă există și puțin umor, e nemaipomenit.

Cărți și călătorii: O, ce răspuns generos! 🙂 Chiar nu știam despre scenariul de licență. Revenind la munca de traducere: ai tradus autori diferiți ca stil, de la Kurt Vonnegut, Kiran Desai, Jeanette Winterson, John Fante, Sam Savage,  George Orwell, Kazuo Ishiguro, Peter Carey la Sophie Kinsella. Cât de ușor sau de greu faci tranziția de la o carte la alta, de la un autor la altul, de la un stil la altul?

Vali Florescu: Nu îmi e nici greu, nici ușor, mi se pare normal să le variez, sînt un om care se plictisește destul de repede și îmi place să alternez stiluri și provocări. Nu am prejudecăți legate de valoarea unui autor sau a altuia, îi tratez cu aceeași seriozitate și pe Sophie Kinsella, și pe Peter Carey.  Admir talentul și inteligența în orice formă ar fi ambalate. Dacă există și puțin umor, e nemaipomenit.

Cărți și călătorii: Și un bombardament de curiozități legate de modul tău de lucru: ai vreun ritual anume când traduci o carte? Lucrezi constant sau lași grosul pe ultima sută de metri? Citești înainte sau preferi să nu știi ce se întâmplă mai departe ca să nu-ți pierzi motivația? Cam ce ritm ai sau câte pagini lucrezi pe zi? Poți sau s-a întâmplat să lucrezi la mai multe traduceri în paralel?

Vali Florescu: S-o luăm încet, că sînt mai multe întrebări.

Da, în primul rînd trebuie să am lîngă mine o stacană de cafea la ibric fierbinte. Altfel nu pot nici să deschid computerul. Pentru că o mai uit și nu îmi place rece, pe parcursul zilei îmi fac o alta și apoi, poate, încă una (asta se întîmpla mai ales cînd traduceam non-stop).

Între 2004-2010 am lucrat constant, adică am terminat cîte o carte la 1 lună-maximum 2. Singura traducere la care am lucrat cinci luni și ceva în care nu am mai făcut altceva a fost Jurnale de George Orwell. Cei care lucrează acasă știu că lucrul cel mai dificil e lupta cu inerția. Îți impui un anume număr de pagini pe zi, te scoli tîrziu, apoi mai tragi de timp, pe urmă se întîmplă să te apuci după-masa ori chiar seara pe la 6 și să fii nevoit să tragi tare pînă pe la 12-1 noaptea. Nu am depășit niciodată un deadline, așa că au existat și momente mai tensionate, cînd lucram cîte 20-30 de pagini pe zi, pînă efectiv mă durea mîna și înțepeneam pe scaun.

În general, nu citesc înainte, deși uneori am regretat că nu am făcut-o. Îmi place să îmi rezerv o doză de surpriză, nu dau niciodată la final, oricît de curioasă aș fi. E un fel de a-ți educa voința și un fir invizibil care mă leagă de carte pînă la final.

Nu, nu pot lucra la mai multe traduceri în paralel, nici nu mi s-a întîmplat să mi se ceară, dar nu cred că aș putea.

Singurul lucru care mă indispune este să văd că numele traducătorului e uneori trecut la „detalii produs”.

Cărți și călătorii: Inevitabil, ca traducătoare, devii într-un fel și co-autoare a cărților traduse de tine. Citești recenzii ale acestora? Te interesează reacțiile cititorilor? Cu riscul de a suna ca reporterii știrilor de la ora 5, te întreb și eu: ce simți în acel moment? J

Vali Florescu: Sigur că da, ca orice om, mai citesc și eu, acum mult mai puțin decît înainte, pentru că nu am timp.

Mă interesează părerile oricui, chiar și ale celor cu care nu sînt de acord. Uneori mă minunez (de pildă, cuiva nu-i plăcuse “Să nu mă părăsești” de Ishiguro, lucru de neînțeles pentru mine). Mă bucur cînd cititorii își amintesc numele meu, dar la fel de mult îmi place cînd savurează cartea și scriu despre ea. Trebuie să recunosc, am fost destul de norocoasă, oamenii apreciază cărțile traduse mine, iar complimentul suprem pe care l-am primit, nu o dată, a fost că “zici că a fost scrisă în română.” Deci nu mă pot plînge.

Singurul lucru care mă indispune este să văd că numele traducătorului e uneori trecut la „detalii produs”. Prima dată când am văzut asta parcă mi-a dat cineva cu un ciocan în cap. Apoi, imediat, mi-a venit întrebarea: Vrei să mai traduci? Merită? A avut rost să stai ieri trei ore la o frază, ca să sune perfect? Apoi m-am calmat oarecum, gândindu-mă că e, probabil, vina web designerului, care nu a înțeles despre ce e vorba și că, totuși, pe carte scrie clar cine a tradus-o. Problema e că, întîmplîndu-se și în cazul altor colegi de breaslă, cad și eu, ca cititor, în păcatul de a nu le cunoaște numele chiar din prima clipă, de pe net. Oamenii dau azi copy și paste la informația despre o nouă carte, nu mai stau să te caute la detalii produs, undeva între numărul de pagini și ISBN. Nu zic că e musai să fii trecut pe copertă, alături de autor, cum e, de pildă, în Franța, dar parcă nici așa nu e OK. 

Cărți și călătorii: Ai vreo traducere preferată din toate cărțile la care ai lucrat până acum? Ți-au devenit dragi personajele „tale”?

Vali Florescu: Sigur că am. O iubesc pe shopaholica Becky Brandon (născută Bloomwood), pentru că mă distrează enorm. Tocmai au apărut în românește cele mai noi pățanii ale ei, la Hollywood – La cumpărături pentru vedete, iar vestea bună e că există și o urmare. Îmi place Eugene Henderson, eroul lui Saul Bellow, cel cu care am început să traduc. Îmi plac Arturo Bandini, protagonistul lui John Fante, Firmin, cel împătimit de lectură, îmi plac multe personaje secundare. Îmi place scriitura lui Kiran Desai – pare că scrie atît de ușor cum respiră.

Cele mai grele traduceri de pînă acum au fost „Jurnale” de George Orwell, prin varietatea de domenii abordate și „Scris pe trup” de Jeanette Winterson, prin provocările stilistice (un narator fără gen).

Cartea de care sînt cea mai mîndră rămîne însă „Să nu mă părăsești”, care este pentru mine o capodoperă.

Traducătorii începători să creadă în talentul lor, să iubească limba română și să fie gata să muncească muuult de tot!

Cărți și călătorii: Ce ai recomanda traducătorilor începători? Ce „secrete” din branșă le-ai împărtăși?

Vali Florescu: Să creadă în talentul lor, să iubească limba română și să fie gata să muncească muuult de tot, fără să se aștepte la premii și alte recompense. Neapărat, să aibă abonament la sală. Să fie foarte atenți cînd semnează contractele și, înainte de a colabora cu o editură, să se asigure că au găsit un partener serios. Să nu accepte orice condiții de colaborare, pe ideea „așa e la început”.

Dacă traducerea e bună, va ajunge cu siguranță la cititor și vor avea satisfacții de unde nici nu bănuiesc.

Cărți și călătorii: Când citești o carte pentru plăcerea ta personală, ai tendința să te întrebi cum o fi fost originalul sau să traduci în română în timp ce citești?

Vali Florescu: Nu, slavă Domnului, încă nu mi s-a întîmplat. Pățesc asta uneori cînd mă uit la un film, îmi vine să comentez scenariul sau să îmi închipui ce urmează.

Cărți și călătorii: Și ca să revenim la introducerea acestui interviu, dacă ai deveni personaj de roman, cum ți-ar plăcea să fie acesta?

Vali Florescu: Nu știu, aș fi și eu curioasă să îl citesc!

Cărți și călătorii: Mulțumesc și-ți urez cât mai multe cărți frumoase!

Vali Florescu: Mulțumesc și eu!

6 Comments

Filed under Interviuri

Interviu cu KJ Mecklenfeld

Planeta de aurVă mai aduceți aminte de Aventurile lui Hendrik de Mol și Planeta de Aur? Este o carte minunată pentru copii de toate vârstele, despre care am scris la cald aici. Cum a trecut mai bine de jumătate de an de atunci, m-am întrebat ce-o mai fi făcând Hendrik și ce noi aventuri ne mai pregătește autorul lui. Așa mi-a venit ideea acestui interviu, pe care vă invit să-l citiți mai jos:

Cărți și călătorii: Dragă KJ, îmi e dor de micul și curajosul Hendrik. Pe când să ne așteptăm la o continuare a aventurilor lui?

KJ Mecklenfeld: Vai de lăbuțele și de mustățile mele, ce tare mă bucur să aud că îți este dor de Hendrik, dragă Mihaela! Și vai de coada și de urechile mele pufoase că scriu atât de încet! Volumul următor, Planeta de Jad, continuarea aventurilor lui Hendrik de Mol, este încă în lucru. Planul meu era să îl am gata la începutul acestui an (2015!), dar viața nu merge întotdeauna cu viteză constantă. La mine acasă, pe Planeta de Pluș, aș fi putut să mă țin de planificare, dar, aici pe Pământ, nici vorbă. Sper (dar nu promit) să fiu gata cu el înainte de sfârșitul acestui an. Knopf, ursulețul responsabil cu PR-ul Biroului de Pluș, mă bâzâie să îl termin de scris până în decembrie ca să ajungă cărțile în timp util la Moș Crăciun pentru cadourile de sub brad. Degeaba îi spun că muza mea de pluș nu ține cont de planurile lui de marketing, nici că mă slăbește. Pot însă să îți promit că, împreună cu Knopf, vei fi prima care va afla când l-am dat gata.

Cărți și călătorii: Mulțumesc. Abia aștept! 🙂 Acuma, din punctul meu de vedere, „rețeta succesului” unei cărți pentru copii stă într-un amestec echilibrat de acțiune, umor, emoție și mesaj. Pentru tine, care sunt ingredientele și cum le-ai așeza în ordinea importanței?

KJ Mecklenfeld: Chiar dacă pornesc cu ideea unei aventuri într-o lume nouă, ajung întotdeauna la personajul principal și evoluția sa. Akira Kurosawa a spus-o și mare dreptate avea: „Story without character is boring”. Degeaba ai o aventură senzațională dacă personajul principal nu este interesant. Ingredientele le-aș enumera în această ordine: personaj (emoție și mesaj, cum le spui tu) și apoi aventură (acțiune). Umorul este ceva ce nu se poate învăța, mă tem. Te naști cu el, sau nu. Dar prezența lui nu este neapărat necesară într-o carte pentru copii. Este grozav dacă există (chiar și J.K. Rowling avea ceva umor în primul volum din Harry Potter), este ca cireașa confiată din vârful tortului de frișcă, dar nu este musai să fie prezent pentru a avea o carte de succes.

Înveți atunci când ceea ce citești sau asculți rezonează cu ceva din tine.

Cărți și călătorii: Pentru că vorbeam despre mesaj, îmi aduc aminte că în copilărie majoritatea poveștilor aveau niște învățăminte, din orice poveste cu happy end trăgeam și o lecție moralizatoare. De exemplu, dacă faci ca Scufița Roșie și stai de vorbă cu străinii, poți avea probleme serioase. Crezi în rolul educativ al literaturii?

KJ Mecklenfeld: Fără doar și poate. Încă visez la ziua în care vom vedea poveștile folosite pentru educație (iar școala să nu mai fie atât de plicticoasă). Lucrul cel mai dificil este să transmiți mesajul (moralizator sau nu) într-o formă atractivă. Bineînțeles că îl poți enunța la sfârșitul cărții, sau chiar pe parcurs, însă efectul este mult redus, dacă nu chiar nul. Înveți atunci când ceea ce citești sau asculți rezonează cu ceva din tine. Doar un enunț (echivalentul învățatului pe de rost în școlile românești) se uită repede. Un sentiment creat prin ceea ce citim, ascultăm, sau vedem se uită mult mai greu sau chiar niciodată.

Cărți și călătorii: Pe blogul tău, ai vorbit despre cărțile tale preferate pentru copii și ai făcut recomandări în acest sens. (Eu aș așeza și cartea ta alături de cele clasice.) De obicei, părinții sunt cei care se interesează de cărți cu care să-i atragă pe copiii lor spre lectură. Ai interacționat direct și cu copiii? Ți-au spus ce le-a plăcut cel mai mult sau cel mai puțin la cartea ta?

KJ Mecklenfeld: Oooo! Mulțumesc pentru super-compliment! Ești nemaipomenit de pufoasă să pui Planeta de Aur alături de cărțile clasice. Deși nu poți să vezi, am bujori în obrajii de pluș. Un lucru care mi s-a părut minunat a fost faptul că atât adulții, cât și copiii au reacționat cam în același fel la citirea cărții mele. Toți s-au identificat cu un personaj anume (de obicei Hendrik). Una dintre criticile primite a fost că este „doar o singură fată cu care pot să mă identific” (am reținut, Tania, mulțumesc pentru că m-ai tras de mâneca de pluș!). Am primit și multe reacții referitor la problema agorafobiei, de asemenea de la adulți și copii. Unul dintre cele mai drăguțe email-uri pe care le-am primit a fost de la o domnișoară care, după ce a terminat de citit Planeta de Aur, s-a dus să recupereze dintr-o debara una dintre vechile ei jucării de pluș. A spus: „S-ar putea ca viața mea să depindă de ea într-o bună zi”. Tare m-am bucurat!

Marketingul online dă roade, însă îmi doresc să văd cărțile mele în vitrinele și rafturile librăriilor românești.

Cărți și călătorii: La primul volum, te-ai ocupat singur de publicare și marketing. Pentru al doilea rămâi la aceeași variantă sau ai luat în calcul colaborarea cu vreo editură?

KJ Mecklenfeld: Haha, bună întrebare! Ca pentru orice lucru de pe lumea asta, sunt părți bune și părți mai puțin bune dacă vorbim despre publicarea de unul singur. Una dintre părțile bune este experiența nemaipomenită de a fi în contact direct cu cititorii. Mi-am făcut neașteptat de mulți prieteni în acest fel și sunt plin de recunoștință pentru toate cuvintele bune, email-urile și recenziile pozitive pe care le-am primit și le primesc încă. Dintre părțile mai puțin bune, și motivul pentru care mă bate gândul să apelez la o editură pentru Aventurile lui Hendrik de Mol, este absența cărților mele din librăriile și bibliotecile din viața reală. Unele cărți, în special cele pentru copii, se cumpără încă într-o mare măsură din magazinele de carte. Marketingul online dă roade – vând binișor din magazinul meu virtual – însă îmi doresc să văd cărțile mele în vitrinele și rafturile librăriilor românești. Dacă tu sau cititorii tăi aveți cumva sugestii pentru o editură anume, vă rog nu ezitați să îmi spuneți. Sunt numai urechi de pluș.

Cărți și călătorii: În ciuda faptului că ai devenit destul de cunoscut ca autor, cel puțin în blogosferă și în mediile literare, se știu foarte puține despre tine personal. Nu avem nicio fotografie, nu-ți știm nici măcar vârsta, până și numele este cumva o enigmă. Ești dispus să ne divulgi câteva „secrete” sau preferi să păstrezi misterul?

KnopfKJ Mecklenfeld: Knopf, ursulețul Steiff pe care îl vedeți des în fotografiile mele, este foarte aproape de felul în care arăt cu adevărat. Misterul sunt nevoit să îl păstrez, zău, dragă Mihaela, te rog nu te supăra pe mine. Vrăjitorul acela nenorocit mi-a interzis divulgarea actualei mele identități. Dacă încerc să scriu ceva despre mine, ca om, nu ies decât caractere ciudate (⇨⟲➽⤲⧫), iar dacă încerc să spun ceva despre felul în care arăt acum se aude doar „SfoRRR, Sforrr, SforrRrr”. Nu am scăpare! Doar să dezleg vraja. Însă nu am găsit nicio vrăjitoare capabilă, până acum. Culmea este că învelișul meu uman, cel în care sunt surghiunit să trăiesc acum, este MulT Mai PuȚin AtracTiv decât adevărata mea formă de ursuleț de pluș. Of, și dacă ai ști cât îmi lipsesc conacul meu de pluș și Câmpiile Portocalii!

Cărți și călătorii: Cu chip sau fără, prezent și în realitate sau doar virtual, ești o voce proaspătă în literatura pentru copii și-ți doresc mult succes în continuare. Mulțumesc pentru interviu și sper să te recitesc cât de curând!

KJ Mecklenfeld: Mii de mulțumiri, Mihaela! M-ai răsfățat cu atât de multe complimente. Nu îmi mai încap în blană de fericire! Și eu îți doresc succes pe mai departe cu blogul tău de Cărți și călătorii al cărui vizitator constant sunt și rămân și pe viitor. Salutări pufoase! Sper să ne vedem cândva în grădina de lângă conacul meu de pluș la o cafea și o prăjiturică de bumbac.

7 Comments

Filed under Interviuri

Interviu Cătălin Mihuleac

Catalin MihuleacDupă o pauză destul de lungă, reiau seria interviurilor, de data aceasta cu prozatorul şi dramaturgul Cătălin Mihuleac. Despre cel mai recent roman al său, America de peste pogrom, am scris aici.

C.C.: Mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și, mai ales, pentru un roman atât de frumos. Se vede că în spatele său a fost multă muncă de documentare. Cât de greu a fost accesul la toate materialele privind pogromul de la Iași?

C.M.: Am petrecut multe zile în colbul arhivelor, fiind interesat de obţinerea acelor informaţii care să mă ajute să recompun atmosfera României interbelice, dominată de o ură rasială sălbatică.

Nu a fost uşor să compun o poveste de succes, folosindu-mă de nişte pagini seci, de o răceală aproape matematică. Dar, trecut prin filtrul sensibilităţii şi talentului, orice document se poate însufleţi.

În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal.

C.C.: Romanul este structurat pe două planuri, unul care se petrece în America zilelor noastre, altul care evocă Iașiul din perioada interbelică și chiar din timpul și de după al Doilea Război Mondial. Celor două planuri, le corespund două voci narative diferite: una sarcastică, destul de rece și incisivă; alta neutră și informativă. Cum a fost trecerea de la o voce la alta? A implicat aceasta automat și o schimbare de dispoziție a scriitorului, o stare anume?

C.M. În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal. La un capitol eram o persoană, la următorul capitol eram altă persoană… Apoi, reveneam… Şi tot aşa…

Ce mai încolo şi încoace, a fost infernal să scriu în două stiluri distincte, să trec de la o voce narativă la alta. Mai ales că vocile aparţineau unor femei. Şi nu orice femei, ci unele puternice, cu personalitate, mândre-n şa. Ce să vă mai spun… Au fost pasaje care m-au devastat, pur şi simplu.

C.C.: Cât de tare au marcat evreii Iaşiul, până la pogromul din iunie 1941?

C.M. Evreii au dezvoltat oraşul, evreii l-au emancipat economic şi cultural. Până şi „Iaşule, mândră cetate” – care e un fel de imn local – este de fapt cântecul evreiesc „Tum Balalaika”, şparlit şi prelucrat. Le găsiţi pe ambele pe Youtube, ca să vă edificaţi.

C.C.: Care au fost reacțiile pe plan local, în rândul ieșenilor obișnuiți și al autorităților de orice fel? Care au fost reacțiile la nivel național și internațional?

C.M. Cartea este foarte bine primită de public şi de critică. Îmi sosesc mesaje emoţionante, din toată lumea. N-o să insist asupra lor.

Desigur, autorităţile locale au rămas reci. Vedeţi din presă care e sfera de preocupări a primarului Nichita, de exemplu. Nici şeful de judeţ, Adomniţei, nu-i mai breaz. Pe astfel de inşi nu-i interesează decât să se burduşească de parale dobândite şmechereşte.

Sigur, cartea nu a fost scrisă pentru ei. Dar, cu sprijinul lor, impactul ar fi fost mai puternic.

C.C.: Nici Comunitatea Evreiască, locală sau naţională, nu a ajutat la promovarea cărţii?

C.M. În nicun fel. Nici măcar moral. Spun asta ca să spulber zvonurile că am fost plătit de evrei, ca să scriu. Romanul îşi croieşte drumul de unul singur, prin forţa şi emoţia pe care le degajă. E ca un buldozer însufleţit.

Pentru ca o operă să fie tradusă, nu e suficientă valoarea ei. E nevoie şi de influenţă.

C.C.: O întrebare care continuă ideea reacțiilor: ca traducătoare, sunt foarte curioasă dacă au fost propuneri de traducere a romanului în alte limbi și, dacă da, în care și când vor apărea aceste traduceri?

C.M. Eu doar l-am scris, el aparţine acum grupului editorial Polirom. Cine e interesat trebuie să discute cu Polirom. Dacă or fi fost propuneri de traducere, ele n-au ajuns la urechea mea.

Impresia mea este că, pentru a fi tradusă, nu e suficientă valoarea unei opere. E nevoie şi de influenţă, cum a fost în cazul lui Vosganian, care a fost tradus în timpul mandatului său de ministru al Economiei şi Finanţelor. Sau de o notorietate ridicată, care mie îmi lipseşte. Sau să fii susţinut şi promovat de anumite cercuri puternice, cum e cazul acelora de a căror traducere s-a ocupat Institutul Cultural Român.America de peste pogrom

C.C.: Care a fost cea mai mare bucurie legată de scrierea și publicarea acestui roman?

C.M. Am văzut oameni îndrăgostiţi de el. Oameni tulburaţi şi fermecaţi de roman. Oameni vrăjiţi.

C.C.: Dar cea mai mare tristețe?

C.M. Să văd cum grupurile formate în jurul premiilor literare îl ignoră. Într-un fel, mă aşteptam, fiindcă nu fac parte din niciun sistem. Dar nu credeam că acele jurii pot fi alcătuite din inşi atât de incorecţi.

Sistemul de acordare a premiilor literare e la fel de murdar ca oricare alt sector corupt din România. El nu mânuieşte sume uriaşe, e drept, dar răneşte suflete şi creează false ierarhii. De aceea, eu cred că este şi mai nociv.

C.C.: Credeţi că acelor jurii nu le-a plăcut romanul?

C.M. Sunt convins că nici măcar nu l-au citit. Am şi verificat asta.

C.C.: Sunt atât de importante premiile literare?

C.M. Nu sunt vitale, dar sunt importante. În primul rând, ele ajută vânzările, deoarece cartea primeşte o decoraţie în piept. Apoi, prind foarte bine pentru moralul scriitorului, care are nevoie şi de confirmări oficiale.

Şi, să nu uităm, partea materială. Vedeţi, eu scriu despre Auschwitz, de pildă, fără să-mi permit să vizitez Auschwitz-ul. Din lipsă de bani.

Scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: De ce nu faceţi parte din niciun grup literar?

C.M. În opinia mea, scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: Știu, din alte declarații, că munca la America de peste pogrom a fost istovitoare. În cât timp ne putem aștepta la un proiect nou? Poate câteva cuvinte despre el, dacă există deja?

C.M. Scriu acum nuvele, toate cu miez evreiesc. Sunt savuroase, sunt dureroase, sunt terminatoare. Pe opt dintre ele le-am terminat deja. Volumul se va numi „Ultima ţigară a lui Fondane”, după titlul uneia dintre povestiri.

Printre personaje, îi vom regăsi pe Benjamin Fondane, Marilyn Monroe, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Adolf Eichmann, Emil Cioran, Dr. Mengele, Stalin… Dar şi pe profesorul Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste, căruia i-am promis, înainte să-şi dea sufletul, că voi scrie cândva ceva frumos despre el.

Cartea ar putea ieşi în toamnă, dar n-are niciun rost să-i dau zor.

C.C.: Mult succes în continuare!

C.M. O să vă răspund cu o urare de-a lui Suzy Bernstein, una din cele două voci narative din „America de peste pogrom”. Keep in touch, cum spuneau strămoşii daci!

2 Comments

Filed under Interviuri