Category Archives: Interviuri

Max Porter despre Durerea e o făptură înaripată – interviu

Prima dată am auzit de Max Porter când am fost întrebată dacă vreau să traduc cartea sa, Grief Is the Thing with Feathers (Durerea e o făptură înaripată). De îndată ce am văzut titlul, am știut că e o carte pe care aveam s-o iubesc și nu m-am înșelat. Nu semăna cu nimic din ce mai tradusesem sau măcar citisem: un amestec inteligent de proză și poezie, plin de intertextualitate, ritmuri și rime, onomatopee și aliterații, ba chiar și cuvinte inventate. Pe lângă toate acestea, o poveste frumoasă, tristă și amuzantă în același timp, și o voce inegalabilă și de neuitat: a lui Kra. Înainte, în timpul și după procesul de traducere, am fost pe rând încântată, onorată, speriată, provocată, hotărâtă, exasperată, emoționată și, în cele din urmă, fericită și mândră. Acesta este punctul de vedere al traducătorului, pe care l-am tot expus până acum, dar a venit momentul să-l aflăm și pe al autorului.

Mihaela: Bună, Max! Mulțumesc că ai fost de acord să răspunzi la câteva întrebări pentru cititorii tăi din România. Cartea a fost recent publicată și în română și deja a primit recenzii pozitive. Poți să spui câteva cuvinte despre cum ți-a venit ideea s-o scrii și cum a fost procesul scrierii pentru tine?

Max: Bună, Mihaela. Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase și pentru traducerea cărții. Am fost încântat să țin în mâini ediția în limba română chiar zilele trecute.

La originea ideii au fost anii în care m-am gândit la moartea tatălui meu și relația strânsă cu fratele meu (cum să scriu despre relația aceasta dintre frați, poate cu două voci, poate cu una singură? Poate fără persoana I sau a III-a? Suspendând cronologia și numele proprii, poate sub formă de fabulă?). În plus, ador ciorile și voiam să scriu o carte asemănătoare cu o cioară, care să sară și să danseze și să fie și o pasăre reală, și farsorul mitologic, și celebritatea din poezia engleză, Kra al lui Hughes. Voiam să spun câte ceva despre influența poetică și despre textele problematice și mai voiam și să bag o rachetă sub fundul romanului englezesc.

Mă simt scriitor

Mihaela: Romanul tău de debut a fost foarte bine primit în Marea Britanie, a fost nominalizat la diverse premii și, în general, a fost apreciat peste tot. Am auzit că va fi și ecranizat în curând. Te-ai așteptat să aibă așa mare succes? Ți-a schimbat viața în vreun fel?

Max: Nu m-am așteptam deloc. M-am gândit că o să fie o cărticică ciudată pe care s-ar putea s-o admire câteva persoane. Mi-a schimbat viața complet. Mă simt scriitor, cu lucruri de spus și cu un public care ar putea să citească lucrurile acelea. Mă simt binecuvântat. Vreau să scriu.

Mihaela: Nu este o lectură ușoară și cu atât mai puțin o traducere ușoară. Cum ai interacționat cu diverșii traducători care s-au aventurat să o traducă în atâtea limbi?

Max: A fost fascinant. Traducătorii trebuie să muncească din greu și să inventeze soluții creatoare pentru problemele pe care le pune textul, mai ales la vocea lui Kra. Aceasta nu este atât o muncă de traducere convențională, cât un act de transpunere, de reimaginare. Oamenii au fost minunați. Am o cioară catalană activistă, cu influențe punk, o cioară franțuzească sarcastică, dar pasională, o cioară olandeză extrem de fermecătoare. Pot să intuiesc modificările și transformările textului din întrebările pe care mi le pune un traducător, dar, până la urmă, eu nu vorbesc toate aceste limbi, așa că trebuie să am încredere. Trebuie să las cartea să-și ia zborul, departe de mine. E o încântare și o onoare.

Uneori, trebuie să lași de la tine și să alegi pentru ce merită să lupți

Mihaela: Ca traducătoare, dar și ca cititoare, m-am tot întrebat cum se simte un autor când își trimite cartea în lume și are încredere că o persoană pe care nici n-o cunoaște va reuși să o traducă fidel și frumos într-o altă limbă. Ai avut emoții la gândul că versiunile traduse nu se vor ridica la înălțimea cărții tale?

Max: Sunt atât de multe lucruri de care să te sperii în lumea asta îngrozitoare și atât de multe lucruri de care să te minunezi în lumea asta frumoasă, încât, uneori, trebuie să lași de la tine, să alegi pentru ce merită să lupți. A fost extraordinar să las la o parte orice emoții și pur și simplu să mă bucur la gândul că vor exista 28 de interpretări, 28 de gesturi îndreptate spre original, 28 de păsări cu caracteristici diferite.

Mihaela: Apropo de asta, ce reacții ai primit din țările în care a fost tradusă Grief? Ai vreuna preferată?

Max: Mi-a plăcut enorm cum au reacționat cititorii danezi la ea. Am primit niște răspunsuri minunate de acolo.

Mihaela: Ești editor la Granta Books, prin urmare citești și lucrezi cu cărți în fiecare zi, ele fac parte din munca ta. Acum, întrebarea evidentă: lucrezi și la o nouă carte care să poarte semnătura ta?

Max: Da! Am început recent. O carte tristă și ciudată despre felul englezesc de a fi, despre încredere, tragedie și copilărie.

Mihaela: Îți mulțumesc mult că ai scris o carte atât de frumoasă, că m-ai ajutat cu răspunsuri la întrebările apărute în timp ce o traduceam și că ai acceptat acest mic interviu. Aștept cu nerăbdare să mai primesc vești de la/despre tine!

Max: A fost plăcerea mea. Și eu îți mulțumesc.

2 Comments

Filed under Interviuri

Lydia Davis despre traducere

Pe Lydia Davis o știți probabil ca autoare a romanului Sfârșitul poveștii, în care analizează minuțios și lucid povestea de dragoste dintre o ea (traducătoare de literatură) și un el, dar mai ales, ruptura dintre cei doi. Impresii mai pe larg despre introspecția fascinantă și atenția la nuanțe de care dă dovadă protagonista găsiți în această recenzie.

Ceea ce poate nu știți este că Lydia Davis nu este numai scriitoare de proză scurtă (Sfârșitul poveștii este deocamdată singurul ei roman), ci și traducătoare cu o bogată experiență și o curiozitate insațiabilă: autoare a peste 35 de traduceri literare din franceză și încă șapte limbi!

Iată ce declară aceasta despre subiectul traducerii literare, într-un interviu (primul dintr-o serie de șase interviuri cu traducători cunoscuți) acordat revistei LA Review of Books, pe care îl puteți citi integral, în limba engleză, aici. Mai jos, preiau în traducerea mea câteva fragmente care mi-au plăcut mai mult:

Ce vă place la munca de traducere?

Ador limba engleză. Știu că unii se apucă să traducă pentru că adoră limbile străine, dar eu cel mai mult iubesc engleza și îmi place să traduc aceste texte străine în engleza mea iubită. Îmi place că traducerea este o formă de scris care nu presupune și inventarea unei opere literare. De asemenea, îmi place că este ca un puzzle. Sunt o fană a puzzle-urilor, uneori a cuvintelor încrucișate, anagramelor, criptogramelor, dar în special a puzzle-urilor cu numere, pentru că nu implică cuvinte. Traducerea este și o formă de scris, și un puzzle ce trebuie rezolvat: iată o propoziție; tradu-o în engleză. Constrângerile pot fi foarte utile.

Despre curiozitatea și respectul față de actul traducerii:

Am luat o hotărâre, pe care e posibil să n-o pot respecta, că voi încerca să traduc cel puțin un text literar, indiferent cât de scurt, din orice limbă străină în care a fost tradusă una dintre cărțile mele. (…) Așa că, până acum, am tradus cel puțin un text din opt limbi diferite: franceză, germană, spaniolă, olandeză, norvegiană, portugheză, suedeză și catalană, dacă includ un singur poem.

Despre colaborarea dintre autori și traducători:

(…) puținii traducători în viață pe care i-am tradus au tendința să fie foarte modești și discreți, ca Snijders și Blanchot, așa că spun: „Cum crezi tu că e mai bine, asta e opera ta, de fapt”. Am prieteni care au avut experiențe foarte diferite cu autorii, care spun: „Nu, nu e deloc așa” și practic îi forțează să scrie într-un fel care lor nu le place. Mi s-a întâmplat să-mi doresc ca autorul să mai fie în viață, mai ales în cazul lui Michel Leiris, ca să-l pot întreba: „Ce ai vrut să spui aici?” De fapt, Leiris mi-a trimis câteva vederi, pe care le-am înrămat. Scrisul lui de mână e minunat, un scris de bătrân, ca niște păianjeni negri . Din câte-mi amintesc, a spus ceva de genul: „Dacă ai nevoie, te ajut cum pot.”  Nu cred că am profitat de oferta lui și acum îmi pare rău.

Ce nu v-a plăcut la munca de traducere?

Frustrarea: este o activitate frustrantă, pentru că o propoziție îți iese frumos, însă următoarea este atât de dificilă și e posibil să-ți iasă ceva care, de fapt, să nu te mulțumească, dar nu poți să scoți ceva mai bun. Mulți oameni sunt de părere că traducerea înseamnă compromis; nu poți să redai sensul exact decât dacă sacrifici felul cum sună și invers. Constrângerile cu care lucrezi sunt provocatoare și interesante, dar reversul este că s-ar putea să nu dai răspunsuri foarte bune. O altă problemă, în trecut, era că, în calitate de freelancer, nu puteam să fiu mofturoasă în privința cărților pe care le traduceam, așa că plictiseala unor cărți era foarte greu de suportat. Uneori, mă simțeam ca o mașină în care băgai textul, ca să-l scoți în engleză. Genul acesta de traducere nu mi se părea a fi artă, dar de fiecare dată m-am străduit să fac o treabă cât mai bună.

6 Comments

Filed under Interviuri

Interviu cu traducătoarea Vali Florescu

Vali FlorescuDupă articolul de data trecută, care îi avea în centru pe traducători ca personaje literare, ce ar putea fi mai potrivit acum decât un interviu cu o traducătoare prolifică și versatilă: Vali Florescu.

Cărți și călătorii: Mulțumesc că ai acceptat invitația mea. Încep cu o întrebare de ordin general: ce înseamnă munca de traducere pentru tine?

Vali Florescu: Mai multe: au fost momente cînd a însemnat că am cu ce plăti întreținerea (pentru o lună, o lună și ceva. Se știe că la noi traducătorul nu cîștigă cine știe ce. Paradoxal, de multe ori el cîștigă mai mult decît un scriitor care, poate, a muncit la cartea lui și zece ani.), altele cînd am vrut să-mi demonstrez mie că pot face și asta, la un nivel care să mă mulțumească. Momente cînd am luptat dement cu deadline-urile și am slăbit cîteva kilograme la o carte, altele în care am stat prea mult timp în poziții defectuoase, uitînd să mă ridic de pe scaun ore întregi. În general însă, dacă e să trag linie, traducerea e pentru mine o activitate către care am fost atrasă de la 20 de ani. Declicul a fost romanul Lolita. Îl luasem de la biblioteca facultății de engleză pentru trei zile (pe vremea aia, în 1988, cărțile străine erau foarte rare) și, după ce am citit o pagină sau două, mi-a plăcut atît de mult încît am luat o foaie și un pix și am început să traduc. După vreo trei pagini, mi-am dat seama că trebuie să-l dau înapoi și am lăsat traducerea și am citit cartea, care m-a încîntat. Apoi m-am interesat dacă e tradusă, am văzut că nu, l-am întrebat pe Dan Grigorescu, profesorul meu de literatură comparată, cum se procedează. Nu mai știu ce mi-a răspuns, a fost amabil, însă peste cam un an a apărut la Universal Dalsi traducerea semnată de altcineva, probabil lucra deja la ea de mai mult timp.

Apoi am tradus de capul meu Henderson, regele ploii de Saul Bellow, luată de la Biblioteca americană. Mi-a luat cam trei luni și ceva și am fost penalizată pentru întîrziere, n-am mai avut voie să împrumut nimic mai multe luni. Am scris editurii Viking Press că aș dori să o public, evident că au rîs probabil cu toții și nu am primit nici un răspuns, dar eu nu m-am lăsat păgubașă. Le-am explicat părinților că îmi trebuie mașină de scris, am căutat la anunțuri și am cumpărat o mașină electrică de la un nene din jurul străzii Udriște, acum mă gîndesc că nu era exclus ca la ea să fi scris nenumărate rapoarte despre vecini și alți cetățeni. În orice caz, am scris cartea cu cîte trei folii de indigo, spre bucuria canarului nostru, care cînta de mama focului cînd mașina se ambala. Era atît de uzată, încît la vreo doi ani mi s-a stricat. Apoi a început era computerelor, nu mai zic a internetului, care fac munca de traducere infinit mai ușoară. Paradoxul este că acum, găsind mult mai ușor informațiile pe net, poți pierde mult mai mult timp, pentru că te trezești comparînd mai multe surse și ajungînd pe niște site-uri care nici nu bănuiai că există și, în loc de 5 minute, pierzi și cîte o oră citind te miri ce și îmbogățindu-ți cultura generală sau minunîndu-te de creațiile minții omenești.

Am fost cu manuscrisul la editura Univers, Denisa Comănescu a fost foarte amabilă, dar mi-a spus că editura se reorganizează și că, eventual, mă vor contacta.

Între timp, tradusesem de plăcere ultimul capitol din Franny & Zooey de J. D. Salinger, îl dădusem unor prieteni să-l citească, le plăcuse și la un moment dat, pe baza lui, am primit prima ofertă de colaborare, de la o mică editură care publica genul romance. Am tradus vreo 6-7 cărți, știu că redactorii se amuzau citindu-mi paginile și cărțile se vindeau ca pîinea caldă. Apoi, în 1996 a apărut Legea dreptului de autor și, trebuind să plătească și autorul străin (lucru care pînă atunci nu se întîmpla sau se întîmpla aleatoriu, habar nu am), lucrurile n-au mai mers atît de bine.

Între timp, am terminat și a doua facultate, de Comunicații audio-vizuale de la ATF și, probabil nu știai, scenariul meu de licență avea ca protagonistă o traducătoare de romance și nu numai. Ficțiunea și viața se împleteau, se întîmplau tot felul de chestii, între timp profesorii mei deveniseră mai atenți la „talentul” meu și unul dintre ei mi-a oferit un job la agenția sa de publicitate.

Apoi n-am mai tradus mulți ani; pînă în 2004, cînd am reînceput în forță, n-am mai tradus decît scenariile mele și ale soțului meu, T. O. Bobe, concepte de seriale ale noastre și ale altora și alte texte legate de joburile mele de atunci din zona film-televiziune.

Astăzi traduc mai rar, nu prea mai am timp, dar îți spun în premieră că sînt pe finalul unui nou roman semnat de Jeanette Winterson, De ce să fii fericită cînd ai putea să fii normală?, care va apărea la tîrgul Gaudeamus la nou înființata editură Hecate.

Nu am prejudecăți legate de valoarea unui autor sau a altuia. Admir talentul și inteligența în orice formă ar fi ambalate. Dacă există și puțin umor, e nemaipomenit.

Cărți și călătorii: O, ce răspuns generos! 🙂 Chiar nu știam despre scenariul de licență. Revenind la munca de traducere: ai tradus autori diferiți ca stil, de la Kurt Vonnegut, Kiran Desai, Jeanette Winterson, John Fante, Sam Savage,  George Orwell, Kazuo Ishiguro, Peter Carey la Sophie Kinsella. Cât de ușor sau de greu faci tranziția de la o carte la alta, de la un autor la altul, de la un stil la altul?

Vali Florescu: Nu îmi e nici greu, nici ușor, mi se pare normal să le variez, sînt un om care se plictisește destul de repede și îmi place să alternez stiluri și provocări. Nu am prejudecăți legate de valoarea unui autor sau a altuia, îi tratez cu aceeași seriozitate și pe Sophie Kinsella, și pe Peter Carey.  Admir talentul și inteligența în orice formă ar fi ambalate. Dacă există și puțin umor, e nemaipomenit.

Cărți și călătorii: Și un bombardament de curiozități legate de modul tău de lucru: ai vreun ritual anume când traduci o carte? Lucrezi constant sau lași grosul pe ultima sută de metri? Citești înainte sau preferi să nu știi ce se întâmplă mai departe ca să nu-ți pierzi motivația? Cam ce ritm ai sau câte pagini lucrezi pe zi? Poți sau s-a întâmplat să lucrezi la mai multe traduceri în paralel?

Vali Florescu: S-o luăm încet, că sînt mai multe întrebări.

Da, în primul rînd trebuie să am lîngă mine o stacană de cafea la ibric fierbinte. Altfel nu pot nici să deschid computerul. Pentru că o mai uit și nu îmi place rece, pe parcursul zilei îmi fac o alta și apoi, poate, încă una (asta se întîmpla mai ales cînd traduceam non-stop).

Între 2004-2010 am lucrat constant, adică am terminat cîte o carte la 1 lună-maximum 2. Singura traducere la care am lucrat cinci luni și ceva în care nu am mai făcut altceva a fost Jurnale de George Orwell. Cei care lucrează acasă știu că lucrul cel mai dificil e lupta cu inerția. Îți impui un anume număr de pagini pe zi, te scoli tîrziu, apoi mai tragi de timp, pe urmă se întîmplă să te apuci după-masa ori chiar seara pe la 6 și să fii nevoit să tragi tare pînă pe la 12-1 noaptea. Nu am depășit niciodată un deadline, așa că au existat și momente mai tensionate, cînd lucram cîte 20-30 de pagini pe zi, pînă efectiv mă durea mîna și înțepeneam pe scaun.

În general, nu citesc înainte, deși uneori am regretat că nu am făcut-o. Îmi place să îmi rezerv o doză de surpriză, nu dau niciodată la final, oricît de curioasă aș fi. E un fel de a-ți educa voința și un fir invizibil care mă leagă de carte pînă la final.

Nu, nu pot lucra la mai multe traduceri în paralel, nici nu mi s-a întîmplat să mi se ceară, dar nu cred că aș putea.

Singurul lucru care mă indispune este să văd că numele traducătorului e uneori trecut la „detalii produs”.

Cărți și călătorii: Inevitabil, ca traducătoare, devii într-un fel și co-autoare a cărților traduse de tine. Citești recenzii ale acestora? Te interesează reacțiile cititorilor? Cu riscul de a suna ca reporterii știrilor de la ora 5, te întreb și eu: ce simți în acel moment? J

Vali Florescu: Sigur că da, ca orice om, mai citesc și eu, acum mult mai puțin decît înainte, pentru că nu am timp.

Mă interesează părerile oricui, chiar și ale celor cu care nu sînt de acord. Uneori mă minunez (de pildă, cuiva nu-i plăcuse „Să nu mă părăsești” de Ishiguro, lucru de neînțeles pentru mine). Mă bucur cînd cititorii își amintesc numele meu, dar la fel de mult îmi place cînd savurează cartea și scriu despre ea. Trebuie să recunosc, am fost destul de norocoasă, oamenii apreciază cărțile traduse mine, iar complimentul suprem pe care l-am primit, nu o dată, a fost că „zici că a fost scrisă în română.” Deci nu mă pot plînge.

Singurul lucru care mă indispune este să văd că numele traducătorului e uneori trecut la „detalii produs”. Prima dată când am văzut asta parcă mi-a dat cineva cu un ciocan în cap. Apoi, imediat, mi-a venit întrebarea: Vrei să mai traduci? Merită? A avut rost să stai ieri trei ore la o frază, ca să sune perfect? Apoi m-am calmat oarecum, gândindu-mă că e, probabil, vina web designerului, care nu a înțeles despre ce e vorba și că, totuși, pe carte scrie clar cine a tradus-o. Problema e că, întîmplîndu-se și în cazul altor colegi de breaslă, cad și eu, ca cititor, în păcatul de a nu le cunoaște numele chiar din prima clipă, de pe net. Oamenii dau azi copy și paste la informația despre o nouă carte, nu mai stau să te caute la detalii produs, undeva între numărul de pagini și ISBN. Nu zic că e musai să fii trecut pe copertă, alături de autor, cum e, de pildă, în Franța, dar parcă nici așa nu e OK. 

Cărți și călătorii: Ai vreo traducere preferată din toate cărțile la care ai lucrat până acum? Ți-au devenit dragi personajele „tale”?

Vali Florescu: Sigur că am. O iubesc pe shopaholica Becky Brandon (născută Bloomwood), pentru că mă distrează enorm. Tocmai au apărut în românește cele mai noi pățanii ale ei, la Hollywood – La cumpărături pentru vedete, iar vestea bună e că există și o urmare. Îmi place Eugene Henderson, eroul lui Saul Bellow, cel cu care am început să traduc. Îmi plac Arturo Bandini, protagonistul lui John Fante, Firmin, cel împătimit de lectură, îmi plac multe personaje secundare. Îmi place scriitura lui Kiran Desai – pare că scrie atît de ușor cum respiră.

Cele mai grele traduceri de pînă acum au fost „Jurnale” de George Orwell, prin varietatea de domenii abordate și „Scris pe trup” de Jeanette Winterson, prin provocările stilistice (un narator fără gen).

Cartea de care sînt cea mai mîndră rămîne însă „Să nu mă părăsești”, care este pentru mine o capodoperă.

Traducătorii începători să creadă în talentul lor, să iubească limba română și să fie gata să muncească muuult de tot!

Cărți și călătorii: Ce ai recomanda traducătorilor începători? Ce „secrete” din branșă le-ai împărtăși?

Vali Florescu: Să creadă în talentul lor, să iubească limba română și să fie gata să muncească muuult de tot, fără să se aștepte la premii și alte recompense. Neapărat, să aibă abonament la sală. Să fie foarte atenți cînd semnează contractele și, înainte de a colabora cu o editură, să se asigure că au găsit un partener serios. Să nu accepte orice condiții de colaborare, pe ideea „așa e la început”.

Dacă traducerea e bună, va ajunge cu siguranță la cititor și vor avea satisfacții de unde nici nu bănuiesc.

Cărți și călătorii: Când citești o carte pentru plăcerea ta personală, ai tendința să te întrebi cum o fi fost originalul sau să traduci în română în timp ce citești?

Vali Florescu: Nu, slavă Domnului, încă nu mi s-a întîmplat. Pățesc asta uneori cînd mă uit la un film, îmi vine să comentez scenariul sau să îmi închipui ce urmează.

Cărți și călătorii: Și ca să revenim la introducerea acestui interviu, dacă ai deveni personaj de roman, cum ți-ar plăcea să fie acesta?

Vali Florescu: Nu știu, aș fi și eu curioasă să îl citesc!

Cărți și călătorii: Mulțumesc și-ți urez cât mai multe cărți frumoase!

Vali Florescu: Mulțumesc și eu!

6 Comments

Filed under Interviuri