Category Archives: Citate

Call Me By Your Name, André Aciman

Call Me By Your Name, André Aciman,  Farrar, Straus and Giroux, 2007

O poveste în egală măsură tandră și carnală, care se desfășoară într-un peisaj paradisiac (un sat din Italia, cu o excursie la Roma), într-un mediu boem. Pare rețeta perfectă pentru un roman de succes, nu? 🙂

Elio, un adolescent inteligent și talentat, locuiește la o vilă într-un sătuc/orășel din Italia, unde tatăl lui primește în fiecare vară câte un oaspete în scopuri academice. Oliver, americanul invitat de data aceasta, este atrăgător, nonșalant, scrie o carte de filosofie, înoată, dansează, flirtează cu localnicele și își atrage simpatia tuturor. Între cei doi se înfiripă o relație tatonantă, ezitantă, de camaraderie la început, și de pasiune și dragoste ulterior. Elio matur povestește cu nostalgie despre perioada aceea, amindu-și cu acuratețe gesturi, priviri, întâmplări, reacții, sentimente.

La început, m-a dus cu gândul la O dragoste, a lui Dino Buzzati, și mă întrebam dacă nu cumva la un moment dat o să devină apăsătoare toată descrierea asta amănunțită a trărilor naratorului, de la atenție, ignorare, admirație, teamă, nedumerire, la dorință, dragoste și suferință. Dar n-a devenit, ba dimpotrivă, mi-au plăcut și povestea în sine, și stilul autorului, finețea observațiilor, referințele culturale (muzicale și literare), mediul libertin și boem, maturizarea personajului principal etc. Partea de mijloc, care descrie consumarea pasiunii, m-a atras mai mult, cum era și de așteptat, de altfel, dar finalul este cel care m-a convins. Ultimele pagini, începând de la discursul tatălui până la concluziile personajului/narator, mi s-au părut foarte frumos, inteligent, convingător și emoționant scrise și cred că au salvat cartea de la simpla relatare a unei aventuri oarecare, oricât de picantă ar fi ea, și au transformat-o într-o poveste de dragoste universală.

Câteva citate care mi-au atras atenția:

„This is my spot. All mine. I come here to read. I can’t tell you the number of books I’ve read here.” „Do you like being alone?” he asked. „No. No one likes being alone. But I’ve learned how to live with it.” „Are you always so very wise?” he asked. Was he about to adopt a condescending, pre-lecture tone before joining everyone else on my needing to get out more, make more friends, and, having made friends, not to be so selfish with them? Or was this a preamble to his role as shrink/part-time-friend-of-the-family? Or was I yet again misreading him completely? „I’m not wise at all. I told you, I know nothing. I know books, and I know how to string words together—it doesn’t mean I know how to speak about the things that matter most to me.” „But you’re doing it now—in a way.” „Yes, in a way—that’s how I always say things: in a way.”

„People who read are hiders. They hide who they are. People who hide don’t always like who they are.”

„Look,” he interrupted. „You had a beautiful friendship. Maybe more than a friendship. And I envy you. In my place, most parents would hope the whole thing goes away, or pray that their sons land on their feet soon enough. But I am not such a parent. In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!”

…our hearts and our bodies are given to us only once. Most of us can’t help but live as though we’ve got two lives to live, one is the mockup, the other the finished version, and then there are all those versions in between. But there’s only one, and before you know it, your heart is worn out, and, as for your body, there comes a point when no one looks at it, much less wants to come near it. Right now there’s sorrow. I don’t envy the pain. But I envy you the pain.”

Am văzut și filmul, e o minunăție (chiar dacă nu respectă 100% cartea). Scriitorul André Aciman a contribuit la scenariu și apare și ca personaj secundar la un moment dat, actorii mi s-au părut foarte bine aleși pentru cei doi protagoniști (Timothée Chalamet este extraordinar de expresiv), și mi-au mai plăcut coloana sonoră și felul în care a fost redată atmosfera anilor ’80, de la haine și muzică la imagine. Completează bine cartea, chiar dacă (atenție, spoiler!) finalul este ușor schimbat. Vă las cu trailerul și cu invitația de a vă bucura de amândouă, carte și film.

 

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer, Hachette Books, 2006

Versiunea în limba română: Dulcele Bar. Memorii, Editura Publica, Colecția Narator, traducere de Paul Slayer Grigoriu

The Tender Bar / Dulcele bar a lui Moehringer era una dintre cărțile acelea pe care îmi doream mereu să le citesc, dar o amânam pentru un moment tihnit, în care să pot s-o savurez așa cum credeam eu că se cuvenea. O carte pe care toată lumea o lăuda și mă îndemna să o caut. Un pom lăudat la care m-am dus cu coșul plin de speranțe, mai ales după ce citisem autobiografia lui Andre Agassi, Open, o mare revelație pentru mine și una dintre cărțile de 5 stele de anul trecut, la care Moehringer contribuise (substanțial, cred).

Mi-am făcut, în sfârșit, timp pentru ea în vacanța dintre ani, și am am citit-o cu plăcere, aproape fără pauze, devorând povestea copilăriei, adolescenței și tinereții autorului, cu inerentele probleme familiale, sentimentale și profesionale, toate având în centrul lor, ca etern punct de sprijin și școală a vieții, BARUL. M-am amuzat de limbajul unchiului Charlie, adoptat de copilul J.R., m-am înduioșat la poveștile familiei și obișnuiților barului, m-am enervat pe tânărul J.R. că prea își irosea timpul și talentul, și, în toate căutările lui, i-am admirat talentul de scriitor.

Totuși, tocmai din cauza așteptărilor despre care vă spuneam la început, am avut tot timpul senzația că trebuie să fie ceva mai mult de atât, ceva care să mă impresioneze până la lacrimi, să mă facă să exclam Wow!, să rând în hohote, să reiau fragmente doar pentru frumusețea lor. A fost nevoie să treacă vreo două luni ca lucrurile să se mai așeze, să se sedimenteze și să-mi dau seama că atmosfera și personajele încă îmi sunt proaspete în minte, că încă îmi place să recitesc anumite pasaje, că în paginile astea e nu numai o poveste de viață, cu bune și cu rele, ci talent autentic de povestitor și o experiență de lectură de neratat. Acum pot să spun cu convingere că The Tender Bar / Dulcele bar e o carte de memorii pe care mă bucur că am citit-o și pe care o recomand sincer.

Mai jos, câteva citate preferate:

WE WENT THERE FOR EVERYTHING WE NEEDED. WE WENT there when thirsty, of course, and when hungry, and when dead tired. We went there when happy, to celebrate, and when sad, to sulk. We went there after weddings and funerals, for something to settle our nerves, and always for a shot of courage just before. We went there when we didn’t know what we needed, hoping someone might tell us. We went there when looking for love, or sex, or trouble, or for someone who had gone missing, because sooner or later everyone turned up there. Most of all we went there when we needed to be found.

*

Sometimes I felt so alone that I wished there were a bigger, longer word for alone.

*

Like nothing else, words organized my world, put order to chaos, divided things neatly into black and white. Words even helped me organize my parents. My mother was the printed word—tangible, present, real—while my father was the spoken word—invisible, ephemeral, instantly part of memory. There was something comforting about this rigid symmetry.

*

They taught me to say the word “fuck,” gave me this word as if it were a pocketknife or a good suit of clothes, something every boy should have. They showed me the many ways “fuck” could release anger, scare off enemies, rally allies, make people laugh in spite of themselves. They taught me to pronounce it forcefully, gutturally, even gracefully, to get my money’s worth from the word. Why inquire meekly what’s going on, they said, when you can demand, “What the fuck?” They demonstrated the many verbal recipes in which “fuck” was the main ingredient. A burger at Gilgo, for instance, was twice as tasty when it was a “Gilgo fucking burger.”

*

“You must do everything that frightens you, JR. Everything. I’m not talking about risking your life, but everything else. Think about fear, decide right now how you’re going to deal with fear, because fear is going to be the great issue of your life, I promise you. Fear will be the fuel for all your success, and the root cause of all your failures, and the underlying dilemma in every story you tell yourself about yourself. And the only chance you’ll have against fear? Follow it. Steer by it. Don’t think of fear as the villain. Think of fear as your guide, your pathfinder.”

*

My mother is the printed word, my father is the spoken word, Sheryl is the slurred word.

*

I wanted to explain that books didn’t have the same explicit purpose as tools, that there wasn’t a clear difference between when books were in use and when they weren’t. I took pleasure from their presence, enjoyed seeing them lined up on my shelves and floors. They were the only redeeming feature of my squalid apartment. My books kept me company, cheered me up. Furthermore, because every book I’d owned as a boy was mildewed from the basement or missing its front cover, I was fussy about my books. I didn’t write in the margins or dog-ear the pages, and I never loaned them, especially not the first editions given to me by the editors of the Times Book Review when I did my little author interviews. But I couldn’t say any of this to Bob the Cop because it would have sounded ungenerous, so I told him that he was welcome to stop by the next day and help himself to whatever books I wasn’t using.

*

Sinatra’s voice, I said, is the voice most men hear in their heads. It’s the paradigm of maleness. It has the power men strive for, and the confidence. And yet when Sinatra is hurt, busted up, his voice changes. Not that the confidence goes away, but just beneath the confidence is a strain of insecurity, and you hear the two impulses warring for his soul, you hear all that confidence and insecurity in every note, because Sinatra lets you hear, lays himself bare, which men so seldom do.

*

I saw that we must lie to ourselves now and then, tell ourselves that we’re capable and strong, that life is good and hard work will be rewarded, and then we must try to make our lies come true. This is our work, our salvation, and this link between lying and trying was one of my mother’s many gifts to me, the truth that always lay just beneath her lies.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Sylvie Garcia sau descoperirea exorcizării prin scris

Dacă stați în vreo seară la una dintre terasele din Centrul vechi bucureștean, este posibil să vedeți un bătrân înalt, cu părul alb și zâmbet afabil, ducând un pachet de cărți sub braț. Trece pe la mese și le arată clienților posibil interesați, cu câteva recomandări despre fiecare. Cărțile sunt mereu altele, ceea ce mă face să mă întreb cât de mare o fi fost biblioteca dumnealui, dar mai ales ce fel de viață și de lume e asta în care la bătrânețe ești obligat să-ți vinzi biblioteca puțin câte puțin, ca să supraviețuiești. Aseară am ales dintre exemplarele sale o carte în franceză despre care nu știam nimic: Sainte-Anne, déliez-moi, de Sylvie Garcia (EST, 2010).

Curioasă, am răsfoit-o imediat și am fost bulversată încă de la primele rânduri. Cele puțin peste 200 de pagini înregistrează trăirile autoarei din vremea în care a fost internată în spitalul psihiatric Sainte-Anne (de unde și titlul: Sainte-Anne, eliberează-mă). Disperare, singurătate, teamă, chin, neputință, toate exprimate poetic, sincer, ca (și pentru?) o exorcizare.

L’enfer, c’est soi-même. Sa tête qui refuse de se taire. Plus que de l’enfermement et de l’attachement, je souffre de moi-même. Je n’ai aucune envie, aucun désir. Je suis morte dans ma tête.

Sylvie Garcia vorbește despre tentativele de suicid, despre relația cu personalul spitalului, discuțiile cu psihiatrii și, mai presus de orice, despre gândurile și sentimentele ei din anii în care a fost în derivă, bolnavă, o amenințare pentru propria viață, tânjind după familie, dar fără să fie lăsată să o vadă.

J’étais sans larmes, ayant pleuré des semaines et des semaines, et ma gorge était serrée, si serrée que, parfois, une flaque de silence, seule, envahissait le bureau. Mais là, je me sentais en sécurité, épaulée, entendue, écoutée. Je lui disais tout mon mal-être, l’hiver que j’avais dans le coeur bien plus terrible que ce janvier réel, la tristesse du matin quand je m’éveillais dans cette chambre froide comme une morgue, les soirs où la nuit me parlait de suicide. Et exprimer, même en se faisant violence, surtoût peut-être en se faisant violence, me maintenait du côté de la vie.

Printre fragmentele care recompun timpul petrecut în spitalul psihiatric, sunt inserate scrisorile adresate familiei sau chiar doctorilor, la fel de emoționante și de răscolitoare ca restul cărții, precum și poezii scrise de autoare în perioada aceea. Scrisul este o modalitate de a ieși la liman, de a se povesti atunci când cuvintele nu vor să fie rostite, de a comunica, atunci când prezența familiei și prietenilor nu este permisă.

Chacun sa vie, même si on croise quelqu’un qui pleure, on détourne les yeux, surtoût, ne pas être humain, s’arrêter, parler, réconforter, parce que l’on lit dans les larmes des autres sa propre décomposition et que c’est insupportable. Alors que, parfoit, il suffirait d’une parole, d’un geste, pour apporter l’embellie, le doute qui se lève, la vie qui redevient un peu moins dure. On est avare de son temps, de sa bonté, l’autre n’existe que s’il sourit et surtoût ne dérange pas.

Ce m-a surprins plăcut, atât cât am răsfoit-o (o voi citi pe îndelete cât de curând), este că, deși zilele, lunile, anii de depresie, la o vârstă destul de fragedă, au fost o povară îngrozitoare și o experiență traumatizantă, scriitoarea nu relatează toate acestea pe un ton patetic, afectat, ci cu luciditate și cu puterea pe care ți-o dă introspecția îndelungată. Iar demersul acesta al ei de a se povesti, de a se arăta goală și sinceră, cu toate vulnerabilitățile și fricile ei, mi se pare nu numai un bun exercițiu de exorcizare a tuturor demonilor, ci și o mărturie importantă despre importanța recunoașterii depresiei ca maladie ce trebuie tratată.

Eu sunt tare bucuroasă că întâmplarea mi-a scos în cale această carte, după care probabil îmi voi face curaj să citesc și Demonul amiezii, al lui Andrew Solomon. Un articol (în franceză) despre autoare găsiți aici.

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii