Category Archives: Citate

De ce scriem?

Imagini pentru margaret atwood on writers and writing

„To record the world as it is. To set down the past before it is all forgotten. To excavate the past because it has been forgotten. To satisfy my desire for revenge. Because I knew I had to keep writing or else I would die. Because to write is to take risks, and it is only by taking risks that we know we are alive. To produce order out of chaos. To delight and instruct (not often found after the early twentieth century, or not in that form). To please myself. To express myself. To express myself beautifully. To create a perfect work of art. To reward the virtuous and punish the guilty; or – the Marquis de Sade defense, used by ironists – vice versa. To hold a mirror up to Nature. To hold a mirror up to the reader. To paint a portrait of society and its ills. To express the unexpressed life of the masses. To name the hitherto unnamed. To defend the human spirit, and human integrity and honor. To thumb my nose at Death. To make money so my children could have shoes. To make money so I could sneer at those who formerly sneered at me. To show the bastards. Because to create is human. Because to create is Godlike. Because I hated the idea of having a job. To say a new word. To make a new thing. To create a national consciousness, or a national conscience. To justify my failures in school. To justify my own view of myself and my life, because I couldn’t be “a writer” unless I actually did some writing. To make myself appear more interesting than I actually was. To attract the love of a beautiful woman. To attract the love of any woman at all. To attract the love of a beautiful man. To rectify the imperfections of my miserable childhood. To thwart my parents. To spin a fascinating tale. To amuse and please the reader. To amuse and please myself. To pass the time, even though it would have passed anyway. Graphomania. Compulsive logorrhea. Because I was driven to it by some force outside my control. Because I was possessed. Because an angel dictated to me. Because I fell into the embrace of the Muse. Because I got pregnant by the Muse and needed to give birth to a book (an interesting piece of cross-dressing, indulged in by male writers of the seventeenth century). Because I had books instead of children (several twentieth-century women). To serve Art. To serve the Collective Unconscious. To serve History. To justify the ways of God toward man. To act out antisocial behavior for which I would have been punished in real life. To master a craft so I could generate texts (a recent entry). To subvert the establishment. To demonstrate that whatever is, is right. To experiment with new forms of perception. To create a recreational boudoir so the reader could go into it and have fun (translated from a Czech newspaper). Because the story took hold of me and wouldn’t let me go (the Ancient Mariner defense). To search for understanding of the reader and myself. To cope with my depression. For my children. To make a name that would survive death. To defend a minority group or oppressed class. To speak for those who cannot speak for themselves. To expose appalling wrongs or atrocities. To record the times through which I have lived. To bear witness to horrifying events that I have survived. To speak for the dead. To celebrate life in all its complexity. To praise the universe. To allow for the possibility of hope and redemption. To give back something of what has been given to me.”

Leave a Comment

Filed under Citate

Sfîrșitul, Attila Bartis

Sfîrșitul, Attila Bartis, Editura Polirom, 2017, traducere de Marius Tabacu

Am citit cartea asta încet, în tihnă (titlul altui roman de Bartis), pentru că nici nu cred că se poate citi altfel. Mi s-a părut un bildungsroman destul de apăsător, cu multe referințe istorice, care m-au trimis pe Wikipedia să citesc despre revoluția din Ungaria și despre diverse personalități politice, în care naratorul povestește despre sine și familia sa pe fundalul perioadei comuniste. Romanul e destul de sumbru nu numai pentru că în el este vorba despre o istorie tristă de familie, cu bunici solitari sau nebuni, un tată care a făcut închisoare pentru că s-a opus tancurilor rusești împărțind farfurii cu supă, cu o figură maternă obsedantă etc., ci pentru că protagonistul este marcat pe viață de această istorie și vede totul în gri. Mai exact, în alb și negru, fotografic, cu un ochi extraordinar de atent la detaliu și compoziție, și cu obsesia analizării propriilor trăiri și pe ale altora.

Spuneam că mi s-a părut un bildungsroman pentru că îl însoțim pe protagonist din copilărie, când e fericit să spele vase cu mama, în adolescență, când își pierde un părinte și îl recâștigă pe celălalt, de-a lungul poveștilor lui bizare de descoperire a sexualității, în perioada tinereții și a marii lui iubiri, Eva, în perioada maturității artistice, până la vârsta a doua, când (spoiler alert) își descoperă, în sfârșit, fericirea.

Mi-au plăcut mult împărțirea pe capitole scurte, cu titluri sugestive, lipsa aproape completă a dialogului și folosirea preponderentă a vorbirii indirecte, formarea unor cuvinte compuse prin alipirea unor expresii sau nume cu semnificație aparte, tot ce ține de arta fotografică, adică multe dintre considerațiile din roman (inclusiv aluziile la artiști sau fotografii celebre), talentul (știința?) de a puncta când și când niște idei, senzații, imagini cât se poate de puternice.

Senzația apăsătoare, sumbră, bolnăvicioasă pe alocuri m-a însoțit și la alți autori maghiari (Agota Kristof, mai ales în Trilogia gemenilor, György Dragomán, cu Rugul, Magda Szabó, cu Ușa, până și Sándor Márai, cu Lumânările ard până la capăt), dar chiar dacă asta le face cărțile un pic mai greu de digerat, tot merită citite și le recomand oricând.

Vă las, ca de obicei, cu câteva (bine, multe) citate și cu îndemnul de a căuta și citi romanul.

…povestea familiei mele nu este una aparte, nu e ieşită din comun, ci se înscrie, cu toate individualităţile sale, în prototipul familiilor ungureşti. Sau poate chiar în cel al familiilor neevreieşti din clasa de mijloc din Europa Centrală.

Destre sfinţenia lui Bunicuandrásszabad, doar atît: că trimitea slăninile înapoi în şpais şi că nimeni nu l-a văzut vreodată beat, dar după moartea lui s-au găsit în podul din dos două sute nouăzeci de sticle de palincă goale. Fiecare avea lipită cîte o etichetă pe care scria data şi un titlu de carte: 2-5 iunie, Moş Goriot, 9-11 noiembrie, Mănăstirea din Parma, 3-13 februarie, Fraţii Karamazov.

Cum spuneam, nu aşteptam să primesc nimic de la nimeni, dar măcar mă simţeam acasă. Cînd e în străinătate, omul nu se uită în cutia poştală.

Totuşi nu consider că am făcut bine, ci doar că nu am înfăptuit răul. De altfel, nu pun mare preţ pe conştiinţă, fiindcă poţi comite cele mai mari josnicii cu conştiinţa curată.

Există femei pe care se vede asta din prima clipă. Mai bine zis, fiecare femeie are măcar o singură dată în viaţă o asemenea clipă. În care, dacă ar vrea, ar putea să-l ademenească şi pe Cristos de pe cruce. Poate că nu e atît de puternică decît o singură dată şi poate că nici nu se foloseşte de puterea ei. Pentru că nu-i dă voie conştiinţa. Sau educaţia. Totuşi se bucură de această atotputernicie asupra întregului univers fie şi doar pentru o singură clipă din viaţa ei.

Sunetele şi pauzele sînt cam ca luminile şi umbrele dintr-o fotografie. Nu trebuie neapărat ca o fotografie să reprezinte o execuţie ca să te facă să ţi se strîngă inima. Alb, negru, alb, negru, porumbel, alb, negru – de fapt e suficient şi-atît. Cînd am fotografiat-o o dată pe Éva, i-am arătat fotografia lui Kertész de la New York, în faţa zidului cu porumbelul care-şi ia zborul. Atît de singură să fii, i-am spus eu. Bine, mi-a răspuns ea.

…o absolventă pe nume Adél Selyem, care, spre deosebire de ceilalţi profesori, avea halatul descheiat. Purta o bluză albă, costum negru, poşetă neagră, avea pielea albă, părul negru, unghiile albe. Era ca o fotografie în alb-negru pe care cineva începuse să o coloreze cu mîna şi deocamdată nu avea decît buzele înroşite. Pînă şi ochii îi erau cenuşii.

De fapt nimic nu e mai aproape de moarte ca fotografia.

Purta un palton gri trei sferturi şi colanţi groşi. Albi. Avea părul lins, lung pînă la umeri, faţa îngustă, simetrică, inexpresivă. Ca toate feţele simetrice. Sau cel puţin aşa mi se părea mie în lumina felinarelor de pe stradă, care tocmai se aprinseseră. Doar în privire avea ceva diabolic. Chiar dacă ceea ce noi considerăm adeseori diabolic este doar clipa în care, din confruntarea dintre patimă şi interdicţie, patima iese învingătoare.

…mă obişnuisem încă din copilărie cu ideea că toate bibliotecarele sînt între două vîrste, triste şi splendide.

Cine vine de departe poate să spună ce vrea.

Habar n-aveam ce înseamnă kitsch. Auzisem cuvîntul numai în legătură cu lucruri care mie îmi plăceau. Kitsch erau carpeta de la tanti Erzsike, peştele de sticlă din România de pe radioul lor, floarea-de-colţ înrămată deasupra lui. Credeam că tot ce-i plăcea Mamei mele îmi plăcea şi mie. Mie îmi place kitschul, i-am spus eu Tatei. Bine, atunci hai să-i ducem Mamei vaza, iar ţie-ţi luăm hornarul. Eram foarte bucuros. Am plătit şi am pornit spre casă. Căram împreună cazanul, ţinîndu-l de cîte o toartă, iar în el stăteau împachetate în hîrtie vaza şi kitschul.

Apoi, pe strada Gheorghe Doja, în drum spre casă, Tata mi-a explicat că kitschul este opusul artei. Arta proştilor. Amurgurile şi căprioarele care se adapă sînt nişte minciuni. Adică nu sînt minciuni propriu-zise, fiindcă există amurguri, iar căprioarele se adapă. Ci sînt minciuni ca artă. Fiindcă vor să ne creeze impresia unei lumi idilice eterne. De parcă în viaţă n-ar exista răul, ci doar binele, nici urîtul, ci doar frumosul. La paisprezece ani Dürer i-a desenat mamei sale un portret cum nu mai era altul. Şi asta nu numai pentru că era un desenator excelent, ci şi pentru că a avut curajul să o deseneze pe mama lui în toată urîţenia ei. Cu acelaşi talent ar fi putut să deseneze şi un kitsch. Ar fi putut să deseneze un portret care să ne sugereze că mama lui era splendidă şi fericită, ca toate bătrînele. Şi ar fi fost un kitsch, dragul meu. În asta constă măreţia lui Dürer şi a celor asemenea lui. David al lui Michelangelo sugerează forţă, încredere şi tensiune. Fiindcă trebuie să-l înfrunte pe Goliat. În schimb hornarul acesta zîmbeşte de parcă să cureţi o viaţă întreagă hornuri pline de funingine ar fi cea mai mare bucurie a vieţii. Kitschul este pur şi simplu o minciună. Care încearcă să te facă să uiţi greutăţile vieţii. Să vezi lumea în roz. Acesta este kitschul.

3 Comments

Filed under Citate, Recenzii

Teritorii, Cristina Stancu

Teritorii, Cristina Stancu, Editura Tracus Arte, 2017. Volum de debut care a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum în 2017. O poezie tenebroasă, apăsătoare, sumbră. Frânturi de informații diverse, nume și parafraze sunt încorporate într-o introspecție dură, care scoate la iveală (și provoacă?) stări de inadaptare, anxietate, ruptură, cu imagini grotești, morbide, apocaliptice. Nu e o lectură comodă, dar spicuiesc mai jos câteva versuri, să vă faceți o idee.

 

uneori ne spunem la revedere de parcă facem

schimb de carne.

când te oprești în mijlocul încăperii și uiți de ce

privești spre mine.

stăm pe jos lângă bocancii altcuiva

în casa unde se sparg farfurii zilnic

iar oamenii se țin în brațe

degeaba

aici dumnezeu pune imagini frumoase în votcă

și ne aruncă dumicați pe fereastră.

*

fumezi o țigară în fața blocului la 2 dimineața

a început să plouă ești un om singur într-un om trist

într-un om singur într-un om trist ș.a.m.d.

cineva a murit ieri dar nu-ți amintești cine.

la fiecare 5 minute pentru câteva secunde pornește

alarma mașinii roșii de vizavi

sloganul metalic ascuțit pentru noaptea asta.

*

structurile microscopice ale lacrimilor umane uscate

seamănă cu peisajele apocaliptice. canale săpate

de-a lungul unui teritoriu care nu mai susține viața.

unele specii de cârtiță își freacă trupul cu lacrimi

pentru a se apăra de agresivitatea celorlalte.

spre deosebire de ele violența noastră dispare

numai atunci când credem că suntem la fel.

*

e de parcă dai share de trei ori

în fiecare zi aceleiași postări însă

de fapt zaci într-o cameră încuiată pe

dinăuntru și te pozezi în timp ce

faci cu mâna unui perete.

împingi imaginea pe sub ușă

iar relația cu exteriorul se

stabilizează.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Poezii

Call Me By Your Name, André Aciman

Call Me By Your Name, André Aciman,  Farrar, Straus and Giroux, 2007

O poveste în egală măsură tandră și carnală, care se desfășoară într-un peisaj paradisiac (un sat din Italia, cu o excursie la Roma), într-un mediu boem. Pare rețeta perfectă pentru un roman de succes, nu? 🙂

Elio, un adolescent inteligent și talentat, locuiește la o vilă într-un sătuc/orășel din Italia, unde tatăl lui primește în fiecare vară câte un oaspete în scopuri academice. Oliver, americanul invitat de data aceasta, este atrăgător, nonșalant, scrie o carte de filosofie, înoată, dansează, flirtează cu localnicele și își atrage simpatia tuturor. Între cei doi se înfiripă o relație tatonantă, ezitantă, de camaraderie la început, și de pasiune și dragoste ulterior. Elio matur povestește cu nostalgie despre perioada aceea, amindu-și cu acuratețe gesturi, priviri, întâmplări, reacții, sentimente.

La început, m-a dus cu gândul la O dragoste, a lui Dino Buzzati, și mă întrebam dacă nu cumva la un moment dat o să devină apăsătoare toată descrierea asta amănunțită a trărilor naratorului, de la atenție, ignorare, admirație, teamă, nedumerire, la dorință, dragoste și suferință. Dar n-a devenit, ba dimpotrivă, mi-au plăcut și povestea în sine, și stilul autorului, finețea observațiilor, referințele culturale (muzicale și literare), mediul libertin și boem, maturizarea personajului principal etc. Partea de mijloc, care descrie consumarea pasiunii, m-a atras mai mult, cum era și de așteptat, de altfel, dar finalul este cel care m-a convins. Ultimele pagini, începând de la discursul tatălui până la concluziile personajului/narator, mi s-au părut foarte frumos, inteligent, convingător și emoționant scrise și cred că au salvat cartea de la simpla relatare a unei aventuri oarecare, oricât de picantă ar fi ea, și au transformat-o într-o poveste de dragoste universală.

Câteva citate care mi-au atras atenția:

“This is my spot. All mine. I come here to read. I can’t tell you the number of books I’ve read here.” “Do you like being alone?” he asked. “No. No one likes being alone. But I’ve learned how to live with it.” “Are you always so very wise?” he asked. Was he about to adopt a condescending, pre-lecture tone before joining everyone else on my needing to get out more, make more friends, and, having made friends, not to be so selfish with them? Or was this a preamble to his role as shrink/part-time-friend-of-the-family? Or was I yet again misreading him completely? “I’m not wise at all. I told you, I know nothing. I know books, and I know how to string words together—it doesn’t mean I know how to speak about the things that matter most to me.” “But you’re doing it now—in a way.” “Yes, in a way—that’s how I always say things: in a way.”

“People who read are hiders. They hide who they are. People who hide don’t always like who they are.”

“Look,” he interrupted. “You had a beautiful friendship. Maybe more than a friendship. And I envy you. In my place, most parents would hope the whole thing goes away, or pray that their sons land on their feet soon enough. But I am not such a parent. In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!”

…our hearts and our bodies are given to us only once. Most of us can’t help but live as though we’ve got two lives to live, one is the mockup, the other the finished version, and then there are all those versions in between. But there’s only one, and before you know it, your heart is worn out, and, as for your body, there comes a point when no one looks at it, much less wants to come near it. Right now there’s sorrow. I don’t envy the pain. But I envy you the pain.”

Am văzut și filmul, e o minunăție (chiar dacă nu respectă 100% cartea). Scriitorul André Aciman a contribuit la scenariu și apare și ca personaj secundar la un moment dat, actorii mi s-au părut foarte bine aleși pentru cei doi protagoniști (Timothée Chalamet este extraordinar de expresiv), și mi-au mai plăcut coloana sonoră și felul în care a fost redată atmosfera anilor ’80, de la haine și muzică la imagine. Completează bine cartea, chiar dacă (atenție, spoiler!) finalul este ușor schimbat. Vă las cu trailerul și cu invitația de a vă bucura de amândouă, carte și film.

 

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer

The Tender Bar. A Memoir, J.R. Moehringer, Hachette Books, 2006

Versiunea în limba română: Dulcele Bar. Memorii, Editura Publica, Colecția Narator, traducere de Paul Slayer Grigoriu

The Tender Bar / Dulcele bar a lui Moehringer era una dintre cărțile acelea pe care îmi doream mereu să le citesc, dar o amânam pentru un moment tihnit, în care să pot s-o savurez așa cum credeam eu că se cuvenea. O carte pe care toată lumea o lăuda și mă îndemna să o caut. Un pom lăudat la care m-am dus cu coșul plin de speranțe, mai ales după ce citisem autobiografia lui Andre Agassi, Open, o mare revelație pentru mine și una dintre cărțile de 5 stele de anul trecut, la care Moehringer contribuise (substanțial, cred).

Mi-am făcut, în sfârșit, timp pentru ea în vacanța dintre ani, și am am citit-o cu plăcere, aproape fără pauze, devorând povestea copilăriei, adolescenței și tinereții autorului, cu inerentele probleme familiale, sentimentale și profesionale, toate având în centrul lor, ca etern punct de sprijin și școală a vieții, BARUL. M-am amuzat de limbajul unchiului Charlie, adoptat de copilul J.R., m-am înduioșat la poveștile familiei și obișnuiților barului, m-am enervat pe tânărul J.R. că prea își irosea timpul și talentul, și, în toate căutările lui, i-am admirat talentul de scriitor.

Totuși, tocmai din cauza așteptărilor despre care vă spuneam la început, am avut tot timpul senzația că trebuie să fie ceva mai mult de atât, ceva care să mă impresioneze până la lacrimi, să mă facă să exclam Wow!, să rând în hohote, să reiau fragmente doar pentru frumusețea lor. A fost nevoie să treacă vreo două luni ca lucrurile să se mai așeze, să se sedimenteze și să-mi dau seama că atmosfera și personajele încă îmi sunt proaspete în minte, că încă îmi place să recitesc anumite pasaje, că în paginile astea e nu numai o poveste de viață, cu bune și cu rele, ci talent autentic de povestitor și o experiență de lectură de neratat. Acum pot să spun cu convingere că The Tender Bar / Dulcele bar e o carte de memorii pe care mă bucur că am citit-o și pe care o recomand sincer.

Mai jos, câteva citate preferate:

WE WENT THERE FOR EVERYTHING WE NEEDED. WE WENT there when thirsty, of course, and when hungry, and when dead tired. We went there when happy, to celebrate, and when sad, to sulk. We went there after weddings and funerals, for something to settle our nerves, and always for a shot of courage just before. We went there when we didn’t know what we needed, hoping someone might tell us. We went there when looking for love, or sex, or trouble, or for someone who had gone missing, because sooner or later everyone turned up there. Most of all we went there when we needed to be found.

*

Sometimes I felt so alone that I wished there were a bigger, longer word for alone.

*

Like nothing else, words organized my world, put order to chaos, divided things neatly into black and white. Words even helped me organize my parents. My mother was the printed word—tangible, present, real—while my father was the spoken word—invisible, ephemeral, instantly part of memory. There was something comforting about this rigid symmetry.

*

They taught me to say the word “fuck,” gave me this word as if it were a pocketknife or a good suit of clothes, something every boy should have. They showed me the many ways “fuck” could release anger, scare off enemies, rally allies, make people laugh in spite of themselves. They taught me to pronounce it forcefully, gutturally, even gracefully, to get my money’s worth from the word. Why inquire meekly what’s going on, they said, when you can demand, “What the fuck?” They demonstrated the many verbal recipes in which “fuck” was the main ingredient. A burger at Gilgo, for instance, was twice as tasty when it was a “Gilgo fucking burger.”

*

“You must do everything that frightens you, JR. Everything. I’m not talking about risking your life, but everything else. Think about fear, decide right now how you’re going to deal with fear, because fear is going to be the great issue of your life, I promise you. Fear will be the fuel for all your success, and the root cause of all your failures, and the underlying dilemma in every story you tell yourself about yourself. And the only chance you’ll have against fear? Follow it. Steer by it. Don’t think of fear as the villain. Think of fear as your guide, your pathfinder.”

*

My mother is the printed word, my father is the spoken word, Sheryl is the slurred word.

*

I wanted to explain that books didn’t have the same explicit purpose as tools, that there wasn’t a clear difference between when books were in use and when they weren’t. I took pleasure from their presence, enjoyed seeing them lined up on my shelves and floors. They were the only redeeming feature of my squalid apartment. My books kept me company, cheered me up. Furthermore, because every book I’d owned as a boy was mildewed from the basement or missing its front cover, I was fussy about my books. I didn’t write in the margins or dog-ear the pages, and I never loaned them, especially not the first editions given to me by the editors of the Times Book Review when I did my little author interviews. But I couldn’t say any of this to Bob the Cop because it would have sounded ungenerous, so I told him that he was welcome to stop by the next day and help himself to whatever books I wasn’t using.

*

Sinatra’s voice, I said, is the voice most men hear in their heads. It’s the paradigm of maleness. It has the power men strive for, and the confidence. And yet when Sinatra is hurt, busted up, his voice changes. Not that the confidence goes away, but just beneath the confidence is a strain of insecurity, and you hear the two impulses warring for his soul, you hear all that confidence and insecurity in every note, because Sinatra lets you hear, lays himself bare, which men so seldom do.

*

I saw that we must lie to ourselves now and then, tell ourselves that we’re capable and strong, that life is good and hard work will be rewarded, and then we must try to make our lies come true. This is our work, our salvation, and this link between lying and trying was one of my mother’s many gifts to me, the truth that always lay just beneath her lies.

 

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii