Cartea de gramatică interioară, de David Grossman (II)

Cartea de gramatica interioaraCartea de gramatică interioară, de David Grossman, Editura Univers, 2012, traducere de Gheorghe Miletineanu

Cartea asta este fascinantă și totuși mi-e foarte greu să scriu despre ea. E genul de carte pe care eu am citit-o cu creionul în mână, marcând nenumărate pasaje, pe care nu m-am grăbit deloc s-o termin, ci am savurat fiecare cuvânt, fiecare senzație, și pe care aș recomanda-o oricui are răbdarea și curiozitatea să descopere o lume interioară extrem de bogată, complexă, inteligentă și sensibilă și, mai ales, stilul extraordinar de frumos al unui autor pe care eu abia acum l-am descoperit.

Spun că mi-e greu să vorbesc despre ea pentru că lectura ei mi-a stârnit reacții diverse, de la entuziasm și admirație față de stilul autorului până la o senzație apăsătoare și bolnăvicioasă dată de evoluția „acțiunii”. Ghilimelele se impun dat fiind că ritmul este foarte domol, textul plin de fluxul conștiinței, digresiuni și portrete, iar acțiunea propriu-zisă dilatată. De aceea, dacă aș povesti, fie și pe scurt, subiectul romanului, simt că i-aș face o nedreptate, pentru că (cel puțin pentru mine) subiectul a trecut cumva în plan secundar și ceea ce m-a fascinat tot timpul a fost frumusețea scriiturii.

O să spun doar că în Cartea de gramatică interioară citim despre copilărie și maturizare, despre prietenie și prima dragoste, despre legăturile strânse și apăsătoare din cadrul unei familii, ce îmbină dragostea, ura, grija, dorința, datoria, mândria și nevoia de libertate și de individualitate, citim despre trecutul ascuns, prezentul trecut prin filtrul protagonistului, Aaron, și despre un viitor în care planează amenințarea războiului, despre dezrădăcinare și conștiința apartenenței la o nație, despre sensibilitate în toate formele ei și despre viață, în general.

Aaron se chirci ca unul care se ascunde, și simți cum sufletul lui seacă și se sleiește, cum un fel e pâclă decolorată îl face să tremure și să se împuțineze până ajunge doar un fir subțire înauntrul trupului lui; își vârî cu grijă piciorul în cizmă, laba albă a piciorului de copil, și văzu cum deodată toți se zgâiesc la piciorul lui, chiar și Yohi se răsucise pe scaunul ei, până și bunica se apropiase și-și băgase capul printre capetele lor, și Aaron se aplecă și se făcu și mai mic, piciorul lui inocent, nevinovat, și simți cum sângele din tot trupul lui se retrage rapid din toate mădularele, lăsând în urma lui o carne rece, întunecată, și e supt într-un punct de sub inimă.

Aaron, personajul principal al romanului, prin prisma căruia vedem celelalte personaje și interacțiunile dintre ele, dar și propriul lui univers, este cel care filtrează totul, de la relațiile cu prietenii, verii și colegii de școală, până la cele din familia sa și cu vecinii dintr-un cartier sărac al Ierusalimului. Singuratic și dotat cu o imaginație și o sensibilitate aparte, Aaron înregistrează, decantează, analizează, poetizează tot, în imagini de o forță și o profunzime care m-au fascinat.

Bunica Lili a scuipat un scuipat uscat. De ură, fața i s-a făcut mai ascuțită. Aaron s-a dat înapoi și s-a lipit de Yohi. Bunica a văzut expresia feței lui și a scos un râs gutural adânc și lung. Lui nu-i plăcea râsul ăsta al ei. Din nou s-a simțit jefuit pentru că avea o asemenea bunică, asemenea cum, asemenea ca asta, care nu răsfață, nu iubește, nu-l simte. Ea și cu Yohi au schimbat în zig-zag o privire ciudată de conspiratoare.

Dacă ar fi fost credincios, poate că s-ar fi rugat lui Dumnezeu și i-ar fi cerut să intervină în favoarea lui în chestiunea aceea. dar de mult încetase să creadă, de când era mic de tot și vedea că părinții lui se duc la sinagogă de Yom-Kippur și de Anul Nou, dar nu țin Șabatul. Păi cum vine asta? Și odată a încasat de la tata o palmă, fiindcă le dezvăluise musafirilor că tata mănâncă salam cu unt, păi asta e de înțeles?

Fusese sfârșitul lumii. Dar atunci când s-au împăcat, prietenia lor a devenit cu totul altceva: dintr-o obișnuință din copilărie, a devenit o alegere fermă.

Portretele memorabile ale familiei, lumea exterioară care îl presează să crească, să se maturizeze, să aibă opinii ferme despre valori și idealuri, mirosurile culinare, masajele la care contribuie toate femeile din familie, rolul lui Aaron de a curăța cartofi și de a duce gunoiul, toaleta Ednei Blum, pereții dărâmați, pisica pe care Aaron voia să o facă vegetariană, familia extinsă zgomotoasă și vecinii indiscreți, în fața cărora mama lui vrea să păstreze aparențele normalității, vizitele la bunica la spital și poveștile ei pline de culoare, care-l înspăimântă pe băiat, petrecerea de bar-mitzvah ce marchează o trecere către maturitate care la el nu se întâmplă, trecutul tatei pe care mama vrea să-l păstreze ascuns, mândria ei, nevoia de libertate a surorii, toate compun o lume complexă, pestriță, presantă și duplicitară, în care e ușor să te simți pierdut, mai ales dacă ești un puști de treisprezece ani care refuză să se facă mare.

… la început, când toți abia începeau cu mișcările de tineret, încercase să meargă câteva săptămâni la „taberele de nou veniți în țară”, dar plecase de acolo. Nu putea să sufere statul în front și aliniatul într-un rând câte trei și toate ceremoniile lor și toate imnurile lor și totul facem împreună, ca niște roboți, și el tot timpul râdea și deranja, până l-au dat afară. Iar acum e prea târziu să se alăture unei mișcări. Acum totul e definitiv și închis și hotărât și oricum toți știu că el – că el ce? ce-i cu el? El trebuie să-nceapă să se pregătească pentru trezirea lui, care se apropie tot impul cu pași e uriaș, și cum se face că el nu știe să răspundă la întrebări din astea?

Soluția lui Aaron este lumea sa interioară, compusă din jocuri, intrigi, spioni, semnale secrete, o prietenie fluctuantă, inocență amestecată cu cruzime, prima dragoste, prima trădare, singurătate și neadaptare, trucurile fatale de magician; este gramatica lui interioară în care se refugiază, în care dă o logică celor ce se întâmplă în jurul lui, în care selectează numai ce vrea, fără a înțelege mare parte din viața reală.

Își înghiți saliva iar și iar, își mișcă buzele, tăcu mai departe. Cum o să vorbească. De unde să înceapă. Lucrurile dinăuntrul lui au devenit în ultima vreme, în singurătatea lui, pe cât se pare, atât de lăuntrice, și sunt puse în cuvinte într-o gramatică atât de personală și întortocheată, în general, cum se poate să le scoți afară, la lumină. (…) cine e cu adevărat Aaron ăsta care merge alături de ei, își mișcă mâinile și picioarele și capul ca de obicei, și cum e posibil ca ei să nu se uite și să nu simtă ce se întâmplă cu el.

Mi-a fost greu să selectez doar câteva citate, sunt fragmente întregi cu portretele personajelor, cu îndrăgostirea lui Aaron, cu fluxul neîntrerupt al gândurilor lui, care ar merita redate, dar pe lângă cele de mai sus și de aici, las plăcerea de a le descoperi acelora pe care i-am convins să citească sau măcar i-am făcut curioși cu privire la Cartea de gramatică interioară.

6 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

6 Responses to Cartea de gramatică interioară, de David Grossman (II)

  1. Pe mine m-ai facut cu siguranta curioasa 😉

  2. In sfîrsit am inceput sa primesc notificari pe e-mail. Ai reusit sa faci setarile sau a fot o initiativa Google 😀 ? Zic asta pentru ca mi-a trimis notificare la postul asta, pe care l-am citit si sharuit da’ la care n-am comentat (until now). Anyway, o sa vad imediat.
    Si daca tot am intrat, îmi place titlul, recenzia ta e foarte frumoasa, da’ la cît am de citit ma mai gîndesc 🙂

    • Păi nu te văd printre abonații la newsletter, dacă vrei, te adaug eu sau te înscrii tu. Poate ai primit notificare de la G+, unde ți-am mulțumit că ai preluat postarea.
      Titlul m-a atras și pe mine inițial și, dacă știam ce minunăție de carte e, n-o mai lăsam să aștepte un an până să o încep. E adevărat, e mare, aproape 450 de pagini, iar spre final (cine nu vrea spoilere să nu mai citească de aici încolo) intervine o senzație apăsătoare, de catastrofă pe cale să se întâmple, și parcă vrei să faci ceva să o oprești și nu poți. Nu-ți rămâne decât să asiști neputincios, incapabil și să te desprinzi, pentru că frumusețea scriiturii te ține acolo fascinat, legat, acaparat până la sfârșit.

  3. Pingback: 10 cărți preferate din 2015 | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *