Call Me By Your Name, André Aciman

Call Me By Your Name, André Aciman,  Farrar, Straus and Giroux, 2007

O poveste în egală măsură tandră și carnală, care se desfășoară într-un peisaj paradisiac (un sat din Italia, cu o excursie la Roma), într-un mediu boem. Pare rețeta perfectă pentru un roman de succes, nu? 🙂

Elio, un adolescent inteligent și talentat, locuiește la o vilă într-un sătuc/orășel din Italia, unde tatăl lui primește în fiecare vară câte un oaspete în scopuri academice. Oliver, americanul invitat de data aceasta, este atrăgător, nonșalant, scrie o carte de filosofie, înoată, dansează, flirtează cu localnicele și își atrage simpatia tuturor. Între cei doi se înfiripă o relație tatonantă, ezitantă, de camaraderie la început, și de pasiune și dragoste ulterior. Elio matur povestește cu nostalgie despre perioada aceea, amindu-și cu acuratețe gesturi, priviri, întâmplări, reacții, sentimente.

La început, m-a dus cu gândul la O dragoste, a lui Dino Buzzati, și mă întrebam dacă nu cumva la un moment dat o să devină apăsătoare toată descrierea asta amănunțită a trărilor naratorului, de la atenție, ignorare, admirație, teamă, nedumerire, la dorință, dragoste și suferință. Dar n-a devenit, ba dimpotrivă, mi-au plăcut și povestea în sine, și stilul autorului, finețea observațiilor, referințele culturale (muzicale și literare), mediul libertin și boem, maturizarea personajului principal etc. Partea de mijloc, care descrie consumarea pasiunii, m-a atras mai mult, cum era și de așteptat, de altfel, dar finalul este cel care m-a convins. Ultimele pagini, începând de la discursul tatălui până la concluziile personajului/narator, mi s-au părut foarte frumos, inteligent, convingător și emoționant scrise și cred că au salvat cartea de la simpla relatare a unei aventuri oarecare, oricât de picantă ar fi ea, și au transformat-o într-o poveste de dragoste universală.

Câteva citate care mi-au atras atenția:

„This is my spot. All mine. I come here to read. I can’t tell you the number of books I’ve read here.” „Do you like being alone?” he asked. „No. No one likes being alone. But I’ve learned how to live with it.” „Are you always so very wise?” he asked. Was he about to adopt a condescending, pre-lecture tone before joining everyone else on my needing to get out more, make more friends, and, having made friends, not to be so selfish with them? Or was this a preamble to his role as shrink/part-time-friend-of-the-family? Or was I yet again misreading him completely? „I’m not wise at all. I told you, I know nothing. I know books, and I know how to string words together—it doesn’t mean I know how to speak about the things that matter most to me.” „But you’re doing it now—in a way.” „Yes, in a way—that’s how I always say things: in a way.”

„People who read are hiders. They hide who they are. People who hide don’t always like who they are.”

„Look,” he interrupted. „You had a beautiful friendship. Maybe more than a friendship. And I envy you. In my place, most parents would hope the whole thing goes away, or pray that their sons land on their feet soon enough. But I am not such a parent. In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!”

…our hearts and our bodies are given to us only once. Most of us can’t help but live as though we’ve got two lives to live, one is the mockup, the other the finished version, and then there are all those versions in between. But there’s only one, and before you know it, your heart is worn out, and, as for your body, there comes a point when no one looks at it, much less wants to come near it. Right now there’s sorrow. I don’t envy the pain. But I envy you the pain.”

Am văzut și filmul, e o minunăție (chiar dacă nu respectă 100% cartea). Scriitorul André Aciman a contribuit la scenariu și apare și ca personaj secundar la un moment dat, actorii mi s-au părut foarte bine aleși pentru cei doi protagoniști (Timothée Chalamet este extraordinar de expresiv), și mi-au mai plăcut coloana sonoră și felul în care a fost redată atmosfera anilor ’80, de la haine și muzică la imagine. Completează bine cartea, chiar dacă (atenție, spoiler!) finalul este ușor schimbat. Vă las cu trailerul și cu invitația de a vă bucura de amândouă, carte și film.

 

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

4 Responses to Call Me By Your Name, André Aciman

  1. Fain. Am sa încep cu filmul, tura asta 😀

  2. Roxana

    De cele mai multe ori, cărțile sunt peste ecranizările lor, ceea ce sper să fie și în acest caz. Filmul este superb, mi-a evocat cumva verile adolescenței mele, așa de luminos, cald și tandru este totul. Iar dincolo de poveste, dincolo de fragilitatea relațiilor dintre cele două personaje, stă discursul tatălui care mi s-a părut magistral. O lecție de viață pe care mi-ar fi plăcut s-o primesc și eu la acea vârstă. Așa că aștept cu nerăbdare traducerea cărții, mulțumesc că ai vorbit despre ea.

  3. Da, eu am avut impresia că discursul tatălui a fost idealizat și dat ca exemplu, un fel de îndemn pentru părinți de a fi înțelegători, toleranți, deschiși la minte și alături de copiii lor, no matter what. Poate o reacție pe care și-a dorit-o autorul la un moment dat și nu a primit-o, poate o reacție pe care a întâlnit-o la altcineva, în fine, nu contează, important e că povestea în sine și relația cu părinții devin universale și vorbesc tuturor (cred? sper!).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *