Borges despre Borges (I)

Ziceam ieri că am început să răsfoiesc Borges despre Borges, un volum de convorbiri îngrijit de Willis Barnstone, apărut la editura Dacia în 1990, în traducerea Mihaelei Simion Constantinescu. Paginile aproape îngălbenite de vreme sunt pline de sublinieri cu creionul. (Deh, mă impresionau multe în adolescență, când am citit cartea prima dată.) Spicuiesc:

Borges despre Borges

Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar și nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilința, nereușita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când ești fericit poți să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine. Însă ni se dau greșelile, ni se dau coșmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noastră este să le transformăm în poezie. De-aș fi un poet adevărat, aș simți că fiecare moment al vieții mele este poetic, că fiecare moment al vieții mele este un fel de lut pe care trebuie să-l modelez, să-l formez, să-l mistui în poezie. Deci nu cred că trebuie să-mi cer scuze pentru greșelile mele.

BorgesSursa foto

Când am început să scriu, foloseam un stil foarte baroc. Făceam tot ce puteam ca să fiu Sir Thomas Browne, Gongora sau Logones sau altcineva. Apoi încercam mereu să înșel cititorul, folosind necontenit arhaisme sau neologisme. Acum însă încerc să folosesc cuvinte foarte simple. Încerc să evit ceea ce în engleză se numesc cuvinte dificile sau cuvinte de dicționar. Fac tot posibilul să le evit. Și cred că cea mai bună carte a mea de nuvele este ultima pe care am scris-o, Cartea de nisip; în ea nu există nici un cuvânt care să-l încurce pe cititor. Povestirile sunt spuse simplu, deși ele nu sunt deloc simple; din moment ce nu există lucruri simple în univers, totul este complex. Eu le deghizez în povestiri simple. De fapt, le rescriu de vreo nouă sau zece ori, până îmi dau sentimentul de a fi fost scrise într-un mod negijent. Încerc să fiu cât se poate de banal. Dacă nu-mi cunoașteți cărțile, pe două dintre ele mă aventurez să le recomand atenției dumneavoastră. Prima, o carte de poezii, se intitulează Historia de la luna („Istoria lunii”), iar a doua El libro de arena („Cartea de nisip”). Cât despre celelalte, le puteți da uitării cu ușurință, v-aș fi foarte recunoscător dacă ați face-o, căci eu le-am și uitat.

Cred că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simțim ceva, când nu descoperim ceva, când doar repetăm ceva mecanic. În acel moment, ești mort. În același timp însă, viața poate veni în orice clipă. Dacă luăm o singură zi, pe parcursul ei întâlnești multe morți, însă și multe nașteri. Eu încerc să nu fiu mort. Încerc să fiu curios, să simt mereu ceva, iar ceea ce simt se va transforma în poeme, povestiri, fabule. Simt tot timpul, chiar dacă știu că multe dintre lucrurile pe care le fac și le spun sunt mecanice, adică aparțin mai degrabă morții decât vieții.

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *