Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne

Baiatul cu pijamale in dungiBăiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, Editura RAO, 2013, traducere din engleză de Lucia Ostafi-Iliescu

Încă o carte foarte prezentă pe bloguri, dar n-am ce face: am găsit-o pe o masă, într-o vizită, am profitat de un moment prielnic să o răsfoiesc și am ajuns să citesc mai mult de jumate în pauzele de țigară ale celorlalți. Încep deci cu concluzia: este o carte care se citește extrem de repede, care te prinde și, inevitabil, te emoționează.

Bruno este un băiat de nouă ani, care este nevoit să se mute împreună cu familia undeva departe („mai departe de doi kilometri”), să renunțe la casă și prieteni pentru a-și urma tatăl la noul lui serviciu foarte important, unde soldați înfricoșători și foarte serioși îi ascultă ordinele. Deși inițial se opune, odată ajuns acolo va descoperi un nou prieten, care îi va umple timpul și gândurile și datorită căruia se va simți fericit în pofida a tot ce se întâmplă în jurul lui. Problema e că Shmuel se află dincolo de un gard de sârmă, este mereu slab și flămând, tuns chilug, uneori plin de vânătăi, trist și speriat și poartă aceleași pijamale murdare în dungi, ca toți ceilalți de dincolo de gard.

Mi-au plăcut găselnițele autorului de a descrie realitatea crudă, fără a o numi efectiv: locul în care se mută se numește Out-With, deși Bruno este certat în repetate rânduri că nu pronunță corect, personajul prost-crescut și temut care a venit în vizită și l-a trimis pe tata departe este Fury, salutul „Heil Hitler” este doar sugerat, sora lui Bruno, ajunsă aproape la adolescență, este Cazul fără Speranță etc. (M-am mirat, totuși, că se pomenește lagărul…)

Deși cititorii înțeleg repede că este vorba despre Auschwitz, Hitler, der Führer și despre exterminarea evreilor, toată această realitate sordidă pare să-i scape lui Bruno, care vede totul cu inocență și prietenie. De câte ori bănuiește că ceva nu este în regulă, evită subiectul, pentru a nu-și strica relațiile și bucuria „explorării”, dar instinctele lui sunt corecte.

O carte emoționantă, care se înscrie cumva în seria cărților despre copii, evrei și Germania nazistă, la fel ca The Book Thief (Hoțul de cărți) și Jurnalul Annei Frank. The Boy in the Striped Pyjamas a fost și ecranizată în 2008, iată și trailerul mai jos:

Later edit:

Am observat că articolul acesta este foarte popular și că cele mai multe vizite, dacă nu chiar toate, se datorează căutărilor de pe Google, făcute probabil de elevi (dată fiind exprimarea: rezumat, caracterizare Bruno etc.). Am tras concluzia că această cărțulie a intrat cumva în programa școlară sau este aleasă de profesori pentru a ilustra sau a aborda tema Holocaustului.

Prin urmare, am o rugăminte la voi, cei care ajungeți pe pagina aceasta căutând poate o soluție mai rapidă și mai lipsită de efort decât lectura propriu-zisă sau pusul propriei minți la contribuție: citiți mai întâi cartea! V-am spus deja mai sus că este mică, se citește extrem de repede și s-ar putea să aveți surpriza să vă și placă. 🙂

Și aș mai fi curioasă să-mi spuneți apoi părerile voastre sincere, autentice, necopiate, neinspirate. Parcă nu mi se pare echitabil ca doar eu să ofer și voi să primiți. Haideți să dialogăm! Să fie un schimb de impresii. Poate că aici, într-un mediu neoficial, prietenos, fără amenințarea notei sau privirea severă a profesorului, se dezleagă și limbile. Vă aștept!

 

7 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

7 Responses to Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne

  1. Vai de mine, nici nu stiu de unde sa incep sa cârâi atunci cand vine vorba de cartulia asta. Autorul da dovada de o lipsa grava de empatie atunci cand incearca, vezi doamne, sa prezinte ororile holocaustului prin ochii inocenti ai copilului de noua ani.
    Am precizat ca protagonistul are noua ani? Bine, pentru ca se comporta ca si cum ar avea maxim cinci. Cu indulgenta. Mai mult, spre final aveam senzatia ca baiatul este de-a dreptul retardat. Pot sa spun retardat? Aveam senzatia ca baiatul are anumite nevoi speciale. Autorul nu numai ca habar n-are ce sa scrie atunci cand vine vorba de holocaust, mi se pare ca nu stie cum vorbesc si se comporta copii de 9 respectiv 12 ani (sora protagonistului are si ea momente de dementa necaracteristice varstei).

    Sunt sigur ca vreunul din cititorii care au apreciat cartea asta o sa comenteze aici ceva de genul „dar nici tu nu ai trait holocaustul si habar n-ai cum vorbesc copiii de 9 ani, care e deci retardatul?” asa ca o sa detaliez. In primul rand, este o diferenta intre naivitatea copilariei si lipsa de observatie, perceptie, perspicacitate si deductie de care da in mod repetat dovada acest copil. Si nu trebuie sa fii savant ca sa legi cateva idei si sa iti dai seama de anumite lucruri, chiar si la o varsta frageda. Oare baiatul unui ofiter SS care traieste in aceeasi casa cu acesta iar apoi este mutat odata cu serviciul acestuia habar nu are ce este un evreu? (propaganda nazista este inexistenta in universul lui John Boyne). Existau copii in Germania nazista care sa nu fi auzit sau folosit salutul ‘Heil Hitler’? Autorul nu a auzit de Hitlerjugend, mai precis de Deutsches Jungvolk? Copiii de acolo aveau intre 10 si 14 ani, nu foarte departe de varsta protagonistului nostru. Si chiar daca am presupune ca tatal, ofiter care ajunge sa conduca un lagar de concentrare, nu ar fi convins de doctrina nazista (din cate tin minte nu era cazul oricum) si incearca sa isi protejeze copiii, oare ei nu au avut ocazia sa auda anumite lucruri din alte parti, ex alti copii de varsta lor sau propaganda din scoli? Bruno a trait numai in casa 9 ani de zile?

    ‘Gaselnita’ cu Out-with in loc de Auschwitz intra in sfera penibilului, avand in vedere ca Bruno are mai mult de cinci ani, a fost corectat de mai multe ori in legatura cu pronuntia si a vazut scris acest nume.
    Odata ajunsi la ‘Out-with’, Bruno isi intreaba tatal cat or sa stea, raspunsul fiind ca or sa ramana acolo ‘for the forseeable future’. Baiatul nu stie ce inseamna asta, dar e lamurit de sora lui: „‘It means weeks from now,’ Gretel said with an intelligent nod of her head. ‘Perhaps as long as three.'”
    Am mentionat ca fata are 12 ani? Mai e cineva care contesta blocajele mentale ale copiilor imaginati de John Boyne?

    Daca tot am intrat pe teritoriu lingvistic, gaselnita cu Fury in loc de Führer, desi simpatica, este cretina. Nu sunt cunoscator al limbii germane, dar sunt destul de sigur ca ‘furie’ nu seamana deloc cu Führer (Google translate imi spune Wut, Zorn si Grimm – probabil ca poate fi facuta aici o gluma intre Wut si exclamatia in engleza ‘What?!’)

    Nici nu vreau sa intru in detalii referitor la prietenia cu baiatul evreu, scenele care ii prezinta pe cei doi si despre faptul ca Ishmael, sau cum il chema pe celalalt baiat, supravietuieste un an de zile in lagar. Cat despre trecutul pe sub gard…no…Just, No.

    La final ma intreb pentru cine e scrisa cartea asta. Serios, daca stai sa te gandesti, un copil/adolescent care nu e familiarizat cu subiectul (germania nazista, holocaustul, etc) nu o sa prinda toate referintele (iar daca are nivelul de inteligenta pe care il atribuie John Boyne copiilor in general, atunci nu o sa prinda nimic). Cred ca e sigur sa spunem ca romanul este adresat adultilor care cunosc subiectul si pot sa vada prin ochii inocenti ai copilariei toate atrocitatile si cum acesti copii au puterea sa ramana inocenti pana la final si…bleah, deja suna a literatura de duzina.

    La fel de enervanta este atitudinea autorului, care insista sa isi proclame opera ca o ‘fabula’, de parca odata intrata in sfera fabulosului este exonerat de orice legatura cu realitatea istorica. In acest caz, de ce se foloseste de acest eveniment istoric numit Holocaustul si de ce afirma ca cei care ii critica romanul arata lipsa de respect fata de toti cei care au murit in lagare? (yeah, he went there..)
    Mai mult, o fabula, prin definitie, trebuie sa transmita o lectie, o morala. Care este morala aici, avand in vedere ca nu se spune efectiv mare lucru despre Holocaust? „Fii ignorant si inocent pana la capat”. „Daca te ascunzi de realitatea din fata ta s-ar putea sa dispari si tu.” Sau poate „Sa nu ai incredere in prietenia cu evreii, s-ar putea sa ajungi in aceeasi caldare cu ei”? I have no idea.

    Numele acestei carti nu are ce cauta in aceeasi fraza cu Jurnalul Annei Frank. Superficialitate si condescenta, cam asta imi transmite John Boyne prin cartea sa.

    • Ok, s-o luăm metodic. :)))

      Mai întâi, tot e bine că te-am scos din apatie. Mai zi-mi niște cărți care nu ți-au plăcut, ca să scriu despre ele aici și tu să te simți obligat să mă contrazici. 😀

      Apoi, deși ești haios pe alocuri, cred că putem să plecăm de la ideea (eu, cel puțin, așa am făcut) că povestea în sine e o convenție pentru a transmite o idee. Adică acceptăm faptul că Bruno nu prea știe multe, deși are nouă ani, iar când bănuiește ceva, preferă să nu își urmeze bănuielile până la capăt ca să nu piardă iluzia fericirii într-un loc ce părea îngrozitor, iluzia unei prietenii noi după ce tocmai își pierduse prietenii; că sora lui e aproape adolescentă, deci are crize, știm cu toții cum e…; că Bruno putea să ajungă destul de ușor la gard, ba chiar să treacă de partea cealaltă etc. Și toate astea pentru efectul dramatic: dacă nu emoționezi, cum să convingi, cum să vinzi (o idee, o poveste, o carte)? Iar morala, așa cum am înțeles-o eu și despre care tu ziceai că lipsește, poate fi: dacă sapi groapa altuia, cazi singur în ea.

      Am pomenit de Anna Frank nu pentru că aș pune semnul egalității între cele două, una e operă de ficțiune, cealaltă un jurnal, deci nu poți să le compari, dar ambele tratează tema Holocaustului. Și dacă e să atragi atenția cuiva despre subiect, adulți sau copii, ambele sunt bune, cred eu.

  2. Sunt de acord cu Alin. Si pe mine m-a enervat cartea cu inconsecventele si superficialitatea ei. 🙂

  3. Cât despre Fury și Out-With, mă gândesc că Boynes ăsta a scris pentru publicul de limbă engleză și a căutat niște denumiri care să însemne ceva pentru cititorii vizați. Bănuiesc că niște cuvinte germane ar fi fost mai greu de înțeles. 😀

    • Nu m-ai convins, sorry. Nu cred ca Boyne stie sa trateze tema holocaustului. A, ca are cartea ceva legat de holocaust in ea, atunci da. Dar nu, acest subiect este tratat aici in mod execrabil, iar daca vrei sa atragi pe cineva spre aceasta tema, nu o faci prin cartulia asta. Un copil nu ar intelege, mai ales finalul, cartea nu explica procedurile lagarelor de concentrare, asa ca nu ar intelege ce se intampla. Iar unui adult care e constient ce vrea sa spuna acolo John Boyne nu ramane cu absolut nimic in plus fata de ceea ce cunostea deja despre lagarele de concentrare. Cartea nu ii transmite nimic dincolo de un sentimentalism miopic, cum ca vai, Holocaustul a fost rau si tu ar trebui sa te simti rau daca nu iti place cartea mea, care il condamna. Raule!

  4. Nu încercam să te conving, ești prea hotărât că e o carte „execrabilă” ca să-ți schimb eu părerea. Probabil că oricum e mai potrivită pentru copii mai mari sau pentru adulți, care pot să citească printre rânduri, nu pentru cei mici, care să descopere istoria prin intermediul ei. Mulți au fost atinși de sentimentalism (miopic sau nu) citind-o, dar ăsta nu este neapărat un argument, dacă ne gândim la exaltatele glossy de care vorbeam mai devreme. :p

  5. Pingback: Speranța: o tragedie, Shalom Auslander | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *