Ai toată viața înainte, Romain Gary/Emile Ajar

Ai toată viața înainte, Romain Gary/Emile Ajar, editura Univers 2013, traducere și cuvânt înainte de Laszlo Alexandru

Ce m-a impresionat chiar înainte să încep romanul a fost biografia autorului: lituanian de origine, a studiat Dreptul la Paris, a pilotat avioane în cadrul Forței Aeriene Franceze, a luptat în Europa și Africa de Nord în Al Doilea Război Mondial, a fost un diplomat și scriitor de succes. După ce a câștigat premiul Goncourt pentru romanul Rădăcinile cerului, a reușit să-l mai câștige o dată, sub pseudonimul Emile Ajar, pentru romanul de față. Abia după sinuciderea sa (din cauza depresiei!) s-a aflat că în spatele acestui pseudonim se afla tot Romain Gary, care a devenit astfel singurul scriitor căruia i s-a decernat de două ori premiul Goncourt.

Cu așa așteptări mari m-am pus pe lecturat. În câteva cuvinte, romanul este povestea lui Mohamed, zis Momo, personaj principal și narator totodată, arab, așa cum o arată și numele, crescut de Madam Roza, o „ovreică” bătrână și urâtă, încă speriată la amintirea ororilor suferite demult, în lagăr, fostă prostituată care are un clandé, adică un soi de pension pentru plozii prostituatelor, de care are grijă contra unor sume de bani, într-un cartier cosmopolit al Parisului, plin de negri, evrei, arabi și foarte puțini francezi „autentici”.

Povestea lui Momo surprinde maturizarea sa precoce, impusă de boala femeii care l-a crescut, dragostea lipsită de efuziuni siropoase care îi leagă pe cei doi, viața de mahala și niște lecții de viață. Totul este povestit prin prisma unui copil sensibil și inteligent, care se vede confuntat cu perspectiva de a rămâne singur pe lume, în ciuda prieteniilor și atențiilor primite de la populația colorată (metaforic vorbind) din cartier, și care înregistrează evenimentele și trăirile proprii sau ale celorlalți ba cu sinceritate și candoare, ba cu reală înțelepciune.

În roman se împletesc armonios umorul și drama, realismul accentuat și pitorescul personajelor, jargonul parizian și confuziile lexicale. Spre exemplificare, Momo se prezintă așa:

Multă vreme n-am știut că sunt arab, fiindcă nu mă insulta nimeni.

Despre Madam Roza face adesea referiri exagerate și amuzante:

Când pleacă de acasă, îi trebuie întotdeauna mult timp să se îmbrace pentru că a fost cândva femeie și nu i-a trecut de tot.

sau, despre fundul ei:

…i se prelungea până la umeri. Când umbla, era ca un cutremur.

Printre personajele pitorești care îi înconjoară, mi-au atras atenția nenea N’Da Amédéé, un „proxinet” negru, îmbrăcat din cap până-n picioare în roz, cu inele cu diamant pe fiecare deget, analfabet, dar descurcăreț; și tanti Lola, un travestit, fost campion la box, care din banii câștigați prin prostituție are grijă și de Madam Roza și de Momo.

Maturizarea lui Momo este surprinsă atât la nivel fizic:

Madam Roza era îngrijorată de sănătatea mea, zicea că sunt atins de tulburări de precocitate și începusem să am ceea ce ea numea dușmanul neamului omenesc, care se scula de mai multe ori pe zi,

cât și la nivel mental:

Cred că pentru a trăi trebuie s-o pornești de foarte tânăr, pen’ că mai târziu nu faci două parale și nimeni n-o să-ți dăruiască viața înapoi.

sau, vorbind despre droguri, care aduc fericire, dar implică absență și pe care el le respinge hotărât:

Nu țin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc.

Îngrijorat și trist din cauza mamei sale adoptive, pe care o iubește și o îngrijește cum se pricepe el mai bine, Momo visează totuși la o familie, cu casă și vacanțe la mare și este dezamăgit când speranța i se spulberă:

Dar ea n-a mai spus nimic. Totul s-a oprit aici. Oamenii sunt dezinteresați. A vorbit cu mine, m-a făcut să sper, mi-a zâmbit dulce, apoi a suspinat și a oftat. O târfă.

În toată această poveste tristă, comicul nu este doar unul de limbaj, ci și de situație, ca atunci când un individ îi injectează din greșeală lu’ Madam Roza porția de heroină pe care o păstra pentru când avea să iasă el de la dezintoxicare, sau tentativele de exorcizare, cu negri pe jumătate dezbrăcați, vopsiți în toate culorile, cântând și dansând în jurul ei.

Momo dă dovadă de înțelegere în profunzime a unor realități triste atunci când Madam Roza îi arată refugiul ei:

– Aici vin să mă ascund când mi-e frică.

– Frică de ce, madam Roza?

– N-ai nevoie de motive ca să-ți fie frică, Momo.

Treaba asta n-am uitat-o niciodată, fiindcă e lucrul cel mai adevărat pe care l-am auzit vreodată.

sau când unul dintre puținii francezi autentici din cartier, un bătrân vecin cu ei, vine în vizită și le povestește stângaci despre vremurile când era angajat al Căilor Ferate Franceze:

Era ceva grozav să-l asculți pe nenea Charmette vorbind de trenuri, gări și ore de plecare de parcă ar mai fi sperat să scape, luând trenul cuvenit în direcția potrivită și prinzând o legătură, când știa de fapt prea bine că ajunsese la sosire și nu-i mai rămânea decât să coboare.

Pe parcursul istorisirii, Momo face confuzii lexicale, la rândul lor, sursă de umor: antic în loc de apatic, amnistie în loc de amnezie, proxinet în loc de proxenet, psihiatric în loc de bolnav psihic, heterosexual în loc de homosexual etc. La fel, împrumută din expresiile oamenilor bătrâni, auzite în jurul lui: „vorbesc din experiență”, „după cum am avut onoarea”, fără ca acestea să se potrivească în contextul lui. Din când în când, strecoară comentarii pline de ingenuitate și umor la adresa cititorilor sau, așa cum se va dovedi mai târziu, a unor ascultători direcți:

Să nu credeți că proxineții n-au probleme, ca toată lumea.

Zic asta ca să mai îmveselesc puțin atmosfera.

Îmi face bine să vorbesc despre asta, vedeți, mă și simt puțin ușurat. Înțelegeți ce vreau să zic?

Cine sunt acești ascultători și de ce le povestește Momo viața lui, vă las pe voi să descoperiți. O să vă dau doar un indiciu, cu care, de altfel, se încheie și romanul: trebuie să iubești.

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

5 Responses to Ai toată viața înainte, Romain Gary/Emile Ajar

  1. Am citit deja articolul de pe blogul dvs. 🙂

  2. Ehei!! Una dintre cele mai misto carti pe care le-am intalnit. De multe ori am zis ca e „the one” De fiecare data cand mi se arde un bec in casa imi amintesc ca nimic nu e mai ireparabil ca un bec stricat, cum zicea Momo. Felicitari pentru prezentarea detaliata. Presupun ca ti-a luat ceva timp

  3. Pingback: Blestemul copilei de zăpadă alintate nr. 64 | Cărți și călătorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *