A Little Life, de Hanya Yanagihara

A Little LifeA Little Life, de Hanya Yanagihara, Doubleday, 2015

Vă spuneam data trecută că, deși începutul a fost mai anevoios și am intrat destul de greu în atmosferă, am perseverat și bine am făcut! Cele 720 de pagini spun cea mai emoționantă, înfiorător de dură, sfâșietor de tristă, dar și incredibil de frumoasă poveste despre dragoste și prietenie pe care am citit-o în ultima vreme.

Romanul urmărește viețile a patru prieteni, cu incursiuni în trecut, salturi în timp și schimbări de perspectivă. Personajul central este Jude St. Francis, un tip inteligent și sensibil, cu un trecut întunecat care și-a lăsat marca pe trupul și psihicul lui și care se întoarce permanent să-l bântuie. Deși stârnește dragostea, admirația și prietenia celor din jurul său, iar ca avocat de succes provoacă teamă și respect, Jude este un suflet chinuit și rămâne un mister chiar și pentru cei mai apropiați prieteni. Cel care reușește să pătrundă în intimitatea lui este Willem, un actor debutant și apoi de succes, care întruchipează definiția prieteniei, iubirii și a încrederii. Alte personaje adiacente – Malcolm, un arhitect și bun prieten, JB – un pictor destul de tulburat, la rândul lui, Harold, profesorul lui Jude, care îl adoptă, Andy, doctorul și prietenul lui – completează cercul de oameni buni, atenți, grijulii, care dau o doză puternică de normalitate vieții lui Jude.

Dincolo de ei, însă, se află umbrele trecutului, fantome care revin obsesiv, personaje malefice, chiar dacă unele deghizate ca figuri binevoitoare, și urmele lăsate de ele asupra trupului schilodit și psihicului aproape distrus ale lui Jude. M-am întrebat dacă valoarea cărții nu este cumva diminuată de galeria aceasta de personaje ce pot părea liniare, definite prea în alb și negru, prea în băieți buni și băieți răi, dar ele evoluează permanent și sunt suficient de nuanțate ca să evite acest pericol. Un alt aspect pe care l-am remarcat a fost puținătatea personajelor feminine: deși sunt menționate mai multe nume, doar două se remarcă: Ana, prima prezență binevoitoare din viața lui Jude, multă vreme singura căreia el i s-a confesat vreodată, și Julia, mama sa adoptivă, care rămâne totuși destul de discretă. Cu toate acestea, nu am simțit că romanul ar suferi cumva din cauza acestei distribuții preponderent masculine: poveștile sunt atât de pline de emoție, de sensibilitate, de introspecție, încât echilibrul este atins oricum.

Vorbind despre echilibru, găsim de toate în cartea de față: milă și înțelegere față de copilul Jude, care nici nu a avut vreodată, de fapt, copilărie și a fost obligat să se maturizeze mult prea repede (he „can’t remember being a child and being able to define happiness: there was only misery, and fear, and the absence of misery or fear, and the latter state was all he had needed or wanted”), revoltă față de nenorociții care au putut să abuzeze de un copil, duioșie față de oamenii din jurul lui care îl acceptă și-l iubesc și-l ajută necondiționat, bucurie pentru momentele când viața lui pare să fi intrat, în sfârșit, pe un făgaș normal, cu liniște, sănătate și o stare generală de bine, speranță că totul se va rezolva până la urmă, disperare când viața se dovedește încă o dată nedreaptă, durere când este descrisă suferința lui și a celorlalți, fericire când personajul central pare să cunoască, la rândul lui, fericirea. Totul e descris atât de realist, încât e imposibil să nu te afecteze, să rămâi distanțat, să-ți spui că e „doar” o carte și că, de fapt, nu e real. Mie-mi venea să plâng în hohote, dar eram în aeroport sau în avion și nu puteam să las frâu liber trăirilor, așa că a trebuit să mă opresc efectiv din citit, să inspir adânc și să-mi șterg lacrimile cât mai discret.

Temele abordate sunt și ele sensibile: dragostea sub diverse forme – între două persoane (de același sex), între părinți și copii, dragostea de sine; sexul (benevol, sursă de plăceri, și forțat, sursă de traume); prietenia; succesul profesional; refugiul în muncă; autovictimizarea; neputința și suferința celor apropiați de o persoană care se automutilează; dependența (de droguri, de automutilare, de alte persoane); neîncrederea; vindecarea (sau imposibilitatea de a vindeca) trecutul cu dragoste, succes sau bani; etc. Romanul este frumos și bine scris, extrem de intens pe alocuri, emoționant de la cap la coadă și merită cu prisosință și numeroasele premii și nominalizări, și aprecierea publicului cititor. Ca de obicei, vă las cu câteva citate:

There were times when the pressure to achieve happiness felt almost oppressive, as if happiness were something that everyone should and could attain, and that any sort of compromise in its pursuit was somehow your fault.

*

He wanted to know Harold better, but over dinner he had been reminded that that process—getting to know someone—was always so much more challenging than he remembered. He always forgot; he was always made to remember. He wished, as he often did, that the entire sequence—the divulging of intimacies, the exploring of pasts—could be sped past, and that he could simply be teleported to the next stage, where the relationship was something soft and pliable and comfortable, where both parties’ limits were understood and respected.

*

Was it better to trust or better to be wary? Could you have a real friendship if some part of you was always expecting betrayal?

*

I have never been one of those people—I know you aren’t, either—who feels that the love one has for a child is somehow a superior love, one more meaningful, more significant, and grander than any other. I didn’t feel that before Jacob, and I didn’t feel that after. But it is a singular love, because it is a love whose foundation is not physical attraction, or pleasure, or intellect, but fear. You have never known fear until you have a child, and maybe that is what tricks us into thinking that it is more magnificent, because the fear itself is more magnificent. Every day, your first thought is not “I love him” but “How is he?” The world, overnight, rearranges itself into an obstacle course of terrors. I would hold him in my arms and wait to cross the street and would think how absurd it was that my child, that any child, could expect to survive this life. It seemed as improbable as the survival of one of those late-spring butterflies—you know, those little white ones—I sometimes saw wobbling through the air, always just millimeters away from smacking itself against a windshield. And let me tell you two other things I learned. The first is that it doesn’t matter how old that child is, or when or how he became yours. Once you decide to think of someone as your child, something changes, and everything you have previously enjoyed about them, everything you have previously felt for them, is preceded first by that fear. It’s not biological; it’s something extra-biological, less a determination to ensure the survival of one’s genetic code, and more a desire to prove oneself inviolable to the universe’s feints and challenges, to triumph over the things that want to destroy what’s yours. The second thing is this: when your child dies, you feel everything you’d expect to feel, feelings so well-documented by so many others that I won’t even bother to list them here, except to say that everything that’s written about mourning is all the same, and it’s all the same for a reason—because there is no real deviation from the text. Sometimes you feel more of one thing and less of another, and sometimes you feel them out of order, and sometimes you feel them for a longer time or a shorter time. But the sensations are always the same. But here’s what no one says—when it’s your child, a part of you, a very tiny but nonetheless unignorable part of you, also feels relief. Because finally, the moment you have been expecting, been dreading, been preparing yourself for since the day you became a parent, has come. Ah, you tell yourself, it’s arrived. Here it is. And after that, you have nothing to fear again.

*

the only trick of friendship, I think, is to find people who are better than you are—not smarter, not cooler, but kinder, and more generous, and more forgiving—and then to appreciate them for what they can teach you, and to try to listen to them when they tell you something about yourself, no matter how bad—or good—it might be, and to trust them, which is the hardest thing of all. But the best, as well.

*

The best part about going away is coming home. Who said that? Not him, but it might as well have been, he thinks as he moves through the apartment. It is noon: a Tuesday, and tomorrow they will drive to Boston. If you love home—and even if you don’t—there is nothing quite as cozy, as comfortable, as delightful, as that first week back. That week, even the things that would irritate you—the alarm waahing from some car at three in the morning; the pigeons who come to clutter and cluck on the windowsill behind your bed when you’re trying to sleep in—seem instead reminders of your own permanence, of how life, your life, will always graciously allow you to step back inside of it, no matter how far you have gone away from it or how long you have left it.

*

And now he is once again finding life more and more difficult, each day a little less possible than the last. In his every day stands a tree, black and dying, with a single branch jutting to its right, a scarecrow’s sole prosthetic, and it is from this branch that he hangs. Above him a rain is always misting, which makes the branch slippery. But he clings to it, as tired as he is, because beneath him is a hole bored into the earth so deep that he cannot see where it ends. He is petrified to let go because he will fall into the hole, but eventually he knows he will, he knows he must: he is so tired. His grasp weakens a bit, just a little bit, with every week.

12 Comments

Filed under Citate, Lecturi

12 Responses to A Little Life, de Hanya Yanagihara

  1. Ce ma bucur ca ti-a placut, Mihaela! Daca n-as fi citit-o deja, sigur mi-as fi dorit sa, citind recenzia ta.
    Ia vezi, poate o traduci pentru vreo editura din .ro 🙂

  2. P.S. total de acord cu Lavinia, excelenta recenzie!

  3. Pingback: 10 cărți preferate din 2015 | Cărți și călătorii

  4. Foarte bună recenzia, iar fragmentele scoase din carte îmi plac la nebunie! Chiar mi se pare un stil de scriere complex, deși nu complicat. Abia aștept să citesc și eu cartea, să văd dacă am aceeași părere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *