Monthly Archives: iunie 2019

Cartea năsoaselor, de Alexandra Rusu

Editura Vellant, 2016, ilustrații de Loreta Isac

O carte pe care pusesem ochii de mai mult timp și pe care abia acum, la Bookfestul de anul ăsta, mi-am cumpărat-o. Am și citit-o, dar ce zic eu, am devorat-o aproape toată odată, pufnind în râs de una singură pe bancă, în parc, ceea ce zic eu că e semn bun.

Dar să vă povestesc mai pe îndelete! Încă de la primele rânduri îți dai seama cu ce fel de personaje și de umor ai de-a face, deși surprizele nu încetează să apară pe parcurs. De unde le-o fi scos Alexandra, Doamne? Fiți atenți aici:

Dimineața începuse banal. Șapte chelneri mă serveau la masă, în timp ce cântau la câte două instrumente muzicale. Eram faimos, se vedea după micul dejun. Cei mai faimoși nu mănâncă nimic, dar eu eram cunoscut doar în Italia, bella mia, și aveam embrioni de prepeliță în dulceață de ghimbir, greieri bio copți în pergament și lapte de mesteacăn dezrădăcinat. Sunt Maurizio Furlini, motanier, și am scris o carte. Așa începe. Mi-a adus bani, faimă și nenorociri. Dar nu așa se termină. Cartea mea a mâzgălit obraji, a cusut răni și a săpat în carne vie, a ridicat ziduri și a dărâmat imperii. (…) Conține tot ce am învățat la Înalta Școală de Idei, Comprese și Bășini, e doctoratul meu total, ca să zic așa, cum au mai zis și alții.

Avem așadar de-a face cu un personaj savuros și pitoresc, chemat să ajute trei prințese surori din Regatul de Ditai-Nasul, Hermina, Sandrina și Carina, care trăiesc în Castelul din Piftie. Acestea nu au pretendenți, fiindcă toți prinții cad pe capete în regatul vecin, peste care domnește Matilda, zisă și Maty, o frumusețe cam… slinoasă, puturoasă și deloc grațioasă. Premisele sunt create pentru o poveste din ce în ce mai ciudată și mai neașteptată, cu personaje care mai de care mai fanteziste și cu umor din plin.

O carte mai degrabă pentru adulți, cred, decât pentu copii, deși mintea și imaginația copiilor sunt mult mai libere și mai permisive decât ale noastre, așa că s-ar putea să aprecieze și ei povestea, ba chiar mai mult decât unii adulți (încuiați). Ahem, n-am zis asta. Ce zic, însă, este că Alexandra Rusu are o fantezie fără limite și combină trei prințese feministe cu un concurs de frumusețe, cu diverse concurente improbabile, un afacerist, un balon zburător îndărătnic, un superstar dansator cu nasul cârn, pe nume Michael, un scriitor celebru pe care nu-l citește nimeni, James Joyce, și, printre altele, un deznodământ surprinzător.

Și ilustrațiile ies din tipar, niște desene destul de abstracte în alb și negru, cu tușe de galben și albastru, care se potrivesc foarte bine, zic eu, cu stilul și povestea în sine. Închei, cum altfel, ca o năsoasă, întrebându-vă și eu retoric:

Atunci și noi, năsoasele, dacă am fi singure în univers, am fi frumoase?

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Poveste pentru Maria, de Ioana Bâldea-Constantinescu

Poveste pentru Maria. O carte despre copilărie, părinți și dragoni. Editura Nemira, 2019

Cu căldura și sensibilitatea cu care ne-a obișnuit deja, Ioana Bâldea-Constantinescu vine cu ideea de a păcăli oarecum trecerea timpului păstrând negru pe alb diverse amintiri, gânduri, vorbe, stări și întâmplări din viața ei de mamă. Rezultatul este o poveste în care, pe lângă Maria, apar dragoni, cărți nenumărate, de la Harry Potter, Marele Uriaș Prietenos, Cronicile din Narnia, Paddington și alții până la Proust, Kafka, Melville și Foer etc., muzici care mai de care, incursiuni în trecut și proiecții într-un viitor temut, toate însoțite de ilustrațiile Mariei. În cuvintele autoarei, „Maria care vei fi și Ioana care am fost se joacă un soi de v-ați ascunselea în povestea asta”.

Articolele din diverse reviste culturale (LiterNet, Dilema veche, Orizont), reunite aici, capătă coeziune și sunt parcurse de același fir roșu: dragostea de mamă, cu toate grijile și temerile ei, cu jocurile și certurile inerente, cu oboseală, rutină, stress și timp niciodată de ajuns, dar și cu distracție, plimbări, povești citite sau inventate, cu numeroase referințe literare (cum îmi place mie) și cu sfaturi sau explicații pentru Maria, că doar ei i se adresează textul.

Cu toate acestea, mie cartea Ioanei Bâldea-Constantinescu mi s-a părut nu numai o imortalizare a prezentului pentru Maria din viitor, nu numai o colecție de amintiri plăcute, spre propria aducere aminte, ci și o pledoarie (poate involuntară) pentru maternitate combinată cu un exercițiu de curaj și sinceritate. Maternitatea nu este idolatrizată, ci vine la pachet cu griji, cu îndoieli, cu spaime, cu vina de a nu petrece suficient de mult timp cu copilul sau cu angoasa că alte mame reușesc să facă totul perfect (mai ales în bucătărie). Cu toate astea, dragostea care transpare din paginile cărții pare să nu aibă egal.

Ce m-a emoționat cel mai mult a fost dialogul direct cu Maria, grija de a-i explica diverse nume sau referințe, confesiunile, cu toată vulnerabilitatea și nesiguranța pe care le implică acestea, și sfaturile părintești.

E felul meu de a-ți spune că poți să schimbi lumea, că nu trebuie să mergi cu turma, că nu e cazul să te resemnezi. Sigur, e ușor în teorie. În practică, lămâile alea sunt acre. Limonada, în sine, pare o mare cucerire. Singura posibilă. Dar nu e. Dacă ai vrut portocale și ai primit lămâi, caută portocala. Trebuie să fie pe undeva. Altundeva. Și, dacă nu e, crede-mă că poate fi inventată.

De fapt, nu, ce m-a impresionat cel mai mult a fost că, deși eu nu sunt mamă și poate, prin prisma acestui fapt, nu fac parte din publicul țintă al cărții, cuvintele Ioanei tot au ajuns la mine și m-au pus în ipostaza de fiică într-un dialog imaginar cu propria mamă.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Vântureasa de plastic, Marius Chivu

Editura Humanitas, 2018, ilustrații de Dan Stanciu

Nu știu cum citiți voi poezie, dacă citiți, dar eu, de obicei, iau paginile la rând și desenez un asterisc în dreptul celor care îmi plac. Într-un volum de treizeci de poezii, să zicem, adun în medie cam cinci-șase asteriscuri.

Vântureasa de plastic,
la ceas de seară

Ei bine, cu Vântureasa de plastic mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Nu numai că nu am trecut nerăbdătoare peste versuri sau chiar pagini întregi, cum mai fac atunci când nu rezonez cu ele, ci m-am aplecat cu grijă asupra fiecărui cuvânt, atentă să nu-mi scape vreun sens. Rar mi se întâmplă să citesc un volum de poezii cu atâta concentrare, să mă pătrund de fiecare stare, de fiecare înțeles, să stau chiar cu sufletul la gură până aflu deznodământul, așteptându-l și temându-mă de el totodată.

Cartea asta a dat cu mine de pământ și m-a făcut să plâng și să zâmbesc amar și să oftez. E multă durere în paginile ei, dar nimic strident, nimic indecent, nimic nelalocul lui. Niște imagini tare frumoase și surprinzătoare și multă simplitate, sensibilitate și onestitate în toată povestea. Fiindcă este o poveste de la cap la coadă, despre boala mamei și eforturile familiei de a face față situației, cu tot chinul, dar și zâmbetele și lecțiile de viață pe care le aduce schimbarea. Sunt scene grele din spital, cu toată recuzita și apăsarea caracteristice, dar și recurs la spiritualitate, și muncă de recuperare, și roluri inversate: copilul devenit părinte și mama devenită copil, și inserții cu sfaturi părintești emoționante prin simplitate, bunătate și înțelepciune, și – peste toate – dragostea filială.

Am citit-o în doze mici și, când am terminat-o, am luat-o de la capăt, cu lacrimi în ochi și cu gândul la părinți.

Noaptea o veghez
la lumina telefonului mobil
o ascult clipocind pe dinăuntru
plină de lichidele dulci-amărui ale
vieții la pungă
 
Sunt foița de indigo 
între nostalgia a ceea ce-mi amintesc că era
și compasiunea
cu care o învăț pe cea de acum:
Exclamația ei
când mi-a văzut în lumina soarelui
firele de păr alb de la tâmplă
regretul încurcat în limba amorțită
apoi iertarea cerută din priviri
tristețea
toate acestea

Suntem doar noi
noi doi
mai mult eu
însă ea
memento al unei morți amânate


Într-un eseu scris pentru Freeman’s, cu titlul A Stroke Made My Mother a Poet, I Merely Transcribed, Marius Chivu povestește despre evenimentele reale care au stat la baza volumului său de poezii. Un extras:

The stroke made my mother a poet. It was not I who wrote the daily notes that were to become the long fragmentary poem that is my first book, Vîntureasa de plastic, but she who suggested image after image, disclosed metaphor after metaphor, dictated word after word, drumming the rhythm of each line against the hospital bed. I became her voice in another dimension. I just transcribed; I was the carbon paper between her and the rest of the world. That was the reason I kept the manuscript in my desk drawer for six years and published it only when I knew for certain that I had written for my own sake, that I had not traded on my family’s tragedy just to make literature, that I hadn’t flaunted my pain and my despair for the sake of literary glory. Moreover, I needed time to put up with the indecency effect triggered by displaying myself through poetry.

Leave a Comment

Filed under Recenzii