Monthly Archives: ianuarie 2018

10 cărți preferate din 2017

A vcnit vremea pentru articolul-sinteză despre cele 10 cărți preferate din anul care tocmai s-a încheiat. Le trec mai jos în ordinea în care le-am citit, cu trimitere la recenzia completă, acolo unde este cazul.

Purple Hibiscus / Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie

Un roman despre societatea, familiile, credințele și obiceiurile nigeriene. Mi-a plăcut mult cum scrie Chimamanda Ngozi Adichie, opunând credința tradițională în zeii și ritualurile africane, renegate de cei care au îmbrățișat catolicismul albilor, și restricțiile religiei mai noi, pentru ca apoi să îmbine preceptele catolice și cântecele africane; arătând fața severă, crudă, neiertătoare și de neiertat a tatălui, dar și calitățile și slăbiciunile lui, printre care și dragostea (prost înțeleasă și manifestată) față de familie; însoțindu-ne prin transformările din mintea și comportamentul fiicei, de la teama, rușinea și timiditatea inițiale, la deschiderea spre alți oameni, prietenie și chiar dragoste; presărând povestea din prim-plan cu idei, fapte și mentalități din Nigeria, despre rolul femeii, credințe, mâncăruri, obiceiuri, peisaje și tot felul de lucruri care ne fac cunoscută, chiar dacă indirect, o realitate, o istorie și o lume despre care nu știam mare lucru; în fine, știind să lege atât de bine cuvintele încât să sperie, să aline, să emoționeze și chiar să amuze pe tot parcursul celor peste 300 de pagini. Recenzia întreagă aici.

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile. Naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Recenzia completă aici.

Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu, Polirom, 2017

Un roman tare frumos! Mi-a plăcut tot: de la subiectul ales la grija pentru detalii și autenticitate cu care l-a tratat Simona Antonescu, de la portretele numeroaselor personaje mărunte, dar memorabile, fie ele ostași sau negustori, ruși sau otomani, cadâne sau țigăncușe, la portretele atente ale personajelor principale, urmărite de-a lungul mai multor ani, de la povestea boierilor Sămărghiteni, a puternicului și influentului Manuc, a haiducilor conduși de Iancu Jianu, a iubirii noi dintre Vlaicu și Ruxandra, toate desfășurate în prezentul narațiunii, la poveștile din trecut evocate cu atâta farmec de autoare: povestea lui Aurică și a Ilenuței, a furtului pământurilor părintești ale lui Vlaicu, a boierului cel bătrân și a celui tânăr etc. Atâtea detalii, atâtea personaje, atâta atenție la tradiții, limbaj, obiceiuri, credințe, bătălii, suferințe, speranțe, încât lumea aceea veche, cu bune și cu rele, prinde viață și te fascinează și dincolo de paginile cărții. Un roman istoric care-mi aduce aminte de cele pe care le devoram în copilărie, când sursa de inspirație îmi era biblioteca lui tata, și care e de citit neapărat și de savurat încet, în tihnă, cu bucurie și admirație.

Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Humanitas, 2017

Un roman surprinzător, cu o structură complexă și personaje memorabile, care urmărește mai multe povești, așezate pe mai multe straturi ale istoriei, legate de niște teme comune: dragostea, sacrificiul, moartea, singurătatea. Ioana Bâldea Constantinescu a îmbinat armonios informațiile dobândite prin documentare cu propria imaginație, în pagini inteligent construite. A reușit să dea atenție detaliilor din lumi așa de diferite și totuși să creeze o poveste închegată, să ne plimbe permanent între trecut și prezent, arătându-ne puncte comune și contraste, să spargă povestea în numeroase fragmente, pe care apoi să le aducă împreună, dezvăluindu-ne misterele și uimindu-ne în permanență. Nautilus mi s-a părut un roman excepțional și nu numai că simt nevoia să-l recitesc, dar mă și bucur că autoarea lui este româncă și că pot să-l recomand fără rezerve oricui se declară reticent în privința literaturii române contemporane. Recenzia întreagă aici.

Hag Seed, de Margaret Atwood / Pui de cotoroanță, Editura Humanitas, traducere de George Volceanov

Aceasta este a treia carte citită de mine din cele 6 apărute în programul Hogarth Shakespeare (primele au fost Vinegar Girl / Scorpia, de Ann Tyler, după Îmblânzirea scorpiei,  și The Gap of Time / O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă) și recunosc că mi-a plăcut cel mai mult. Am observat că nu sunt singura, Margaret Atwood fiind preferata mai multor cititori ai acestei serii de opere ale lui Shakespeare reinterpretate în cheie modernă. Hag-Seed este versiunea din zilele noastre a piesei The Tempest / Furtuna, pe care Atwood o recreează pe mai multe niveluri. Atwood scrie foarte bine, ca de obicei, cu extrem de mare atenție la detalii, fără grabă, construindu-și încet planurile și asigurându-se că toate personajele, acțiunile, intențiile, gândurile și sentimentele sunt clar evidențiate. În pofida faptului că este, de fapt, o rescriere, o reinterpretare, mi s-a părut o operă originală, inteligentă și complexă, din motivele pe care le detaliez aici.

How to Be Both, de Ali Smith / Cum să fii și una, și alta, traducere de Carmen Scarlet, Editura Univers, 2015

Ali Smith continuă să mă uimească de fiecare dată, așa că, e oficial, rămâne una dintre autoarele mele preferate!  Romanul de față e inventiv ca formă – structurat în două părți care pot fi citite în orice ordine (care, de altfel, diferă în funcție de ediția cumpărată), dar și ca stil și conținut. În ediția mea, vocea lui George a fost prima, așa că mi-a fost mai ușor să avansez cu lectura: mi-a plăcut enorm personajul lui George, cu suferința ei la moartea mamei, obsesia pentru limbă și gramatică, descoperirea sinelui și a atracției fizice/spirituale, inteligența, umorul, discuțiile personale dintre mamă și fiică (a căror relație mi-a amintit puțin de mama și fiica din Where’d You Go, Bernadette, de Maria Semple). Jocurile de cuvinte ale lui Ali Smith geniale, ca de obicei!

A doua parte, despre un pictor italian renascentist, pentru care mama și apoi fiica fac o obsesie, este mai criptică la început, dar pe măsură ce citești, lucrurile se limpezesc. Mi-au plăcut registrul lingvistic diferit, pasiunea lui Francesco pentru pictură, forme și culori, poezia limbajului, povestea în sine. Atenție, spoilere! Ce am admirat cel mai mult la întregul roman a fost dualitatea genurilor: George are nume de băiat, dar este fată, Francesco este o femeie care se dă drept bărbat, Francesco crede la început că George e băiat, discuțiile despre genuri dintre mamă și fiică, relația dintre George și H etc. Mi-au mai plăcut trecerile continue de la trecut la prezent (în perspectiva lui George) și viziunea asupra prezentului, nu lipsită de umor, a cuiva venit din trecut (în perspectiva lui Francesco). Ca și în cazul romanului There But For The, simt nevoia să recitesc și How to Be Both.

Pereți subțiri, Ana Maria Sandu, Polirom, 2017

Excelent volum de povestiri! Personajele blocului de lângă Grădina Icoanei și poveștile lor de viață sunt pe cât de diverse, pe atât de naturale și reale. La majoritatea am simțit o strângere de inimă, la câteva am zâmbit, cert e că niciuna nu m-a lăsat indiferentă. Întâmplările cu personaje și atmosferă din alte vremuri se îmbină cu întâmplări mai actuale, cu figuri și preocupări mai pragmatice. Mi-a plăcut, de exemplu, povestirea cu iz desuet și romanțios, cu Tanți, soția mai tânără și languroasă, care-și purta halatul larg descheiat și papucii de casă cu toc și puf, și cu soțul mai în vârstă, care, în pofida aparențelor, o satisfăcea, spre invidia vecinilor. Altul e registrul în povestirile despre cupluri mai tinere, în care intervin răceala, lipsa de comunicare, înstrăinarea. Unele personaje revin (cum ar fi Alexandra), în altele am recunoscut persoane reale. Îmi pare rău că nu am la îndemână titlurile acum, ca să dau și exemple. Oricum, probabil cel mai bun volum de proză scurtă citit de mine (anul ăsta?). Recomand!

Happiness, de Aminatta Forna, prevăzută să apară în martie 2018 la Atlantic Monthly Press și în versiunea română la Editura Vellant, tot în 2018.

Vă scriu încă de pe acum despre cartea aceasta, chiar dacă va fi disponibilă publicului larg abia peste câteva luni, pentru că mi se pare demnă de semnalat și cred că veți mai auzi de ea. Este un roman care mi-a stăruit în minte multe zile după ce l-am terminat și pentru atmosferă, și pentru personaje, stil și mesaj. Întâlnirea dintre Attila, un psihiatru vest-african, și Jean, o americancă aflată în Londra ca să studieze comportamentul vulpilor urbane, devine pretext pentru tot felul de observații despre dragoste, căsnicie, copii, prietenie, singurătate, război, moarte, stres post-traumatic, definiția fericirii și, bineînțeles, căutarea ei. Aminatta Forna scrie tare frumos, povestind fără grabă despre trecutul personajelor, sondând în interiorul lor, jonglând cu trecutul și prezentul, profitând de întâlniri și întâmplări pentru a-și aduce personajele împreună și pentru a ilustra idei și concepte ce țin de istorie, psihiatrie și biologie. Pe lângă stil, mi-a plăcut mult și mesajul optimist, care devine evident în ultimele pagini, ca o revelație. Mai multe aici.

Istoria iubirii, de Nicole Krauss, Editura Humanitas, 2005, traducere de Antoaneta Ralian

O carte ca un nod în gât și un zâmbet în colțul gurii. Ca un oftat adânc și ochi măriți de uimire. Ca un hohot de râs și o lacrimă nereținută. Un bătrân pe care l-aș putea citi și reciti la nesfârșit. Cred că m-am îndrăgostit de Leopold Gursky. O adolescentă independentă și tenace, a cărei căutare deturnată pe parcurs duce la descoperirea adevărului.Un copil pe care dorul de tatăl decedat îl determină să creadă că e unul dintre aleșii lui Dumnezeu. O văduvă, mamă și traducătoare, verigă a poveștii de iubire. Un scriitor celebru, un prieten pierdut, un manuscris, scrisori și poze din altă viață, ororile nazismului și binefacerile Americii, dar spuse discret, fără patetism, o iubire de-o viață, o Alma de demult, ca o obsesie, și o Alma de acum, ca o aducere aminte, limbajul mâinilor în Epoca tăcerii, și o istorie care le leagă pe toate, Istoria iubirii.

Open: An Autobiography, Andre Agassi, J. R. Moehringer, Knopf, 2009

N-aș fi crezut că autobiografia unui tenisman ar putea să mă fascineze într-atât încât să o devorez în două zile, zâmbind, plângând, citind cu sufletul la gură descrierea vreunui meci, rozându-mi unghiile până să aflu rezultatul sau urmărind relațiile lui amoroase. Nu sunt genul de om interesat de viața personală a vedetelor, de cele mai multe ori nici măcar nu recunosc nume (din showbiz) considerate celebre, dar, fără să fiu o împătimită a tenisului, numele lui Andre Agassi, Pete Sampras, Boris Becker, Roger Federer, Steffi Graf, Monica Seles și ale altor jucători din aceeași generație îmi erau cunoscute încă din copilărie. Nu contest faptul că viața lui Agassi a fost suficient de interesantă ca să merite povestită, dar cred că autobiografia lui își datorează în mare parte succesul lui J. R. Moehringer, care scrie excelent. Și ce omagiu mai mare decât să transformi cititori indiferenți la tenis în pasionați care suferă la fiecare înfrângere descrisă cu lux de amănunte și care plâng de bucurie la fiecare victorie? Recomand cu entuziasm!

Una peste alta, a fost un an foarte bun în ceea ce privește lecturile. Am scris mai puțin, dar am citit mai mult decât în anii trecuți. Goodreads m-a ajutat să țin evidența și bilanțul ăsta nu poate decât să mă bucure și să mă impulsioneze. Din aproximativ 100 de cărți citite în 2017, 23 au fost de autori români și una în colaborare, 14 de non-ficțiune (pe KOK nu l-am inclus aici), 4 de poezii, 6 de proză scurtă și 2 romane grafice. Anul ăsta aș vrea să citesc mai multă non-ficțiune, inclusiv literatură de călătorie, și ceva clasici cu care am rămas restantă. Plus cărțile necitite din bibliotecă. Plus ce mai apare nou, interesant, recomandat. Plus ce am chef, pur și simplu… Timp să am, că planurile nu-s deloc ambițioase, sigur că nu. 🙂 Voi cum stați cu lecturile? Ce vă tentează zilele astea?

6 Comments

Filed under Recenzii

Happiness, de Aminatta Forna

Happiness, de Aminatta Forna, prevăzută să apară în martie 2018 la Atlantic Monthly Press și în versiunea română la Editura Vellant tot în 2018.

Un roman care mi-a stăruit în minte multe zile după ce l-am terminat. Întâlnirea dintre Attila, un psihiatru vest-african, și Jean, o americancă aflată în Londra ca să studieze comportamentul vulpilor urbane, devine pretext pentru tot felul de observații despre dragoste, căsnicie, copii, prietenie, singurătate, război, moarte, stres post-traumatic, definiția fericirii și, bineînțeles, căutarea ei. Aminatta Forna scrie tare frumos, povestind fără grabă despre trecutul personajelor, sondând în interiorul lor, jonglând cu trecutul și prezentul, profitând de întâlniri și întâmplări pentru a-și aduce personajele împreună și pentru a ilustra idei și concepte ce țin de istorie, psihiatrie și biologie.

‘Do you have children?’ ‘No’, said Attila. ‘I’m sorry’, said Jean automatically and wondered why she had done that, why people offered condolences to people without children. The spectre of barrenness? Or mortality?

Hans was like a book you enjoy, put down partway through and never feel compelled to finish.

War is in the blood of humans. The kind of people who torture and rape during war, they’re always among us, every time you walk down a busy street you’re passing killers waiting to kill. War gives them licence. We tell ourselves people are ordinarily good, but where’s the proof of that? There are no ordinarily good people, just a lot of people who’ve never been offered the opportunity to be anything else.

The reckless open their arms and topple into love, as do dreamers, who fly in their dreams without fear or danger. Those who know that all love must end in loss do not fall, but rather cross slowly from the not knowing into the knowing.

Was it possible to love somebody, but not be near them? It happened in novels, but in real life love fed on sex and breath and flesh.

Solidaritatea dintre necunoscuți pentru căutarea unui copil dispărut, implicarea neobosită a unui om de știință în dialogul cu oamenii, pentru a le explica lucruri pe care ei le refuză din start și de care se tem irațional, răbdarea și dragostea cu care un bărbat se apleacă la căpătâiul unui foste iubite muribunde, afecțiunea puternică a unei femei trecute de prima tinerețe față de un copil care îi aduce aminte de propriul fiu, adult acum, înstrăinat, dansul dintr-un azil de bătrâni, care provoacă la fel de multă bucurie ca pașii pasionali ai dansatorilor de flemenco, apariția fugară a câte unei vulpi într-un mediu aglomerat, profund urban, o atingere de mână, o noapte de dragoste, așteptarea telefonului de după, gestul atât de personal, inconfundabil, al legării părului în coadă, o scrisoare livrată personal –  toate sunt fragmente de viață, de poveste, posibile surse de fericire.

Pe lângă stil, mi-a plăcut mult și mesajul optimist, care devine evident în ultimele pagini, ca o revelație. Pornind de la ideea că persoanele traumatizate în război sunt considerate deteriorate și, prin urmare, tratate diferit de cei din jur, inclusiv de psihiatri, ceea ce le întârzie sau le împiedică vindecarea, autoarea extrapolează prin intermediul personajului său, Attila. Astfel, aceasta ajunge la concluzia că trauma poate deveni un prilej de transformare în mai bine.

What if, by labelling our patients damaged from the outset, we not only condemn them to a self-fulfilling prophecy, but have overlooked a potential finding of equal importance? That the emotional vulnerability of trauma is oftentimes transformed into emotional strength. What if we were to have revealed to us that misfortune can lend life quality? Whatever does not kill me makes me stronger, yes. What if I told you that there are times when whatever does not kill me can make me more, not less, than the person I was before?

La scară mai largă, fiecare are un bagaj emoțional, al unora mai apăsător sau mai greu de purtat decât al altora, dar până la urmă fericirea înseamnă depășirea dramei personale, găsirea puterii de a te ridica deasupra acesteia și de a-ți găsi un sens și o motivație în noua viață, nu iluzia de a fi la adăpost de durerea și suferința altora.

‘We, professionals and lay folk alike, have used the suffering of others to reinforce the myth of ourselves: their unhappiness becomes the bolster to our happiness. We are terrified of their pain, simultaneously attracted to it and repelled by it. We want to be assured that all pain is treatable, while we comfort ourselves with the belief in the superior quality of our existence for never having encountered trauma. For this to continue we must build psychological fortresses to protect ourselves against the possibility of pain. Now you see that all of the weakness is not in them, those who live through the agony, who survive and transform into something else, but in others too. Here …’ He swept out an arm, to take in the room, the building, the city, and what lay beyond. The whole of it.

Romanul se află pe câteva liste cu recomandări de lecturi pentru 2018, printre care cele făcute de BBC Culture, The Guardian și altele.

3 Comments

Filed under Recenzii