Monthly Archives: aprilie 2017

Traducătorii literari, marii anonimi

Recent, tot frunzărind mărețul și iluzoriul internet, m-am lovit de o atitudine care la început m-a surprins, iar pe urmă m-a trezit la realitate și m-a determinat să scriu rândurile acestea. În cercul meu de prieteni, colegi și amici virtuali pasionați de citit și având mai mult sau mai puțin tangențe profesionale cu domeniul editorial, discutăm despre cărți cu tot ce înseamnă ele, de la autor, subiect, teme, personaje, mesaj până la copertă, ecranizare, premii, recenzii, ecouri de tot felul și, bineînțeles, traducere. Luăm o carte care ne-a plăcut sau nu și o disecăm, un exercițiu care ne învață și să înțelegem mai bine ce am citit noi, dar și să vedem și să acceptăm alte puncte de vedere. În acest context așadar, mi se pare normal ca traducerea în sine și traducătorul să ocupe un loc (nu neapărat important, dar măcar să-l ocupe) în orice discuții despre o carte de un autor străin publicată și la noi.

Din raționamentul meu am omis faptul că nu toți cei care (mai) citesc au în vedere toate aceste aspecte și că pe cei mai mulți îi interesează strict subiectul. Sigur, când ne hotărâm să citim o carte, ne uităm la autor, titlu, copertă, descrierea de pe verso sau mai știu eu ce alt criteriu estetic sau practic. Nu e nimic în neregulă cu asta, nu zic că ar trebui să ne alegem cărțile în funcție de cine le-a tradus, ci vreau doar să vă vorbesc un pic despre traducătorii literari, marii anonimi din spatele cărților, ca să vedeți de ce ar merita și ei atenția voastră. În cele de mai jos mă voi adresa, bazându-mă pe propriile impresii și informații, celor care ridică din umeri a nepăsare, celor care se grăbesc să arunce cu piatra și celor care consideră că traducerea de carte nu e cine știe ce chestie dificilă.

De ce ar trebui să ne pese și de traducători?

La urma urmei, nici eu, în copilărie sau adolescență, nu dădeam prea multă atenție numelor scrise mai mic sau mai mare pe paginile de început ale cărților pe care le devoram, pagini peste care oricum treceam în grabă. Unele nume mi s-au întipărit în minte doar pentru că se repetau. Altele au rămas la fel de necunoscute ca în momentul în care le-am zărit pentru prima dată. Mai târziu, când am ajuns și eu să fac meseria asta (pentru că da, este o meserie!), am început să mă uit și la numele traducătorului atunci când deschideam o carte. Acum fac asta de fiecare dată, pe de o parte din curiozitate, să văd dacă știu numele și dacă, știindu-l, am garanția calității, pe de altă parte în semn de respect pentru cineva care și-a dedicat 3 luni sau poate 3 ani cărții pe care o țin eu în mâini.

Aproximativ 70% din cărțile disponibile în limba română nu ar exista dacă nu ar fi traducătorii.

În România, aproximativ 70% din piața de carte reprezintă traduceri. Asta înseamnă că se traduce foarte mult, de la autori buni, mari, importanți, valoroși, dar care poate se vând mai puțin, la autori debutanți care au dat lovitura și sunt de actualitate în momentul de față, de la romane premiate până la romane de dragoste siropoase sau thrillere mai mult sau mai puțin reușite, dar care se vând bine. Se traduc cărți din toate genurile (ficțiune, non-ficțiune; clasici și contemporani; cărți pentru copii și adolescenți, thrillere, SF, fantasy, chick-lit etc.) și perioadele (datând de acum câțiva ani sau câteva zeci de ani ori în curs de publicare), în cea mai mare parte provenind din Statele Unite și Marea Britanie, dar și din restul lumii: câțiva nordici, câțiva asiatici, câte un latino-american, ici-colo câte un australian etc.

O traducere bună poate să ridice o carte, la fel cum o traducere proastă poate să dărâme o carte.

Un alt aspect este calitatea traducerii. O traducere bună poate să ridice o carte, la fel cum o traducere proastă poate să dărâme o carte. Dacă romanul pe care îl țineți acum în mâini este scris cursiv, fără poticneli, fără greșeli de sens, calcuri, topică împrumutată și exprimări nenaturale, dacă râdeți la glume și admirați jocurile de cuvinte, dacă sunteți emoționați de un pasaj liric sau călătoriți imaginar când citiți o descriere, înseamnă că traducătorul a făcut o treabă bună și merită aprecierea voastră. Gândiți-vă numai câte ore a stat lipit de calculator, răsucind o frază în minte până când i s-a părut că are exact sunetul potrivit, câte ore a petrecut documentându-se ca să înțeleagă contextul istoric, cultural, social și să-l redea corect în traducere, câte ore a căutat echivalențe și sinonime, cât s-a străduit să transmită nu numai informații, ci și emoții.

Ne este la îndemână să strigăm revoltați „Ce traducere proastă!” atunci când găsim câte o perlă într-o carte, dar de ce să ne limităm la a sancționa și nu îndrăznim și să lăudăm o traducere când frazele curg ușor și natural, când cartea respectivă își atinge țelul și ne ține cu sufletul la gură sau ne emoționează sau ne înveselește?

Când citiți un autor în traducere, citiți, de fapt, o versiune a lui, o combinație de autor și traducător.

Știți vorba aia cu „câte bordeie, atâtea obiceie”? Ei, și cu traducerile este cam la fel, adică nu există două traduceri identice. Dacă aceeași carte ar fi tradusă de trei sau de zece traducători, ei ar da trei sau zece variante diferite. Iată aici un exemplu grăitor, cu O poveste cu un hobbit, a lui Tolkien. Prin urmare, țineți cont că, atunci când citiți un autor în traducere, citiți, de fapt, o versiune a lui, o combinație de autor și traducător. În Puritate, nu-l citim pe Jonathan Franzen, ci pe Jonathan Franzen văzut de Iulia Gorzo. În Scurtă istorie a șapte crime nu-l citim pe Marlon James, ci pe Marlon James văzut de Ciprian Șiulea. În Tetralogia napolitană nu o citim pe Elena Ferrante, ci pe Elena Ferrante văzută de Cerasela Barbone. Și exemplele pot continua la nesfârșit. Fiecare traducător are propriile soluții la dificultățile puse de text, iar rezultatele sunt diferite.

Traducătorii sunt emisarii autorilor, oameni în care aceștia și-au pus speranța oarbă că îi vor reprezenta bine în alte culturi.

Acum să încercăm să vedem lucrurile și din punctul de vedere al autorilor, care și-au petrecut ani din viață dând tot ce au avut ei mai bun în încercarea de a da lovitura sau de a se depăși pe ei înșiși. Pentru ei, cărțile sunt probabil ca niște copii pe care i-au crescut cu atenție și dragoste și apoi i-au trimis în lume, însoțiți de niște necunoscuți. Necunoscuții aceștia sunt traducătorii, cărora le revine misiunea de a avea grijă ca odraslele autorilor să nu pățească nimic rău, ba, dacă se poate, chiar să prospere. Traducătorii sunt emisarii autorilor, oameni în care aceștia și-au pus speranța oarbă că îi vor reprezenta bine în alte culturi și cu care cei mai mulți colaborează tocmai pentru ca rezultatul să fie cel dorit.

În loc de concluzie

N-aș vrea să credeți că am povestit toate astea ca să le ridic statuie colegilor mei. Sigur, sunt traduceri bune și traduceri mai puțin bune. Sunt traducători dedicați și traducători de ocazie. Condițiile de lucru nu sunt strălucite, ca să folosesc un eufemism, iar nepăsarea românilor față de cărți, de citit și de calitate nu ajută deloc. Cred că, de fapt, ce am încercat mai sus a fost să scot traducătorii literari din umbră și să-i apropii mai mult de voi. Pentru că, văzându-i, auzindu-i și identificându-mă pe deplin cu ei, eu cred că ar merita să li se treacă numele alături de al autorilor atunci când se vorbește despre cărți la lansări, în ziare, reviste, pe bloguri etc. și că ar merita, la fel ca ceilalți oameni din spatele cărților (corectori, redactori, ilustratori etc. menționați pe pagina tehnică), să le aruncați măcar o privire fugară la sfârșitul lecturii, ca semn de mulțumire pentru munca lor.

10 Comments

Filed under Profesionale

Inocenții, de Ioana Pârvulescu

Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2017

O minunăție de carte, care te cucerește de la primele rânduri și te ține cu zâmbetul în colțul gurii și cu nodul în gât pe parcursul celor aproape 350 de pagini. Nostalgie, bucurie, tristețe, curiozitate, jocuri, povești, întâmplări, lecții, amintiri din copilărie și conexiuni de mai târziu, bunici, părinți, unchi, mătuși, frați, verișori și, mai presus de toate, casa în care au locuit cu toții, toate se amestecă și țes un tablou plin de candoare, de bonomie și de farmec, în cea mai frumoasă carte despre copilărie și viața de altădată pe care am citit-o în ultima vreme sau poate în toate vremurile.

Povestea este spusă de Ana, mezina familiei, ajunsă acum la maturitate, și prin ochii ei vedem lucrurile și ca atunci, în copilăria petrecută în casa de pe Strada Maiakovski, fostă și viitoare Sf. Ioan, din Brașov, în plină perioadă comunistă, dar și ca acum, cu înțelegerea și înțelepciunea date de înaintarea în vârstă. Casa cu toate ungherele ei, străzile dimprejur, copacul cel înalt în jurul căruia cei patru copii se adunau să-și împărtășească secrete, să facă planuri și să inventeze jocuri și povești, hotelul ARO vechi și muntele, fie că este vorba despre Tâmpa, fie despre traseele în Postăvaru sau în Caraiman, sunt tot atâtea crâmpeie de fericire, într-o lume și un timp marcate totuși de lipsuri materiale, de restricțiile regimului comunist și de supărările inerente oricărei familii.

Istoria familiei se împletește cu jocurile copiilor, orice poveste sau întâmplare este prilej de educație, la care contribuie din plin nu numai întrebările iscoditoare ale părinților, unchilor, mătușilor sau bunicilor, ci și uriașa bibliotecă de unde copiii își iau și fac schimb de povești în lunile lungi de iarnă. Discuțiile codate ale adulților (și faimoasa înjurătură „Porcu’ de Ninel!”) trădează o realitate pe care copiii nu o înțeleg încă, iar verișorii, deși formează un grup compact, sunt bine individualizați: Dina cu iubirile ei trecătoare și o înțelegere mai profundă a lucrurilor, Doru cu firea lui tăcută, dar atentă, Matei cu ideile trăznite și Ana care se străduiește să se țină după ei și să nu fie mai prejos. Prin ochii ei, fiecare rudă capătă proporții epice, fiecare expresie este interpretată literal, nu metaforic, și fiecare joc, secret sau apropo este înțeles cu întârziere.

Câteva citate dintre cele pe care mi le-am notat, ca să vă faceți o idee despre cât de frumos știe să scrie Ioana Pârvulescu:

Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Şi mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca şi cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea în înălţime în loc să creşti. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întăreşte. Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.

*

Acest „tocmai atunci” apărea mereu pomenit la evenimentele petrecute în oraşul Stalin. Am înţeles mai târziu de ce: viaţa personală îşi permite, în anumite momente, să se lupte şi chiar să învingă istoria, s-o ia în râs şi-n răspăr. Uneori trăieşti câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului. Îmi plăcea deosebit de mult când mama sau tata ne povesteau despre lucruri din lumea de dinaintea naşterii noastre. Era aproape la fel ca atunci când citeam.

*

Era plin şi de alte flori cărora nu le ştiam numele şi de fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea exterioară a aripilor culorile erau mai şterse, abia îi puteai distinge de ierburile din jur, dar pe interior, când se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta ochi şi sens. Mi-am dat seama mai târziu că şi la unii oameni e la fel: în exterior par şterşi, adaptaţi la mediu, dar când îşi etalează interiorul, şi asta se întâmplă de-obicei când se îndrăgostesc, sunt cu totul alţii, frumos desenaţi şi coloraţi, devin deodată plini de miez şi de ochi. Mai târziu am aflat că dragostea e oarbă. Eu cred exact contrariul, că dragostea are ochii cei mai buni.

*

Îmi plăcea ideea cu mormintele. Ca toate noutăţile, avea ceva misterios şi teribil. Nu ştiam încă ce înseamnă să-ţi pese de un mormânt, pentru că o bucată de pământ ţi-a înghiţit un om.

*

Mama căuta să ne scoată din cap superstiţiile cu care veneam, ciorchine, de la copiii de pe stradă, de la Cici, Ică, Livi, Radu, Mari şi toţi ceilalţi. Odată, când mai crescusem un pic, i-am spus că am aflat că iadul e plin de pucioasă. Atâta i-a trebuit mamei: „Pucioasă înseamnă sulf! E o substanţă solidă, gălbuie şi are un miros urât. Dar e foarte folositoare, există în flinte şi în natură, la noi sunt izvoare sulfuroase la Pucioasa, unde se duce lumea să-şi trateze reumatismul, de exemplu. Şi când o să-l citeşti pe Homer, o să dai de sulf şi-n Iliada, chiar ca semn al lui Zeus, de altminteri e folosit ca leac încă din Antichitate. Dacă iadul ar exista, şi în el ar fi pucioasă, s-ar duce lumea la băi, acolo, să-şi vindece tot felul de boli şi ar scăpa de dureri! Iadul ar deveni staţiune balneară”. Dacă dădeam de mucegai, care pe alte mame le făcea să-şi iasă din fire, mama spunea: nu-i nimic, obţii din el penicilină, şi brânza cu mucegai e cea mai bună. Mereu lega viaţa de chimie într-un mod uimitor.

*

La un an după ce s-au căsătorit, mama şi tata au plecat într-o excursie în doi, în Bucegi, că altele, mai îndepărtate, nu-şi permiteau sau nu li se permiteau. Amândoi ştiau munţii şi regulile lor limpezi şi severe, pe care ni le-au transmis şi nouă: să-i iei totdeauna în serios, să-i respecţi, să nu te porţi ca un descreierat, să nu urli, să nu tai copaci, să nu smulgi flori cu rădăcină, ca să le regăseşti în acelaşi loc, să-ţi dozezi efortul şi mâncarea din rucsac, şi, mai ales, să fii prudent până la ultimul pas, până în ultimul ceas. Să-ţi calculezi timpul în aşa fel încât să ai loc şi pentru întârzieri neprevăzute.

Mi-a mai plăcut mult și finalul, dar nu îl preiau aici din motive evidente, vă las să-l descoperiți singuri. Și vă asigur că naturalețea, farmecul și dragostea cu care Ioana Pârvulescu povestește despre toate personajele, locurile și întâmplările de atunci te fac, indiferent dacă ai trăit sau nu în Brașov, în anii ’60 sau mai târziu, să nu mai vrei să lași cartea din mână, nici să se termine prea curând. Eu îi sunt recunoscătoare că a scris-o și o așez cu drag printre cărțile mele preferate din toate timpurile.

4 Comments

Filed under Recenzii

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, Editura Pandora M, 2017, traducere din engleză de Mihaela Buruiană

Am așteptat așa de mult apariția asta editorială că nici nu știu cu ce să încep acum, iar bucuria și emoția îmi răvășesc toate gândurile. :))

Haideți mai întâi să vă zic că este o carte foarte frumoasă, emoționantă, complexă, poetică, despre un tată și cei doi băieți ai săi și felul în care fac ei față durerii la moartea soției, respectiv a mamei. Romanul de debut al lui Max Porter, descris pe coperta a doua drept „poem în proză, fabulă polifonică și eseu despre durere”, a primit recunoaștere și premii (printre care premiul Dylan Thomas în 2016) în Marea Britanie și în lume și a fost tradus în peste 20 de limbi. În plus, se pare că va fi și ecranizat (drepturile au fost achiziționate de Pulse Films) – o informație care și pentru mine a fost o noutate și abia aștept să văd cum vor transpune în film atmosfera și limbajul din carte.

Despre Durerea e o făptură înaripată în sine, adică despre subiect, personaje, limbaj și mesaj, am povestit mai multe aici. În același articol veți găsi și un citat din vocea magnificului Kra și un video cu autorul citind primele pagini (merită văzut pentru cât de simpatic e Max Porter și pentru accentul lui fain).

După introducerea asta în subiect, să vă zic un pic și despre fața nevăzută a lucrurilor, mai exact despre munca de traducere la această poveste pe cât de scurtă, pe atât de profundă și memorabilă. Fiindcă motivul real și ascuns (?) al așteptării mele înfrigurate este nu numai că mi-a plăcut mult cartea și eram nerăbdătoare să fie accesibilă și publicului român nevorbitor de limbă engleză, ci și că mie mi-a revenit misiunea (sinucigașă, aș zice eu :D) de a încerca să redau în română frumusețea, tristețea, haosul, umorul, dragostea și duioșia din acest poem în proză. Dincolo de trăiri și senzații, veți recunoaște, sper, diverse elemente lingvistice care pe mine m-au făcut să-l admir enorm pe autor pentru inteligență, cultură și talent (și să-mi smulg părul din cap încercând să le înțeleg pe toate și să le redau cât mai inspirat). Așadar, rândurile cărții sunt presărate cu intertextualitate (versuri de Emily Dickinson, un personaj împrumutat de la Ted Hughes, aluzii literare și culturale etc.), jocuri de cuvinte, ritmuri, rime, invenții lexicale, onomatopee și aliterații.

Pe cât de complexă și dificilă a fost munca la Durerea este o făptură înaripată, pe atât de bogată a fost experiența în sine. Cu ocazia asta am învățat că, acolo unde efectul dorit este mai important decât lucrurile spuse, traducătorul are o libertate destul de mare de creație, inovație și joc; că textul se poate citi în mai multe chei și nu este obligatoriu să-i dai cititorului mură-n gură toate informațiile – cine vrea să citească în profunzime le va căuta singur; și că satisfacția de a ține în mână rezultatul multor luni de muncă și așteptare este neprețuită. (Pentru restul există Mastercard. :-)) Dacă vă place ce a ieșit, meritul este în parte și al redactorei, Domnica Drumea, care s-a aplecat cu mintea ei de poetă asupra unui text profund liric și a îmbunătățit, acolo unde a fost nevoie, traducerea mea.

Eu sper să vă fi stârnit curiozitatea și să căutați cartea, s-o citiți, s-o trăiți, s-o savurați și apoi să veniți să-mi spuneți și mie cum vi s-a părut.

P.S. 

Aici găsiți și poezia pe care el i-o citește soției la finalul cărții.

10 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi

Efectele secundare ale vieții, de Vlad Zografi, Editura Humanitas, 2016

Am citit cartea asta acum vreo două luni, cred, dar ocupată cum am fost, m-am luat cu altele și n-am mai scris nimic despre ea. Am găsit acum câteva citate și m-am gândit să le copiez aici, să fie mai la îndemână, și cu ocazia asta să notez și două-trei impresii.

Pe scurt, romanul este unul polifonic, adică vocile a cinci personaje alternează și formează imaginea de ansamblu: Nadia, o jurnalistă de succes, dură cu sine și cu alții, Teo, prietena ei, o femeie dezamăgită în dragoste, care se ascunde în spatele machiajului și jonglează cu doi bărbați pe care nu-i iubește, în timp ce este obligată să aibă grijă de un frate autist, Robi, fratele autist al Nadiei, o voce aparte care atrage instantaneu simpatia cititorilor, Andrei, „Psihedelicul”, un psihiatru amorezat fără speranță de Nadia, admirator al lui Colombo și detectiv de ocazie, și Papadopol, om de știință, al cărui discurs se intercalează pe tot parcursul cărții.

Temele abordate sunt diverse și foarte actuale, de la politică și evenimente recente care au stârnit furia publică și ieșiri în stradă, cum ar fi incendiul de la Colectiv, la emigrare, viața corporatistă, viața virtuală, muzică, boală, moarte, suferință, dragoste, fericire. Personajele sunt bine individualizate, deși m-am întrebat pe parcursul romanului „cine știe care este monologul interior al unui autist?” sau „totuși, cine vorbește așa în ziua de azi?” atunci când discursul lui Teo, mi se pare, amesteca limbajul relaxat, fără inhibiții, cu unul ușor desuet. Nu pot să zic că m-am atașat de vreunul dintre personaje, doar m-am identificat puțin cu obsesia Nadiei pentru corectitudinea gramaticală, dar până și mie mi s-a părut exagerată. :)) Poveștile lor individuale sunt însă interesant de urmărit, mai ales că toate sunt profund raționale și analitice, iar finalul, atenție, este unul deschis. Personal, am avut senzația că totul a rămas suspendat, ba chiar mai rău ca înainte, și lipsa asta de rezolvare mi-a creat o stare de disconfort, de frustrare. Altora le-a plăcut că și-au putut imagina propriul deznodământ.

Oricum, la capitolul scriitori români contemporani mai am mult de citit și descoperit, dar îmi pare bine că celor care mi-au plăcut în ultima vreme li se adaugă și Vlad Zografi. Lista rămâne deschisă.

N-am mai avut nevoie de catifea atunci când am început să pictez. Mi-au cumpărat acuarele şi pensule, hârtie aveam la discreţie. Pictam ce auzeam. Le-am spus asta, nu m-au crezut. Erau sunete care mă făceau să văd culori, mi se întâmplă şi azi. Destul de rar. O uşă care se deschide e galben spre ocru, o farfurie care se aşază pe masă e verde-deschis, clămpănitul la tastatura calculatorului e portocaliu, apa care izbeşte faianţa chiuvetei e alb, ţipătul copiilor din curtea şcolii e roşu-deschis, vocea lui Teo e mov.
==========
La ziar, agitaţie, un ţârâit mecanic suprapus pe ecoul gongului. Nu m-am certat cu nimeni, îmi lipsea energia, am fost tolerantă cu imbecilii mei. Am renunţat şi să le corectez greşelile – toate „ca şi“-urile lor de hiper-căcat, toate „atenţionările“ şi „concluzionările“ şi „locaţiile“ şi „pe justiţie“ – ba, pe mă-ta! Semi-analfabeţi. Dă-i dracului! Am lucrat automat, am scris câteva rânduri, am trimis două e-mailuri şi am şters-o.
==========
De fiecare dată când iau metroul observ că lumea citeşte cărţi, cărţi groase sau e-book-uri, cu un aer preocupat. Mă întreb dacă oamenii ăştia sunt într-adevăr mai cultivaţi decât cei de prin autobuze şi tramvaie, sau e doar efectul absenţei oricărui peisaj dincolo de fereastră – iar atunci cultura, vreau să zic Cultura, care mă hipnotiza în adolescenţă şi pe care o divinizam, n-a fost inventată decât pentru cârtiţe.
==========
N-a insistat, aşa că acum suntem ceea ce s-ar putea numi prieteni. De fapt, la Crocodil toţi suntem prieteni, participând şi noi la devalorizarea generală a cuvântului.
==========
Şi angoasa, şi speranţa sunt profund integrate în acele scenarii coerente pomenite mai devreme, la care s-a ajuns prin şlefuirea permanentă a sistemului nervos obligat să răspundă provocărilor. Organismul care nu s-ar fi temut pentru propria-i existenţă ar fi fost rapid eliminat, şi n-ar fi avut urmaşi care să perpetueze genele indolenţei. Organismul incapabil să spere n-ar fi perseverat, şi nici el n-ar fi avut urmaşi. Cele mai înalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunoştinţa, smerenia, devotamentul, îşi au cu toate originea umilă în egoismul mecanic al individului programat genetic să-şi perpetueze o zestre de care nu e conştient. Ele nu sunt un scop în sine, nimic din universul acesta mare n-a dorit şi n-a urmărit apariţia lor. Ele sunt doar rezultatul jocului pe care selecţia naturală a început să-l controleze odată cu autoreproducerea primei molecule. Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vieţii. Sufletul e un efect secundar, un parazit util apărut pe drumul evoluţiei, la fel ca pasărea aceea care ciuguleşte insectele de pe spinarea bătucită a hipopotamului. Îmi cer scuze că mă văd nevoit să spulber atâtea speranţe şi atâtea angoase care au însoţit mereu cu credinţă omenirea.
==========
Ciugulea din cozonac ca o găină uriaşă. Sunt condamnată deci să mă specializez în arta înmormântării, fiindcă aşteaptă la rând şi mama Nadiei. Gândul că voi urma destinul Filimonei m-a electrocutat. Am să devin şi eu o găină uriaşă, un tanc binevoitor, am să merg în fiecare săptămână la cimitir şi am să-i plictisesc pe crocodili cu poveştile morţilor mei. Mi s-a făcut dor de motocicliştii cu care băteam pe vremuri drumurile. Divinitatea n-are pic de talent literar!
==========
Seara a venit Nadia. Era prima ei vizită după internarea lui Robi, amândouă fuseserăm ocupate cu ceea ce prin abuz de limbaj numim viaţă.

4 Comments

Filed under Recenzii

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James

Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James, Editura Litera, 2016, traducere și note de Ciprian Șiulea

Încă un roman care a câștigat premiul Man Booker (în 2015) și primul de un autor jamaican pe care îl citesc eu. Este o carte grea, complexă pentru că este lungă (aproximativ 650 de pagini) și are multe personaje, ale căror voci tot alternează pe parcursul romanului (o listă cu acestea este foarte util plasată la începutul cărții), dar și pentru că abordează multe tematici, de la bandele mafiote care își dispută supremația în ghetourile Jamaicăi la politica celor două partide și amestecul Companiei (CIA), de la tentativa de asasinare a Cântărețului (Bob Marley), care constituie și pretextul cărții, la mitul creat în jurul lui, de la droguri, arme și intimidare la speranța și eforturile unei jamaicance de a primi o viză și a pleca în SUA, de la limbajul greu de înțeles și de tradus din ghetoul jamaican la monologul interior sau la reflecțiile americanilor cu un rol, fie și de observatori, în toată povestea.

Personajele, șefi de bandă sau simpli membri, femei puternice sau sfâșiate de conflicte interioare, agenți CIA sau jurnaliști americani în trecere, sunt memorabile și unele de-a dreptul savuroase și, chiar dacă acțiunea este destul de greu de urmărit pe alocuri și se ramifică până în SUA, în New York, Bronx, Miami, și se detaliază și chiar devine repetitivă la un moment dat, reușește să te atragă și să te țină captiv câteva sute de pagini. Cartea este interesantă, plină de informații despre istoria Jamaicăi, despre care nu știam nimic, iar atmosfera de ghetou și viața bandelor mafiote este, din punctul meu de vedere, cea mai colorată și mai autentică. Dintre personaje, mi-au plăcut cameleonica Nina Burgess/Kim Clarke/Dorcas Palmer/Millicent Segree, dar și Papa Lo, șeful uneia dintre bande.

De remarcat munca imensă de traducere a lui Ciprian Șiulea, care a trebuit să redea registre diferite de limbă și să se muleze pe specificul fiecărui personaj, într-o carte de mari dimensiuni și de o asemenea complexitate. După aceste câteva impresii, vă las și câteva citate și, dacă v-am stârnit interesul, vă invit la lectură:

Ghetoul e un miros. Uneori e ceva dulce: pudră de talc cu care femeile se dau pe piept. Apă de colonie Old Spice, English Leather sau Brut. Prospețimea unei capre tăiate de curând, piperul şi ardeiul iute din supa de cap de capră. Substanțe chimice înțepătoare din detergent, unt de cacao, fenol, lavandă din săpun, pișat fermentat și căcat învechit care se preling pe marginea străzii. Ardei iute iar, de la puiul picant. Cordit de la un pistol cu care s-a tras de curând, fierul din sângele închegat al unei crime stradale, rămas acolo și după ce cadavrul a fost luat. Mirosul poartă cu el amintirea sunetului, care e și el prezent. Reggae, catifelat și sexy, dar și brutal și simplu ca blues-ul delta supersărac şi superpur. Din această tocană de ardei iute, sânge de om împușcat, apă curgătoare și ritmuri line provine Cântărețul, un sunet care plutește, dar și un om amărât viu, care e mereu și acolo unde s-a născut, nu doar acolo unde se află.

Lucrul pe care ar fi trebuit să-l spun, lucrul pe care voiam să-l spun e că nu nelegiuirea mă deranjează. Adică, mă deranjează și pe mine ca pe oricine altcineva. Așa cum mă deranjează inflația, nu o simt efectiv, dar știu că mă afectează. Nu nelegiuirea efectivă mă face să vreau să plec, ci posibilitatea ca asta să se întâmple oricând, în orice clipă, poate chiar în minutul următor. Că s-ar putea să nu se întâmple niciodată, dar eu să mă gândesc că poate să se întâmple în orice clipă din următorii zece ani. Chiar dacă nu se va întâmpla niciodată, ideea e că eu o să aștept asta, și așteptarea e la fel de rea, pentru că în Jamaica nu poți să faci altceva decât să aștepți să ți se întâmple ceva. Asta se aplică și la lucrurile bune. Nu trebuie decât să le aștepți.

Cântărețul mi-a zis odată, Papa, cum poți să fii un mare boss când îți faci atâtea griji? Nu i-am spus că să fii șef înseamnă să-ți faci griji. Odată ce ajungi pe vârful muntelui, toată lumea poate să te atace. Io știu că Cântărețul știe că mulți oameni îl urăsc, da’ mă întreb dacă știe ce formă ia ura asta. Fiecare om are ceva de spus, da’ cei acre urăsc cel mai tare sunt mai răi ca el. Baștanu de la tribunal a zis că el a citit absolut fiecare chestie scrisă vreodată de Eldridge Cleaver și și-a tras o diplomă șmecheră doar ca să facă din pricăjitu’ ăla pe jumate alb vocea eliberării negrilor.

Gratiile zic n-ai pe unde să ieși, încetează și liniștește-te și dacă ai cumva de gând să călătorești mai bine intră în capu’ tău și spune-i să înceapă să călătorească. Probabil așa ajung oamenii să citească cărți pe care probabil altfel nu le-ar citi,și să scrie cărți la fel. Da’ gratiile mai zic și nimeni nu poate să intre înăuntru și să oprească învățatu’, așa că poate învățatu’ e o vizită în capu’ tău și poate o închisoare îți face sufletu’ să fie liniștit ca să fii pregătit să asculți, pentru că domnilor, nimeni – dar absolut nimeni – nu poate să învețe nimic dacă nu e pregătit să asculte.

13 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii