Monthly Archives: octombrie 2016

Cărți de octombrie

N-am mai scris de ceva vreme aici și poate vă întrebați ce mai fac. Ei bine, lucrez de zor la o traducere nouă, un thriller psihologic cu recenzii bune pe internet și o prezentare cel puțin incitantă pe coperte. Deocamdată, nu știu ce să spun despre el, dar cred că și din cauză că eu, oprindu-mă asupra fiecărei fraze, fiecărui cuvânt, îl citesc cu încetinitorul și poate ratez ceva, fiorul ăla care te face să nu poți lăsa cartea din mână. Nici n-aș putea să n-o las din mână, fiindcă ar însemna să traduc non-stop. 🙂 Nu vreau să o citesc înainte pentru că, nefiind o carte în care accentul se pune pe stil, ci pe acțiune, odată ce aș pierde atuul necunoscutului, al suspansului, nu mi-ar mai rămâne mare lucru. Recunosc totuși curiozitatea care ia amploare pe parcursul lecturii, efectul de surpriză de la finalul capitolelor, ramificarea acțiunii și adâncirea personajelor. Aștept să ajung la marele final, ca să-mi fac o părere mai susținută, deocamdată am trecut de prima treime și număr paginile…

cu-ultima-suflareCe altceva mai fac? După primele două volume din Elena Ferrante, despre care puteți citi în articolul precedent, nu m-am mai aventurat în nimic intens, am preferat lecturi mai puțin solicitante. Am răsfoit Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi, Editura Nemira, traducere de Monica Șerban, și – cu riscul să-mi sară lumea în cap – mărturisesc că nu mi-a plăcut. Adică mi-a părut rău că un tip așa de inteligent și de tânăr s-a îmbolnăvit și a murit, dar dincolo de empatia pentru o dramă umană, cartea în sine nu mi-a stârnit alte sentimente. Am văzut-o mai degrabă ca pe un exemplu de literatură motivațională, cu mesajul: nu ceda nici măcar în fața amenințării bolii sau a morții, poți profita din plin de zilele care ți-au mai rămas de trăit. Pentru mesaje de genul ăsta, însă, prefer să citesc ceva mai bine scris (și mă gândesc la Our Souls at Night, de Kent Haruf, care mi-a scăpat printre degete, dar pe care tot o s-o citesc cândva). În ciuda reclamei – „Cartea a inspirat sute de mii de oameni din întreaga lume, devenind imediat bestseller, tradus în zeci de țări, a fost bestseller New York Times  și cea mai bună carte pe Amazon în ianuarie 2016” – pe mine nu m-a impresionat, dar poate printre voi sunt curioși sau adepți ai genului.

dscn7117Am mai citit Eu o să vorbește drăguț cândva, de David Sedaris, apărută la Editura Publica, traducere de Ruxandra Tudor. (În paranteză fie spus, am savurat și vinul primit odată cu cartea, un roze bun din colecția Rose Far Niente de la Vincon). Este o colecție de povestiri destul de haioase, despre diverse experiențe din viața autorului, de la copilăria într-un orășel american, la viața în New York, eforturile lui de a învăța franceza și viața într-un sătuc din Franța și la Paris. Bune fix cum am avut eu nevoie de ele, pentru relaxare și tranziție între două cărți mai acaparante (hm, e drept că știu ce m-a acaparat ultima oară, dar nu știu care va fi următoarea lectură intensă – aștept inspirația de moment, ca de obicei).

istoria-snobismuluiÎn fine, acum mă delectez cu Istoria snobismului, de Frederic Rouvillois, apărută la Editura Nemira, în traducerea Irinei Negrea. Este o istorie foarte bine documentată despre apariția și formele snobismului de-a lungul timpului, o lectură interesantă din care însă nu reușesc să citesc prea multe pagini pe seară din motive evidente de oboseală. Autorul trece prin mai multe momente și domenii în care snobismul s-a manifestat în grade diferite de intensitate, cum ar fi: goana după particula nobiliară „de” din societatea franceză, adoptarea englezismelor (cuvinte, modă, influențe de toate felurile), folosirea religiei (de exemplu, actele de binefacere ale catolicilor), consumul de bucate sau băuturi rare sau scumpe, practicarea anumitor sporturi, îmbrăcarea după o anumită modă etc.

Am aflat lucruri fascinante, mi-am notat citate și am zâmbit la ironiile fine ale lui Frédéric Rouvillois. Ce mi-a plăcut, pe lângă aspectul informativ și stilul elegant, a fost faptul că, deși îi ironizează, autorul le și recunoaște meritele snobilor – fără ei, societatea nu ar fi evoluat și multe lucruri bune nu s-ar mai fi întâmplat. Mi-a plăcut mult și traducerea Irinei Negrea. Recomand călduros cartea tuturor și pentru informații, și pentru plăcerea lecturii și pentru că, veți vedea, e un pic de snobism în fiecare dintre noi.

În afară de muncă și de lecturi, am început să merg la sală, o activitate extrem de utilă și necesară pentru ăștia ca mine care stau toată ziua țepeni la laptop. După ce, la început, am plecat de acolo tremurând din toate încheieturile, de ziceai că mă dezmembrez ca în desene animate, acum sunt în faza în care doar gâfâi puternic și plec epuizată după o oră de activitate intensă (fetele alea scot untul din mine, nu-i de glumă). Mă gândesc totuși că o să ajung și în stadiul în care voi putea să exersez liniștită (dacă nu cumva e oximoron ăsta) în timp ce și ascult ceva interesant. Am câteva cărți audio care-mi fac cu ochiul și le folosesc mental pentru a mă motiva, dacă mai era nevoie.

Mno, cam așa e octombrie pentru mine până acum. Voi cu ce vă lăudați?

14 Comments

Filed under Lecturi

Prietena mea genială și Povestea noului nume, Elena Ferrante

prietena-mea-genialaPrietena mea genială și Povestea noului nume, primele două volume din tetralogia napolitană scrisă de misterioasa Elena Ferrante, apărute la Editura Pandora M în 2015, respectiv 2016, traducere de Cerasela Barbone.

Aveam cărțile de câteva luni, dar tot amânam să le citesc în speranța că voi rezista până când se vor traduce toate cele patru volume. Evident, nu a fost așa, am devorat cele câteva sute de pagini în câteva zile, iar acum aștept apariția celui de-al treilea volum, la Gaudeamus.

Prietena mea genială este povestea a două prietene, Lila și Elena, poveste ce începe în copilăria lor, în anii ’49- ’50, continuă de-a lungul adolescenței și, ni se dă de înțeles în prolog, până la bătrânețe, când Elena se apucă să o scrie. Relația dintre cele două fete este destul de complexă și schimbătoare, un amalgam ciudat de admirație, invidie, ambiție, grijă, afecțiune și ajutorare, dar și de secrete și răutăți. Drumurile lor, deși se intersectează tot timpul, sunt diferite: Elena urmează calea studiilor, iese din cartierul sărac și limitat, din mahalaua napolitană în care au crescut amândouă, și cunoaște și altfel de lume, își deschide orizonturile, este lăudată pentru rezultatele bune la învățătură. Totuși, face toate astea cu eforturi mari, cu conștiinciozitate, pe de o parte din curiozitate și din dorința de a învăța, pe de altă parte dintr-un soi de nevoie, teamă sau obligație. Aflată permanent în umbra Lilei, Elena se străduiește mereu să fie bună la școală, să fie apreciată, dar îi lipsește încrederea în sine și recunoaște influența Lilei în tot ceea ce face.

La rândul ei, Lila se transformă dintr-o fetiță mică, slabă și negricioasă, destul de bătăioasă și de răutăcioasă, într-un fel de divă a cartierului, fără a pierde „geniul” care o făcuse mereu să strălucească în comparație cu ceilalți. Chiar dacă este obligată să renunțe la școală după ciclul primar, prin ingeniozitate și mânată de dorința de îmbogățire, face alianțe mai mult sau mai puțin potrivite, dezvoltă afacerea familiei, dă dovadă de pricepere și înțelegere în tot ceea ce întreprinde, și totul cu naturalețe și ușurință. Setea ei de cunoaștere apare și dispare în funcție de numeroasele întâmplări din viața personală, dar potențialul este mereu acolo.

povestea-noului-numePovestea noului nume continuă istoria din momentul căsătoriei Lilei. Pe de o parte, redă amănunțit multe întâmplări, ce par repetitive, cu scopul de a ilustra temperamentele celor două prietene și lucrurile care le apropie și le despart; pe de altă parte, apar lucruri noi în viețile lor (continuarea studiilor la universitate pentru Elena, o poveste de dragoste tumultoasă pentru Lila, despărțiri, înstrăinări, reveniri). Relația dintre ele e mereu cu suișuri și coborâșuri, iar Elena, deși reușește să se cizeleze la universitate, să facă impresie bună și acolo, să-i intimideze prin apariție și felul de a vorbi pe cei rămași acasă, simte în continuare o legătură puternică și o atracție împotriva voinței ei față de Lila și de viața ei complicată.

În ambele volume, mi-a plăcut mult descrierea mahalalei, cu sărăcia ei, cu bărbații obișnuiți să fie capi ai familiei, ascultați de toată lumea, cu femeile trecute înainte de vreme și consumate de îngrijirea casei și a copiilor, cu mafia cartierului: cămătarii, afaceriștii, cei care trec țanțoși în mașini și se leagă de fete sau care, mai târziu, fac bani ilegal și stăpânesc tot cartierul, cu gesturile pătimașe și impulsive într-o societate și o cultură în care certurile și bătăile sunt la ordinea zilei, cu ierarhia prestabilită din cadrul familiei și cu micile intrigi de cartier ce capătă dimensiunile unor adevărate drame. De altfel, am avut senzația că, alături de Elena și de Lila, mahalaua care le dictează gândurile și acțiunile, le influențează alegerile și le determină să lupte ca să o învingă este și ea personaj principal în cărțile lui Ferrante. Iar aceasta reușește să o redea atât de bine încât eu, la fel ca Elena, m-am simțit sufocată de preocupările mărunte, de intrigile și bârfele veșnice, de certurile și bătăile dintre familii, parteneri de afaceri, vecini sau foști prieteni, de lipsa de perspectivă și de nevoia de a ieși din lumea asta îngustă și inechitabilă.

La fel, puterea scriitoarei de a evoca relația dintre cele două fete este atât de mare încât eu am admirat-o, am compătimit-o, am disprețuit-o și iar am admirat-o pe Lila pe parcursul întregii lecturi, la fel cum Elena oscila în sentimentele ei față de aceasta. Fragmentul de mai jos cred că rezumă cel mai bine natura legăturii dintre ele:

Am înțeles că ajunsesem acolo plină de mândrie și mi-am dat seama – cu bună credință, desigur, cu afecțiune – că făcusem toată călătoria aceea mai ales ca să-i arăt ce pierduse ea și ce câștigasem eu. Dar ea își dăduse seama de asta încă de când apărusem în fața ei și acum, riscând conflicte cu colegii de muncă și sancțiuni, reacționa explicându-mi de fapt că nu câștigasem nimic, că p lume nu era nimic de câștigat, că viața ei era plină de aventuri diferite și fără criterii, exact ca a mea, și că timpul pur și simplu trecea fără niciun sens și era frumos doar să te vezi din când în când ca să auzi sunetul nebunesc al minții uneia dintre noi răsunând în sunetul nebunesc al minții celeilalte.

Aștept cu interes și următoarele volume, curioasă cum va evolua relația dintre Elena și Lila, cum sau dacă se va schimba mahalaua și, mai ales, ce drumuri vor urma cele două, fiecare „prietena genială” a celeilalte.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Corecții, de Jonathan Franzen

the-correctionsThe Corrections, de Jonathan Franzen, Fourth Estate Paperbacks, 2002

Cartea a apărut și în limba română cu titlul Corecții, Editura Polirom, 2004, traducere și note de Cornelia Bucur. 

După ce m-am îndrăgostit de Jonathan Franzen și de inteligența și talentul lui de scriitor, pe care le-am descoperit când am citit Purity, am luat o pauză scurtă înainte să încerc un alt roman ce-i poartă semnătura.

The Corrections aduce în prim plan o familie americană, cam disfuncțională, care încearcă însă să-și corecteze neajunsurile și individual, și ca întreg. Alfred, tatăl, e bolnav și în jurul lui se învârt toate celelalte personaje, el devenind astfel pretextul pentru reuniunea familiei. Pentru el, munca multă, cinstită, colegialitatea și echitatea sunt principii foarte importante, motiv pentru care refuză să profite la maximum de un patent și să încerce să se îmbogățească.

Enid, mama, este memorabilă, foarte bine construită, genul de femeie dezamăgită că propriii copii nu sunt realizați în modul convențional al vecinilor și prietenilor, cicălitoare, roasă de temeri, secrete, dorințe, resemnată cu singurătatea din căsnicie și datoare să aibă grijă la bătrânețe de soțul care a fost străin de ea toată viața. Lumea ei pare să se învârtă în jurul unei mult-așteptate (și ratate) croaziere și a reuniunii familiei de Crăciun în casa părintească din St Jude.

Gary, fiul cel mare, singurul căsătorit și cu copii, pare din afară să fie și cel mai fericit dintre toți, însă căsnicia sa nu este strălucită (soția este manipulatoare și îi întoarce până și pe copii împotriva lui), așa că se aruncă cu înverșunare într-un fel de misiune de salvare financiară a părinților lui. Până la finalul romanului se dovedește meschin cu toată lumea, motiv pentru care nu i-am găsit nimic pozitiv, nicio calitate, nicio circumstanță atenuantă, nicio evoluție.

Chip, fiul mijlociu și cumva oaia neagră a familiei, un tip cu potențial intelectual, dar care a făcut niște greșeli care l-au costat cariera universitară (veșnica aventură a profesorului cu o studentă), pare destinat să se rateze în scrierea la nesfârșit a unui scenariu prost și în scheme de fraudare din Lituania.

Denise, mezina familiei, chef de renume, muncitoare, frumoasă, deșteaptă, talentată, pare incapabilă să-și păstreze succesul și să se bucure de el, pentru că intră într-o dramă de familie, ce implică mult sex, trădare, minciuni și, într-un final, despărțiri dureroase.

corectiiAm parcurs destul de repede cele vreo 650 de pagini, urmărind diversele ramificații din povestea lui Franzen, amuzându-mă de Enid și de rahatul din halucinațiile lui Alfred (un fel de râsu-plânsu, mai degrabă), admirând inventivitatea lui Chip, mirându-mă de răsturnările de situație din viața lui Denise și plictisindu-mă pe alocuri de numeroasele detalii legate de medicamentul în cauză sau de alte divagații (discuția dintre cuplurile europene și Enid și Alfred, de pe vasul de croazieră, mi s-a părut ruptă dintr-o piesă de teatru absurd – intenționat, sper – ceea ce ar explica și neverosimilitatea acesteia). Franzen ne poartă printr-o paletă largă de subiecte: tranzacții bursiere, industria farmaceuticelor, boomul economic din America, situația politică din Lituania (eu nu prea sunt la curent, dar el o prezintă ca fiind catastrofală, violentă și periculoasă – mi-a dat senzația că putea alege orice țară obscură din estul Europei, inclusiv România), aduce în discuție pedeapsa cu moartea, purificarea prin artă, diferențele dintre clasele sociale (răsfățul copiilor din familiile bogate față de actele de binefacere pentru copiii fără posibilități materiale) etc.

Relațiile familiale sunt complicate și apăsătoare, presiunea e mare, fiecare dintre cei cinci membri ai familiei este defect, suferind, zbuciumat într-un fel anume, iar corecțiile pe care vor să le aplice nu par să funcționeze în favoarea lor.

Spre finalul romanului, mă gândeam că, deși îmi place, per total, nu e la fel de bun ca Purity, însă ultimele pagini, în special cele care descriu boala lui Alfred, au avut un impact destul de puternic asupra mea și și-au lăsat amprenta și asupra impresiei mele generale despre carte. Citiți-o și voi sau, dacă ați citit-o deja, sunt curioasă cum vi s-a părut.

16 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii