Monthly Archives: august 2016

Ultima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac

Ultima tigara a lui FondaneUltima țigară a lui Fondane, de Cătălin Mihuleac, Editura Cartea Românească, 2016

Despre Holocaust am mai citit; unii au scris înduioșător și emoționant, învăluind realitatea istorică într-o ficțiune având drept personaje copii, menită să smulgă lacrimi (vezi Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, sau Hoțul de cărți, de Markus Zusak); alții au scris cu un umor negru, chiar cu ireverență, ca cineva care s-a săturat de problema evreiască și vrea să râdă puțin de cei care se (sau o) iau prea în serios (Speranța, o tragedie, de Shalom Auslander); unii au scris jurnale (Jurnalul Annei Frank), alții nenumărate memorii; s-au făcut filme după cărți (Procesul de la Nurnberg, Alegerea lui Sophie, Pianistul, Lista lui Schindler etc.), s-au făcut filme mute (capodopera lui Charlie Chaplin, Dictatorul) și documentare. Am aflat despre atrocitățile de atunci din Germania, Ucraina, Polonia, Serbia și alte țări din estul Europei, m-am cutremurat de ce grozăvii poate face omul dacă are o minte bolnavă și destulă putere, de cât de ușor pot fi manipulate masele, de ce consecințe tragice poate avea așa ceva la nivel macro și micro al istoriei.

Dimensiunea românească a acestei drame am văzut-o explorată prima dată în filmul Călătoria lui Gruber (2008, regizor Radu Gabrea) și în romanul de succes America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac (2015). În volumul de față, autorul ieșean continuă tematica aceasta prin intermediul a treisprezece povestiri cu personaje, locuri și întâmplări diferite, dar toate unite de același fir roșu: Pogromul de la Iași, din iunie 1941.

Iată ce declară autorul pe coperta a treia:

Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează pe tărâm literar este de ce mă preocupă chestiunea Holocaustului românesc dacă nu sunt evreu. Răspunsul meu invariabil este că mă preocupă tocmai pentru că nu sunt evreu. America de peste pogrom și Ultima țigară a lui Fondane trebuie privite ca două replici la adresa acelui patriotism de tinichea care ne face să mototolim paginile neconvenabile din istorie și să le aruncăm la coș, în loc să ni le asumăm cu onestitate. Misiunea acestor cărți este să scadă nivelul îngrijorător pe care ura rasială îl arată în timpurile noastre și să facă lumea mai bună pe raza lor de cititori. În alegerea titlului de față a primat admirația mea pentru Fondane, această ființă superioară, care i-a suflat cu superbă impertinență abstinentului Hitler fumul de țigară drept în ochi.

Mi-au plăcut mai multe lucruri la povestirile lui Cătălin Mihuleac. În primul rând, că, deși toate tratează același subiect, sunt diferite: te plimbi, de exemplu, de la Dorohoi la Iași, la Auschwitz și până în America Latină, într-un du-te-vino permanent între trecut și prezent, trecând printr-o galerie de personaje care mai de care mai memorabile – ca bătrâna singuratică, cititoare avidă (Balada păduchelui) sau ca studenta urâțică de la Medicină (Ucigașul de micsandre) sau ca evreul ascuns în butoiul cu murături, așa! (Gard în gard, la Dorohoi) sau ca fostul torționar ajuns să fie obsedat de filmul Some Like It Hot (Filmul preferat al lui Eichmann) sau ca bătrânul supraviețuitor al Holocaustului, pe care nimeni nu mai are răbdarea să-l asculte (Supraviețuitorul).

În al doilea rând, mi-a plăcut că, indiferent de poveste, realitatea dureroasă este prezentată cu umor, fie el blând, fie sarcastic, și chiar dacă zâmbești discret sau râzi de-a binelea, în colțul ochiului amenință mereu să curgă o lacrimă.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut stilul mucalit, de povestitor experimentat, matur, care știe bine cum s-o întoarcă din condei și care, în câteva ocazii, chiar se implică în poveste și ne lasă să tragem cu ochiul la viața lui (Balada păduchiului, Cu dragoste peșin, Ucigașul de micsandre).

Tatăl ei o botezase Ludwiga, feminizând prenumele babacului Beethoven, principalul păstor al cirezii sale. Pe urmele tizului său, Ludwiga m-a cărat cu ea la Filarmonică și așa am început să mă furajez și eu cu muzică simfonică, fără să ating gradul de cultură al vacilor, pe care tatăl ei le venera mai dihai ca un indian.

Chiar dacă scrie cu umor, Cătălin Mihuleac spune lucrurilor pe nume și denunță neiertător autoritățile, sistemul corupt, Securitatea, istoria, ba chiar și mentalul colectiv:

Dormeau pe unde apucau, pe șuri sau în câmp, fiindcă nimeni nu se îndura să-i primească în casă, cu păduchii țesuți de ei ca lenjeria de corp. Zdrențele care le curgeau pe schelete nu erau confecționate din pagini de ziar, ca îmbrăcămintea celor din lagărele transnistrene de exterminare prin muncă. Totuși, la o privire mai atentă, puteau trece drept pagini de ziar pline cu știri, reportaje și interviuri despre Holocaustul românesc. Erau pagini capabile să înmoaie inimile tuturor cititorilor și, un timp, chiar le-au înmuiat.

Apoi, nu se știe cum, pe la sfârșitul mileniului doi și începutul mileniului trei, lumea a început să se îndoiască de ele și chiar să le conteste cu vehemență:

– Care Holocaust, frate, de unde scoateți enormitățile astea? E propagandă evreiască, în România n-a existat niciun Holocaust!

Recomand povestirile lui Cătălin Mihuleac și pentru tematica abordată, și pentru talentul de povestitor cu care ne-a obișnuit deja și, mai ales, pentru proiectul frumos și ambițios în care se înscriu ultimele lui două volume.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Doi ani de blog!

Mi-am dat seama că azi blogul meu împlinește doi ani. La prima aniversare, am făcut un soi de bilanț și rezultatul a fost pozitiv. Multă muncă, dar și satisfacții, prieteni noi (chiar dacă doar virtuali), mai multă disciplină, mai multă diversitate și, în total, mai multe cărți citite decât înainte.

Funny

După doi ani, impresiile sunt cam aceleași, doar cifrele s-au mai schimbat. Cărți și călătorii a mai crescut și ca număr de articole, cum era normal, și ca număr de cititori, așa cum speram. Îmi pare bine că am reușit să-mi păstrez direcția de la început și să scriu doar despre ce-mi place și ce am chef, fără compromisuri și fără motivații comerciale. Îmi pare bine și că de-a lungul timpului mi-au rămas câțiva cititori fideli, cu care schimb impresii destul de constant.

Library humour

Cum articolele despre cărți au devenit clar preponderente (pe de o parte, pentru că citesc mai des decât mă plimb și, pe de altă parte, pentru că locurile în care merg tind să se repete și nu prea ar avea rost să vi le arăt de fiecare dată), acesta a devenit mai degrabă un blog de cărți decât un blog de călătorii, dar încerc să le combin în continuare și sper să vin cu povești și imagini noi în curând.

Bookmobile

Ce noutăți sau lucruri inedite s-au petrecut în ultimul an? Să menționez doar câteva dintre cele bune…

  • Pe lângă obișnuitele ieșiri la munte și în Deltă, am fost într-o mult dorită excursie la Paris, despre care v-am povestit aici.
  • Mi-au apărut patru traduceri de carte, trei urmează să apară, două sunt în lucru. Vă țin la curent, ca de obicei, și cu câte o recenzie, dar și pe pagina dedicată.
  • Am descoperit câteva cărți mi-nu-na-te și mi-am creat propriul colțișor ideal de citit.
  • Am avut bucuria de a interacționa cu cei mai mici cititori ai cărților recomandate de mine: o experiență absolut unică!

Două regrete am:

  1. că tot nu mi-am luat pisică (din motive obiective), deși încă visez la așa ceva.
  2. Cats and bookscă nu există un dialog mai susținut, mai deschis, mai frecvent, mai puternic între mine și voi (și nu din lipsă de bunăvoință din partea mea, vă asigur). Știu că e un aflux imens de informații pe net, știu că toți suntem ocupați și scanăm linkurile sau postările în goană, știu că de multe ori citiți, dar poate nu aveți timp să și lăsați o reacție, un comentariu, un semn oarecare. Însă mi-ar plăcea să fiți mai prezenți aici sau pe pagina de Facebook, ca aproape-monologul meu să devină dialog sau, de ce nu, conferință. 🙂

Book friends

Acestea fiind zise, hai la mulți ani și să-mi trăiască blogul și să ne bucurăm cu toții de cărți și călătorii! :))

Book cake

14 Comments

Filed under Evenimente

The Secret History, de Donna Tartt

The Secret History, Donna TarttThe Secret History, de Donna Tartt, Vintage, 2004

Cu Donna Tartt m-am „împrietenit” când am citit Sticletele, un volum impresionant de peste o mie de pagini, care a câștigat premiul Pulitzer în 2014 și pe care l-am devorat la vremea aceea. The Secret History este primul ei roman, apărut în 1992, foarte apreciat, la rândul său. Între ele, a mai apărut A Little Friend, în 2002, ceea ce sugerează că scriitoarei îi ia cel puțin zece ani să publice o carte. Nu se grăbește deloc, lucru care se vede în grija pentru detalii, în turnura elegantă a frazei, în construcția amănunțită a poveștii și a personajelor.

Cu The Secret History, mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Începutul mi-a plăcut mult de tot: încă de la primele rânduri afli despre moartea unui personaj, ceea ce face ca restul cărții să fie un fel de cronică a unei morți anunțate (cam la fel ca Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng).

THE SNOW in the mountains was melting and Bunny had been dead for several weeks before we came to understand the gravity of our situation. He’d been dead for ten days before they found him, you know. It was one of the biggest manhunts in Vermont history—state troopers, the FBI, even an army helicopter; the college closed, the dye factory in Hampden shut down, people coming from New Hampshire, upstate New York, as far away as Boston. It is difficult to believe that Henry’s modest plan could have worked so well despite these unforeseen events. We hadn’t intended to hide the body where it couldn’t be found. In fact, we hadn’t hidden it at all but had simply left it where it fell in hopes that some luckless passer-by would stumble over it before anyone even noticed he was missing.

Și tot la fel ca în Tot ce nu ți-am spus, povestea cu iz de roman polițist se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii ’70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace. Dar să le luăm pe rând.

În prim plan, se află un grup de studenți din Vermont, de familie bună, care fac notă aparte în peisajul universitar prin faptul că sunt aleșii unui profesor de clasice mai atipic, Julian Morrow. Acesta îi învață nu numai latină și greacă (pentru care există puțin interes și aproape nicio finalitate practică în viața reală), ci și un mod de viață, o filosofie, un fel de a fi. Protejații lui se remarcă printr-un soi de obsesie pentru studiul clasicelor și o atitudine destul de absentă și de ignorantă privind cele lumești. Nou venit în grupul lor select este Richard Papen, naratorul, cel care rememorează peste câțiva ani felul în care a fost acceptat în grup, relațiile dintre membrii acestuia, particularitățile fiecăruia, și – mai ales – evenimentele care au dus la uciderea lui Bunny și consecințele acestei crime asupra grupului.

Spuneam mai devreme că a fost o ciudățenie cu cartea asta: după începutul interesant, cam peste o sută de pagini am început să mă plictisesc de detaliile plimbărilor celor șase studenți, de vizitele și discuțiile nesfârșite, de senzația că lucrurile trenează și nu se ajunge odată la ce mă interesa cu adevărat: explicația morții anunțate în primele rânduri. A fost însă doar o nerăbdare de moment, peste care mă bucur că am trecut, pentru că pe urmă cu greu am lăsat cartea din mână. Donna Tartt a reușit să-și individualizeze atât de bine personajele și să creeze o atmosferă atât de veridică, încât eu, ca cititor, am înțeles frustrarea celorlalți membri ai grupului la excesele lui Bunny, teama lor, lipsa de perspectivă, hotărârea de a pune capăt situației, dar și frământările și tulburarea lor de după aceea.

Cred că secretul stă chiar în detalii, în desfășurarea fără grabă a acțiunii, în relatarea cu lux de amănunte a trăirilor personajelor, a reacțiilor lor fizice și emoționale, în faptul că naratorul a fost, la rândul lui, implicat în cele povestite și în fascinația pentru felul în care funcționează mintea umană într-un astfel de context. Sigur, la toate astea se adaugă faptul că Donna Tartt scrie bine, frumos, elegant, încât e o reală plăcere să o citești de dragul stilului, nu numai al poveștii.

Inițial, i-am acordat trei steluțe pe Goodreads, pentru că senzația de trenare cântărea destul de mult, dar apoi am constatat că nu mi-o pot scoate din minte și că mă „bântuie” încă după câteva zile bune de când am terminat-o, așa că am revenit asupra notării și m-am hotărât la patru steluțe strălucitoare și, zic eu, bine-meritate.

Dacă aveți timp, răbdare, interes pentru sondarea psihologică și afinitate pentru studiu și discuții filosofice despre etică și frumusețe, dar și dacă puteți aprecia stilul și atmosfera mai mult decât o desfășurare alertă a acțiunii, atunci The Secret History poate fi o alegere bună.

6 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii