Monthly Archives: august 2016

The Secret History, de Donna Tartt

The Secret History, Donna TarttThe Secret History, de Donna Tartt, Vintage, 2004

Cu Donna Tartt m-am „împrietenit” când am citit Sticletele, un volum impresionant de peste o mie de pagini, care a câștigat premiul Pulitzer în 2014 și pe care l-am devorat la vremea aceea. The Secret History este primul ei roman, apărut în 1992, foarte apreciat, la rândul său. Între ele, a mai apărut A Little Friend, în 2002, ceea ce sugerează că scriitoarei îi ia cel puțin zece ani să publice o carte. Nu se grăbește deloc, lucru care se vede în grija pentru detalii, în turnura elegantă a frazei, în construcția amănunțită a poveștii și a personajelor.

Cu The Secret History, mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Începutul mi-a plăcut mult de tot: încă de la primele rânduri afli despre moartea unui personaj, ceea ce face ca restul cărții să fie un fel de cronică a unei morți anunțate (cam la fel ca Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng).

THE SNOW in the mountains was melting and Bunny had been dead for several weeks before we came to understand the gravity of our situation. He’d been dead for ten days before they found him, you know. It was one of the biggest manhunts in Vermont history—state troopers, the FBI, even an army helicopter; the college closed, the dye factory in Hampden shut down, people coming from New Hampshire, upstate New York, as far away as Boston. It is difficult to believe that Henry’s modest plan could have worked so well despite these unforeseen events. We hadn’t intended to hide the body where it couldn’t be found. In fact, we hadn’t hidden it at all but had simply left it where it fell in hopes that some luckless passer-by would stumble over it before anyone even noticed he was missing.

Și tot la fel ca în Tot ce nu ți-am spus, povestea cu iz de roman polițist se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii ’70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace. Dar să le luăm pe rând.

În prim plan, se află un grup de studenți din Vermont, de familie bună, care fac notă aparte în peisajul universitar prin faptul că sunt aleșii unui profesor de clasice mai atipic, Julian Morrow. Acesta îi învață nu numai latină și greacă (pentru care există puțin interes și aproape nicio finalitate practică în viața reală), ci și un mod de viață, o filosofie, un fel de a fi. Protejații lui se remarcă printr-un soi de obsesie pentru studiul clasicelor și o atitudine destul de absentă și de ignorantă privind cele lumești. Nou venit în grupul lor select este Richard Papen, naratorul, cel care rememorează peste câțiva ani felul în care a fost acceptat în grup, relațiile dintre membrii acestuia, particularitățile fiecăruia, și – mai ales – evenimentele care au dus la uciderea lui Bunny și consecințele acestei crime asupra grupului.

Spuneam mai devreme că a fost o ciudățenie cu cartea asta: după începutul interesant, cam peste o sută de pagini am început să mă plictisesc de detaliile plimbărilor celor șase studenți, de vizitele și discuțiile nesfârșite, de senzația că lucrurile trenează și nu se ajunge odată la ce mă interesa cu adevărat: explicația morții anunțate în primele rânduri. A fost însă doar o nerăbdare de moment, peste care mă bucur că am trecut, pentru că pe urmă cu greu am lăsat cartea din mână. Donna Tartt a reușit să-și individualizeze atât de bine personajele și să creeze o atmosferă atât de veridică, încât eu, ca cititor, am înțeles frustrarea celorlalți membri ai grupului la excesele lui Bunny, teama lor, lipsa de perspectivă, hotărârea de a pune capăt situației, dar și frământările și tulburarea lor de după aceea.

Cred că secretul stă chiar în detalii, în desfășurarea fără grabă a acțiunii, în relatarea cu lux de amănunte a trăirilor personajelor, a reacțiilor lor fizice și emoționale, în faptul că naratorul a fost, la rândul lui, implicat în cele povestite și în fascinația pentru felul în care funcționează mintea umană într-un astfel de context. Sigur, la toate astea se adaugă faptul că Donna Tartt scrie bine, frumos, elegant, încât e o reală plăcere să o citești de dragul stilului, nu numai al poveștii.

Inițial, i-am acordat trei steluțe pe Goodreads, pentru că senzația de trenare cântărea destul de mult, dar apoi am constatat că nu mi-o pot scoate din minte și că mă „bântuie” încă după câteva zile bune de când am terminat-o, așa că am revenit asupra notării și m-am hotărât la patru steluțe strălucitoare și, zic eu, bine-meritate.

Dacă aveți timp, răbdare, interes pentru sondarea psihologică și afinitate pentru studiu și discuții filosofice despre etică și frumusețe, dar și dacă puteți aprecia stilul și atmosfera mai mult decât o desfășurare alertă a acțiunii, atunci The Secret History poate fi o alegere bună.

6 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii