Monthly Archives: august 2016

Ce am mai citit (5)

Continui seria articolelor-sinteză cu o trecere în revistă a unor cărți citite mai demult sau mai recent, despre care nu am avut timp să scriu mai multe la vremea respectivă. Așadar, câteva rânduri despre fiecare, cât să vă faceți o idee dacă se potrivesc sau nu gusturilor și dispoziției voastre.

Go Set a Watchman, Harper LeeGo Set a Watchman, de Harper Lee, tradusă și în limba română: Du-te și pune un străjer, Editura Polirom, 2015, traducere de Ariadna Ponta (Premiul Fundatiei „Andrei Bantas” pentru traduceri din limba engleză, Uniunea Scriitorilor din Romania, 2016)

Deși „zgârcită” cu producțiile literare (vreme de 55 de ani, To Kill a Mocking Bird a fost singurul ei roman, dar unul extrem de bun, de altfel premiat cu Pulitzer), cu puțin înainte de moartea sa, Harper Lee a scos la iveală încă un roman, care a iscat multe controverse. Scrisă, de fapt, înainte de To Kill a Mocking Bird, ca o primă variantă a acestuia, Go Set a Watchman a fost prezentată ca o continuare a primei cărți și a stârnit discuții și suspiciuni cu privire la intenția sau acordul autoarei de a o publica, precum și false așteptări și scandaluri din partea cititorilor.

Du-te si pune un strajer, Harper LeeÎn ciuda acestor controverse și părerilor contradictorii, mie mi-a plăcut aproape la fel de mult ca Să ucizi o pasăre cântătoare. În prim-plan sunt cam aceleași personaje, peste care însă au trecut anii, într-un Sud american supus schimbărilor sociale. Rasismul rămâne tema centrală a romanului, dar personajele copiilor sunt la maturitate acum, iar integritatea lui Atticus Finch, simpaticul avocat alb apărător al dreptății și al negrilor, tată minunat, unul dintre personajele mele preferate din literatură, este pusă la îndoială. Am regăsit aceeași atmosferă tipică din Sud, aceeași Scout neîmblânzită, dar povestea aceasta nouă conține chiar o poveste de dragoste cu prietenul de-o viață, o căutare constantă a copilăriei într-o lume care nu mai păstrează decât vagi urme ale fericirii de altădată și, cel mai important, o tensiune mai mare între albi și negri, care distruge prietenii și pune la grea încercare relațiile familiale. Spre final, unele discursuri mi-au dat impresia că personajele sunt simple pretexte pentru expunerea unor idei, dar, în general, este o lectură foarte plăcută, pe care o recomand alături de romanul Să ucizi o pasăre cântătoare și de filmul omonim, cu extraordinarul Gregory Peck în rolul lui Atticus Finch.

Inimi cicatrizate, Max BlecherInimi cicatrizate, de Max Blecher, Editura ART, 2009

I-am acordat trei steluțe pe Goodreads, deși am ezitat de câteva ori dacă nu cumva merită patru. E greu să spui despre o carte așa de apăsătoare, de tristă, de deprimantă că ți-a plăcut, dar recunosc că pentru mine a fost o surpriză plăcută. L-am tot evitat pe Blecher, știind că și-a inspirat literatura din experiențele sale reale (boala, sanatoriile), însă pentru disconfortul de a citi despre ceva neplăcut ești recompensat cu măiestria scriiturii. Mi-au rămas în minte câteva imagini de-a dreptul grotești (piciorul amputat al Isei, apariția disperată, ca de nebună, a lui Solange în toiul nopții, în furtună, portretele bolnavilor și descrierea propriei putreziciuni, ca să menționez doar câteva). Mi-a plăcut și limbajul cu iz arhaic și împrumuturi franțuzești de la început de secol XX. Fac o pauză înainte de a încerca și alte titluri de-ale lui, dar le voi citi cu siguranță!

Central Park, Guillaume MussoCentral Park, de Guillaume Musso, XO Editions, 2014, apărută și în limba română, cu același titlu, la Editura ALLFA, 2016, traducere de Liliana Urian

De Guillaume Musso am tot auzit în ultimii ani, umblă vorba în târg că e unul dintre cei mai populari scriitori din Franța în ultima vreme, așa că eram curioasă să văd și eu ce-i cu el. În plus, mi-era tare dor să citesc în franceză, așa că am ales (cred că) cel mai recent roman al lui, Central Park. Dacă lectura de literatură în franceză a fost ca o madlenă, cartea în sine mi-a dat senzația (neplăcută, din păcate) că e o traducere cam neinspirată din engleză. :)) Nu mă refer la calitatea limbajului, ci la faptul că, probabil din cauză că acțiunea se desfășoară în New York și împrejurimi, cu multe referințe la străzi, localuri, firme, nume americane, nu te gândești nicio clipă că ții în mâini o carte franțuzească, scrisă de un autor francez. În plus, replicile mi s-au părut împrumutate și deloc naturale, dar nah, ce știu eu despre cum vorbesc polițiștii francezi contemporani (altceva decât am văzut în seria de filme Taxi, de exemplu?). :p

Central Park, New York - William Anderson

Central Park, New York – Foto: William Anderson

În fine, subiectul e destul de interesant (o polițistă se trezește în Central Park din New York, fără amintiri din noaptea precedentă, legată cu cătușe de un bărbat necunoscut; de aici, începe o serie de aventuri, căutări, descoperiri, surprize, iar finalul, blamat de unii cititori, mie mi s-a părut oarecum salvator – partea cu explicația amneziei, nu cu rezolvarea). Personajele nu mi s-au părut prea credibile (o polițistă frumoasă, deșteaptă, de carieră, care, după o scurtă poveste de dragoste, trece prin tot felul de tragedii; nici cameleonicul ei partener de aventuri nu e mai breaz). Ca structură, romanul e împărțit în capitole narate la persoana I, în care ea își amintește ce s-a întâmplat în urmă cu ani, luni, săptămâni, zile, inserate în firul narativ principal, narat la persoana a treia).

Central Park, Guillaume Musso roLa plusuri, merită menționat faptul că romanul a fost foarte bine documentat (cel puțin așa dă impresia, nu am verificat și nici nu cunosc New York-ul ca să confirm): străzi, cartiere, șosele, magazine și cafenele sau restaurante, totul e descris minuțios și atent, ca și cum cineva a făcut dinadins aceste trasee, ca să le poată consemna aici. Per total, cred că e genul de carte lejeră, agreabilă, relaxantă, de duminică ploioasă, pe care o citești fără prea mari așteptări și care probabil va fi ecranizată în categoria de filme romantice policier/thriller.

The BFG, Roald DahlThe BFG, de Roald Dahl, Puffin, 2016, tradusă și în română (admirabil) cu titlul Marele Uriaș Prietenos, la Editura Arthur, în 2016, de Alexandra Columban.

Despre the BFG am scris și într-un articol în engleză despre traducerile de cărți pentru copii, dar parcă nu e destul, așa că reiau și aici. Am primit cartea cadou în engleză, dar jocurile de cuvinte și invențiile lingvistice și stilistice m-au convins rapid să o caut și în română. Cu cele două ediții în față, am citit în paralel despre aventurile unei fetițe pe nume Sophie, care e răpită de un uriaș… prietenos. Singurul, de altfel, pentru că ceilalți uriași din tărâmul locuit de aceștia sunt niște căpcăuni care mănâncă oameni, iar Sophie și noul ei prieten își vor face o misiune din salvarea victimelor lor.

Marele-urias-prietenos-Roald DahlPovestea e frumoasă, tonul și stilul lui Roald Dahl (pe care eu îl știam numai din Matilda, dar cred că o să mai caut și alte cărți scrise de el) extrem de simpatic, dar marele farmec stă în limbajul stâlcit și alambicat pe care îl folosește MUP (Marele Uriaș Prietenos). În același timp, recunosc și dificultatea pe care acest specific al cărții a reprezentat-o pentru traducătoare, motiv pentru care o felicit și pe ea, și echipa redacțională, pentru că au făcut ca povestea să sune foarte bine și în română. Știu că nu e deloc ușor să redai glume și jocuri de cuvinte în altă limbă, mai ales când publicul-țintă e format din copii.

Nu vă las citate de data asta, dar vă încurajez călduros să cumpărați cartea și s-o citiți cu cei mici, sunt sigură că îi va amuza și le va stimula imaginația și inventivitatea.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Purity, de Jonathan Franzen

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015

Am terminat de citit cartea asta acum câteva zile și sunt încă așa de plină de gânduri și de senzații, încât nu am reușit să-mi pun în ordine preaplinul și să scriu câte ceva și aici. Prin urmare, să nu vă mirați dacă rândurile de mai jos vi se vor părea alambicate, dar mi-e teamă că dacă nu-mi notez câte ceva acum, fie și numai câteva idei pe lângă câteva citate preferate, momentul va trece definitiv și totul va rămâne vraiște, în mintea mea.

Nici nu știu cu ce să încep, aș putea să vă zic direct concluzia, și anume că, dacă puteam să-i dau mai mult de 5 steluțe pe Goodreads, îi dădeam fără ezitare! Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa; puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

Spuneam că mi-au plăcut personajele și poveștile lor, felul în care se întrepătrund și în care se schimbă perspectiva. Unul dintre lucrurile care m-au fascinat la Franzen a fost puterea lui de a se juca cu mintea cititorului: citeam despre Annabel și relația ei furtunoasă cu Tom și mă gândeam „Ce femeie îngrozitoare! Ce cumplit e să ai lângă tine pe cineva care îți răstălmăcește fiecare cuvânt și care te antrenează în certuri interminabile și istovitoare, care te epuizează psihic prin pretențiile ei și prin felul ei de a fi!”, doar ca pe urmă, în alt capitol, autorul să te ducă în mintea ei, să te facă nu numai să o înțelegi cumva, ci și să o îndrăgești. Și ăsta e doar un exemplu, în general, personajele se schimbă în funcție de cine și când le privește. Beauty is in the eye of the beholder, nu-i așa?

Vorbind despre frumusețe, ea este căutată și observată pe întreg parcursul romanului, la fel ca adevărul. Paradoxal, personajele care își aleg ca misiune să spună adevărul (Andreas, un fel de rebel internațional care și-a făcut un mod de viață din „scurgerea” de informații secrete, Tom și Leila, care sunt jurnaliști de investigație, chiar și Annabel, care trăiește după niște norme morale bine definite) sunt chiar cele care care îl ascund: Andreas ascunde o crimă și iubirea lui pentru Pip, Tom îi ascunde lui Pip faptul că el e tatăl ei, Annabel îi ascunde lui Pip tot trecutul ei, inclusiv numele adevărat, iar Leila își ascunde temerile și nesiguranța.

Ce mi-a mai plăcut? Complexitatea, inteligența, umorul, imaginile fugitive ale câte unui moment perfect sau descrierile obsedante ale unei situații sau temeri cu care poate te-ai confruntat și tu, cititor, în viața ta; faptul că ții minte și cel mai mărunt personaj, și cele mai banale detalii; mixul de sentimente contradictorii: iubire și ură, dependență și orgoliu, putere și teamă, singurătate și faimă; faptul că Franzen știe cum să te „prindă în gheare” încă de la primele pagini și nu-ți mai dă drumul nici măcar mult după ce ai terminat lectura; senzația de fericire și de recunoștință că există cineva acolo care scrie așa de bine și te face să mai vrei.

Până la urmă, îmi dau seama că nu v-am spus concret care este subiectul cărții, dar, credeți-mă, n-ar avea niciun rost să încerc să povestesc ceva. Vă las cu impresiile de mai sus și cu câteva (bine, multe!) citate, iar eu mă duc să caut următorul roman de Franzen!

P.S. Romanul a apărut și în limba română: Puritate, Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo 

Puritate, Franzen

…(the newspapers), which she read for the small daily pleasure of being appalled by the world.

…having grown up with no television, she had good language skills.

Seeing her again, after a week of merely imagining her, Andreas was overwhelmed by the contrast between love and lust. Love turned out to be soul-crippling, stomach-turning, weirdly claustrophobic: a sense of endlessness bottled up inside him, endless weight, endless potential, with only the small outlet of a shivering pale girl in a bad rain jacket to escape through. Touching her was the farthest thing from his mind. The impulse was to throw himself at her feet.

She opened her mouth against his cheek, a kind of kiss. They were partners, and it would have been natural to go inside the house and seal their partnership, and this was how he knew for certain that his love for her was pure: he pulled away and stood up. “Don’t you like me?” she whispered. “Actually, I love you.”

Before she left the church, it seemed necessary to both of them that they embrace, and what an odd embrace it was; what a sick transaction. She, who wasn’t capable of real love, pretended to love him while he, who really did love her, exploited her pretended love. He took refuge in the chamber of his mind where his purer love of Annagret was locked away.

“Fifty years of feminism, and women are still following their boyfriends.”

“The irony of the Internet,” she’d said to her at lunch one day, “is that it’s made the journalist’s job so much easier. You can research in five minutes what used to take five days. But the Internet is also killing journalism. There’s no substitute for the reporter who’s worked a beat for twenty years, who’s cultivated sources, who can see the difference between a story and a non-story. Google and Accurint can make you feel very smart, but the best stories come when you’re out in the field. Your source makes some offhand remark, and suddenly you see the real story. That’s when I feel most alive. When I’m sitting at the computer, I’m only half alive.”

…her feeling about all doomsday scenarios was Please make me the first person killed; but she’d forced herself to read accounts of Hiroshima and Nagasaki and what it was like to have had your skin burned off entirely and still be staggering down a street, alive. Not just for Pip’s sake did she want the Amarillo story to be large. The world’s fear of nuclear weapons was unaccountably unlike her fear of fighting and vomiting: the longer the world lasted without ending in mushroom clouds, the less afraid people seemed to be. The Second World War was remembered more for the extermination of Jews, more even for the firebombing of Dresden or the siege of Leningrad, than for what had happened on two August mornings in Japan. Climate change got more ink in a day than nuclear arsenals did in a year.

They should have had a baby. In a way, it was an immense relief not to have had one, not to have brought another life to a planet that would be incinerated quickly or baked to death slowly; not to have to worry about that. And yet they should have done it. Leila loved Tom and admired him beyond measure, she felt blessed by the ease of her life with him, but without a child it was a life of leaving things unspoken. Of cuddling in the evening, watching cable dramas together, inhabiting broad areas of agreement, avoiding the few hots spots of past disagreements, and drifting toward old age. Her sudden ardor for Pip was irrational but not senseless, not sexual but intense; compensatory. She didn’t know what exactly would come of permitting a newcomer into the nucleus of her and Tom, but she pictured a mushroom cloud.

“Here are two true things about fame,” he said. “One is that it’s very lonely. The other is that the people around you constantly project themselves onto you. This is part of why it’s so lonely. It’s as if you’re not even there as a person. You’re merely an object that people project their idealism onto, or their anger, or what have you. And of course you can’t complain, can’t even talk about it, because you’re the one who wanted to be famous.

“My accent is flawless! I’m the son of an English professor.” “You sound like the BBC. You’ve got to flatten your a’s. You haven’t really lived until you’ve said a like an American. They’re one of the glories of our nation. Say can’t for me.” “Can’t.” “Aaaaa. Caaaan’t. Like a bleating goat.” “Caaaaan’t.” “There you go. The British have no concept of what they’re missing.”

I considered, quite seriously, strangling her to death while I fucked her and then throwing myself in front of the 8:11 bus. The idea was not without its logic and appeal. But there were the bus driver’s feelings to consider …

Fog spilled from the heights of San Francisco like the liquid it almost was. On better days it spread across the bay and took over Oakland street by street, a thing you saw coming, a change you watched happening to you, a season on the move. Where it encountered redwoods, the most local of rains fell. Where it found open space, its weightless pale passage seemed both endless and like the end of all things. It was a temporary sadness, the more beautiful for being sad, the more precious for being temporary. It was the slow song in minor that the rock-and-roll sun then chased away.

Pip nodded, but she was thinking about how terrible the world was, what an eternal struggle for power. Secrets were power. Money was power. Being needed was power.

Power, power, power: how could the world be organized around the struggle for a thing so lonely and oppressive in the having of it?

They had the beauty of the second glance, the beauty that only revealed itself with intimacy.

18 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Ai uitat să râzi, de Bogdan Munteanu

Ai uitat să râziAi uitat să râzi, de Bogdan Munteanu, Editura Nemira, 2016

Pentru mine, Bogdan Munteanu e o noutate. Nu am mai citit nimic de el, dar am tot citit despre el în blogosferă în ultima vreme, așa că m-am gândit ca, după Cătălin Mihuleac, să continui proza scurtă românească din prezent cu volumul lui de povestiri.

Am avut o surpriză foarte plăcută: Bogdan Munteanu are un stil natural, oral, proaspăt și actual. Citindu-l, am avut impresia că sunt martoră la introspecții sau la amintiri, indiferent dacă povestirile erau narate la persoana întâi singular sau la a treia. Toate te poartă prin crâmpeie de viață din copilărie și din trecutul mai recent sau pictează din câteva tușe scurte și nervoase scene realiste din viața de zi cu zi, din vreun sat bănățean sau de la oraș (Timișoara).

Copii care tânjesc după atenția tatălui sau se joacă îndrăciți până descoperă primii fiori erotici, adolescenți dornici de povești deochiate sau experimentând plăcerile carnale, oameni în toată firea care se luptă cu greutățile financiare, cu povara situației familiale sau cu dezamăgirile prietenilor, corporatiști obosiți sau cupluri înstrăinate – cam asta este galeria de portrete. În plus, unele personaje se plimbă libere dintr-o povestire în alta, așa că te întâlnești de mai multe ori cu vagabondul bătrân sau cu Loredan. Asta îți dă impresia de continuitate, ca și cum povestirile nu ar fi disparate și de sine stătătoare, ci ipostaze diferite ale acelorași persoane, scene luate la întâmplare (sau nu?) din același roman.

Scurte, dinamice, previzibile sau surprinzătoare, fără introducere și fără continuare, cele 17 texte par instantanee cinematografice, în care te pierzi timp de câteva minute ca într-o sală întunecată de cinema. De altfel, întregul volum se citește ușor și repede (mie mi-a ocupat doar o după-amiază de duminică), dar asta nu înseamnă că nu lasă o impresie mai de durată. Mi-au plăcut în mod deosebit Feri Baci, O zi cu tata, Paltonul, Întâlnirea, Clătite cu zahăr, Roșcovanul, Dolce far niente (cred că aș putea să le înșir pe toate, de fapt) și – cireașa de pe tort, care dă și numele cărții – Ai uitat să râzi.

Căutați-o și citiți-o, e ca o gură de aer proaspăt și probabil vă veți regăsi în multe dintre povestiri. O investiție bună în timpul și banii voștri!

8 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii